Există locuri unde timpul nu mai curge, se adună în straturi de suferință și demnitate. Un astfel de loc este Închisoarea de la Sighet, construită în 1897 de autoritățile austro-ungare, cu ocazia aniversării „primului mileniu maghiar”. Inițial o închisoare de drept comun, ea avea să devină, în deceniile ce au urmat, un epicentru al represiunii politice din România comunistă.
În timpul celor două războaie mondiale, zidurile sale au adăpostit revoluționari polonezi, preoți naționali și dezertori. Dar adevărata sa transformare a început după 6 martie 1945, odată cu instaurarea guvernului Petru Groza. România devenea o țară a tăcerii forțate, cu peste 230 de centre de detenție, lagăre de muncă și deportare. Sighetul, aflat la doar doi kilometri de granița cu Uniunea Sovietică, devenea o „unitate de muncă specială”, supusă unui secret total și unei paze excepționale.
Începând cu 1948, aici au fost închiși elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană. În mai 1950, închisoarea devenea de maximă securitate: peste o sută de demnitari din întreaga țară - foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști - au fost aduși fără anchetă, fără proces. Mulți aveau peste 60 de ani. Cel mai vârstnic împlinise 93.
Condițiile erau inumane. Hrana mizerabilă, igiena aproape inexistentă - deținuții aveau voie să se spele doar de patru ori pe lună, cu apă rece. Era interzis să se întindă pe pat ziua, să privească pe fereastră. Cei care încălcau regulile erau trimiși în carcerele „neagra” și „sura”, celule înguste, fără lumină, cu apă până la glezne. Umilința și batjocura erau parte din fișa postului gardienilor. Exterminarea era programată.
Moartea nu venea cu ritual. Între 1950–1955 nu s-au întocmit acte de deces. Familiile nu erau anunțate. Abia după 1957, documentele au fost redactate în mod curent. În vara lui 1953, după moartea lui Stalin, lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost oprite. Mulți dintre muncitorii forțați au fost deportați în URSS, iar alții au fost trimiși în lagăre din România, inclusiv la minele de plumb din Cavnic, Baia Sprie și Valea Nistrului.
Până în 1955, 52 dintre cei circa 200 de deținuți muriseră. A urmat o grațiere parțială, odată cu aderarea României la Convenția de la Geneva și intrarea în ONU. Închisoarea a redevenit de drept comun, dar până în 1964 au continuat să fie încarcerați oameni pe criterii politice. În 1977, închisoarea a fost desființată. A devenit fabrică de mături, depozit de sare și anvelope, sediu de gospodărie colectivă. În cele din urmă, o ruină.
Dar ruina a păstrat ecoul.
Printre cei închiși aici a fost și Traian Dorz (1914–1989), poetul și mărturisitorul mișcării „Oastea Domnului”. Născut în Livada Beiușului, Bihor, Traian Dorz a fost arestat de mai multe ori, petrecând în total 16 ani în detenție. În 1952, a fost condamnat administrativ pentru „conducerea sectei Oastea Domnului”. În 1959, a fost condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 16 ani de muncă silnică. Eliberat în 1964, a fost apoi urmărit și anchetat de Securitate.
Dar ceea ce a făcut Traian Dorz în acei ani întunecați este o lecție de lumină. În lipsa totală de hârtie, creion, carte sau caiet, a început să scrie poezii în minte. Strofa cu strofa, vers cu vers, le-a memorat, le-a repetat, le-a păstrat:
„A venit o idee, am scris prima strofă… în gând! Am reţinut-o… am mers spre a doua strofă… am reţinut-o, am repetat întâi şi pe prima şi pe-a doua, apoi am făcut a treia…”
Așa a ajuns să compună zeci, apoi sute de poezii. La douăzeci, capul îi era plin. La cincizeci, la o sută, la două sute, timpul nu mai ajungea să le repete pe toate. Dar le-a păstrat. Și când a ieșit din închisoare, a luat condeiul și hârtia și a scris:
„Cântările anilor, cântările roadelor, cântări de drum, cântări îndepărtate, cele mai multe… de pe-acolo sunt.”
Traian Dorz nu a fost doar un poet. A fost un martir al cuvântului, un om care a transformat suferința în lumină și întunericul în rugăciune.
Astăzi, Închisoarea de la Sighet este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Un loc unde istoria prinde glas, iar suferința devine lecție.
Aici, pe urmele Fericiților noștri înaintași... nu putem să nu avem ochii înlăcrimați.
19.08.2025
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu