Pelerinajul meu prin Ținutul Pădurenilor, prilejuit de Festivalul Plăcintelor Pădurenești, m-a condus spre un loc de taină: bisericuța dintre brazi din Poiana Răchițelii, purtând hramurile Sfânta Parascheva și Schimbarea la Față.
Am avut aici bucuria negrăită să întâlnesc câteva icoane de o frumusețe nepământeană. În fața lor am simțit cum lucrează Dumnezeu, prin marea Sa bunătate și milostivire, aducând în suflet pace și lumină. Și mi-am adus aminte că, în fiecare rugăciune de sfințire a icoanelor, cerem ca Domnul să le dăruiască puterea și tăria facerii de minuni.
Biserica ridicată în 1864, din piatră trainică, nu este doar un monument istoric. Ea este o inimă vie a comunității: aici s-au binecuvântat începuturile muncilor câmpului, aici s-au trăit sărbători, nădejdi și chiar momente istorice ce au contribuit la Marea Unire. Străjuită de brazii seculari, bisericuța adună încă și astăzi satul laolaltă, ca un reper al credinței și al identității pădurenești.
Cu fiecare pas prin acest lăcaș, am simțit că mă aflu într-un colț de rai. Sub bolta albastră a bisericuței, cu icoane mici și ștergare vesele ce împodobesc altarul și pereții, lumina curge blând: din ferestre, din lumânări și candele, dar mai ales din suflete de oameni. Nu doar zidurile sau icoanele spun povestea, ci și oamenii: femeile care aprind cu grijă candela, bătrânii care-și pleacă fruntea cu evlavie, copiii ce aleargă prin curte ca o binecuvântare a viitorului.
În liniștea acestei biserici, între icoane și lumina blândă a lumânărilor, am înțeles că pelerinajul nu este doar o călătorie în afara mea, ci mai ales o călătorie înlăuntrul inimii. Și că aici, la Poiana Răchițelii, inima învață să bată în ritmul clopotelor vechi, care cheamă la rugăciune, la iubire și la unitate.
Am înțeles mai limpede ca oricând că icoanele nu sunt simple obiecte de artă, ci ferestre către cer. A le cinsti înseamnă a-i cinsti pe cei reprezentați pe ele - sfinții care mijlocesc pentru noi. Cine își îngăduie să pună la îndoială cele săvârșite înaintea icoanelor dovedește că este, de fapt, departe de adevărata spiritualitate creștină.
Dar în acest ținut, viața nu se hrănește doar din rugăciune, ci și din trupul tradițiilor. Iar cel mai puternic simbol al acestui trup rămân plăcintele pădurenești. Ele sunt pregătite cu grijă de localnici la sărbători, la evenimentele comunității sau atunci când satul își primește oaspeții. Nu e întâmplător că regretatul Drăgan Muntean, vorbind adesea despre Festivalul Pădurenilor, amintea mereu de plăcintele cu care erau întâmpinați cei veniți de departe. Și astăzi, la fiecare moment de însemnătate, pădurenii își servesc oaspeții cu aceste plăcinte, ca pe un dar al casei și al inimii.
Astfel, sufletul și trupul se întâlnesc în armonie: icoanele aduc minuni pentru viața lăuntrică, iar plăcintele, cu gustul lor simplu și inconfundabil, dau putere și bucurie vieții de zi cu zi.
La final de drum, am rămas cu două daruri în inimă: icoanele ce mi-au umplut sufletul de liniște și plăcintele pădurenești ce mi-au amintit de bucuria simplității. Aici, la Poiana Răchițelii, am înțeles că adevăratul pelerinaj nu se face doar cu pașii, ci și cu inima deschisă – și că atunci când sufletul și trupul se hrănesc împreună, viața capătă gust de sărbătoare.
17.08.2025
mai multe fotografii găsiți aici:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu