Acasă
Trec zilele, trec anii şi-mi bate tot mai rar
Ceasornicul din tâmplă, cu limba lui de clopot
Şi-aud spaima firească de-al Nemuririi dar:
Şuvoiul din clepsidră vărsându-mă în ropot…
Şi tot mai des la vremea întâiului meu Rai
Mă soarbe amintirea în larg vârtej de minte
Şi mă revăd plăpândul, ne-ncoronatul Crai
Al lumii de candoare din pruncul cel cuminte…
Înflăcărat de vise născute din poveşti,
Cu ochi măriţi de taine, nedumeriri şi doruri,
Eu te purtam în suflet pe Tine, Cel-ce-eşti,
Cum îngerii şi sfinţii Te poartă-n albe coruri…
Dar Timpul – ca acidul – m-a tot săpat, tăcut,
Pân’-am ajuns străinul privindu-mă cu teamă
De-acolo, din oglindă, tăios şi prefăcut,
Precum un vechi prieten ajuns un om de seamă…
Sunt tot mai trist şi singur, trăiesc ca într-un vis,
Doar inima-mi tresare când Glasu-Ţi mă-nfioară,
Şi-atunci, prin întuneric, Te caut în Abis
Cum caută arcuşul Lumina din vioară…
Dar negăsind Portalul de trecere spre Cer,
Plângând, Îţi las Cuvântul încet să mă pătrundă
Până-n cel mai din urmă şi-ntunecat ungher
În care Nefiinţa a vrut să mi se-ascundă…
Acolo, în tăcere, Te regăsesc, Iisus,
Într-o bătaie sacră de Inimă rănită
De tot ce îmi pusesem de Tine mai presus
Când mă credeam o jertfă arzând, neprihănită…
Oare-oi mai fi vreodată copilul care-am fost?…
De ce m-ai scos din lume?… De ce m-ai pus deoparte?…
Cine sunt eu, Iisuse?… Mi-arată al meu rost:
De ce mi-ai pus în mână condei şi Sfânta Carte?!…
„– O lacrimă curată din ochi de Dumnezeu
Eşti pentru-acei pe care, crud, moartea îi apasă,
Scurgându-se în versuri de pe obrazul Meu…“
Primeşte-mă, Iubire!… „– Bine-ai venit Acasă!“…
Clepidra mea cu sticlă zgâriată
Şi lemnul ros de carii pân-la os,
De ce mă scurgi într-una, nemilos,
În inima atât de speriată?
Clepsidra mea cu zbor tăcut de îngeri,
De ce nu-ţi văd deloc partea de sus?
De ce-mi goleşti tot cerul de Iisus
Pe muntele tău sacru de înfrângeri?
Clepsidra mea ce n-ai să fii întoarsă
Dar m-ai întors de-atâtea ori în Iad,
În fire de nisip care tot cad
De clipe vii mi-e viaţa-ntreagă stoarsă…
Clepsidra mea de Taină, nevăzută,
Doar uneori te-arăţi, şi-atunci aud,
Prelinsă pe obrazul Lumii ud,
O lacrimă de Fiu, din Cer căzută…
Clepsidra mea, mai ai puţină vreme
Şi-ai să te-ntorci în nefiinţă iar,
Dar crucea ta, al Timpului Altar,
Va lumina sau pururea va geme..
Clepsidră vie-a veşnicei dileme:
Eşti când otravă, când izvor de Har!
9 comentarii:
Minunate poezii, se vede ca autorul lor are o constiinta treaza. Versurile acestea m-au dus cu gandul la una din predicile Sf. Ioan Gura de Aur. Postez aceasta predica ca o intregire a versurilor de mai sus:
"Dumnezeu a pus in sufletul nostru un judecator neobosit si un paznic necontenit: constiinta.
Intr-adevar printre oameni nu este nici un judecator care sa fie asa treaz, precum constiinta noastra.
Dintre judecatorii omenesti, unii se mituiesc, altii se câstiga prin maguliri, altii se intimideaza prin amenintari si inca multe altele ii impiedica de la judecata cea dreapta.
Constiinta insa, nu se biruieste prin toate acestea; ci poti sa magulesti, sa dai daruri, sa ameninti sau sa faci orice, acest judecator va rosti pururea hotarârea cea dreapta, chiar si asupra gândurilor noastre cele mai pacatoase.
De ar fi trecut oricât de mult timp, constiinta niciodata nu uita cele petrecute; atât in timpul când se savarseste pacatul, cat si inainte si dupa savârsirea lui, ea se ridica impotriva noastra ca un martor acuzator.
In timpul savârsirii pacatului suntem beti si nu bagam in seama constiinta, dar dupa ce am savârsit pacatul, atunci vine spinul cel amarnic al caintei.
De aceea va indemn, paziti-va chiar de la inceput, sa nu zamisliti in voi o pofta rea; iar daca am zamislit-o, atunci sa inabusim in noi samânta cea rea. Daca insa si la aceasta am fost lenesi, atunci, indata ce pacatul s-a aratat prin fapta, sa-l omorâm prin marturisire, prin cainta si prin paza asupra noastra insine.
De aceea zic: osândeste pacatul tau, si te vei libera de o grea povara!
Socoteste acum intelepciunea lui Dumnezeu! Constiinta nu are trebuinta sa ne pârasca necontenit, ca noi nu am putea purta o povara asa grea, daca ea ar vorbi impotriva noastra neincetat.
Dumnezeu a rânduit astfel ca sa ne mustre constiinta de multe ori si cu sârguinta, dar nu neincetat; de multe ori, ca sa nu cadem in delasare, ci sa ramânem treji pana la moarte; nu neincetat si fara ragaz, ca sa nu ne descurajam, ci cateodata sa ne linistim, sa ne mangaiem si sa putem iarasi rasufla.
Mustrarea constiintei, iubitilor, este o ancora sfânta a sufletului, care nu ne lasa sa ne cufundam cu totul in cursa pacatului. Ca nu numai cand savârsim pacatul, ci adeseori multi ani dupa aceea, constiinta iarasi ne aminteste nelegiuirile noastre cele vechi.
Sa ne gandim acum la acest adevar: o constiinta curata este cea mai mare mângaiere in nenorocire. Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru ca nu avem o constiinta curata. Daca noi am avea aceasta, nu ne-ar inspaimanta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice altceva.
Ca pe cel bun nu-l pot vatama toate acestea. Sa zicem ca i se rapeste averea; dar el are o comoara in cer!
Cineva il izgoneste din tara sa; dar el are tara sa in cer! Poate ca cineva il fereca in lanturi; dar constiinta lui il face pe el un om liber, si nu baga in seama inchisoarea cea din afara! Totusi, poate ca cineva ucide trupul lui; totusi el va invia!
In sfârsit, sa ne gândim ce dragoste mare ne-a aratat Dumnezeu, prin aceea ca ne-a dat constiinta!
Fiindca El cândva are sa ne traga la raspundere pentru pacatele noastre, de aceea a pus in inima noastra pe acest judecator nemituit, pentru ca el chiar aici pe pamant, sa ne judece pentru pacatele noastre, sa ne faca mai intelepti si sa ne mântuiasca de infricosata judecata viitoare; pentru ca noi inca de aici sa lepadam pacatele noastre, si sa ne putem duce in acea lume cu vesela siguranta, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea in vecii vecilor! Amin."
P.S. Sper sa nu fi gresit cu ceva. Dumnezeu sa dea glas constiintei noastre!
,,Dor de Acasă"...aşa intenţionam să intitulez postarea de azi de pe blogul meu...Şi mai aveam o variantă: să postez ,,Vecernie", poezia lui Eugen :)
Sorin, m-am bucurat mult de aceste două poezii!
Iată câteva gânduri despre dorul de patrie, dorul de acasă...un altfel de acasă...
,,Dorul de ACASĂ
Ce mai e Iubirea de PATRIE ?!
…poate, Iubirea de-ACASĂ.
…poate, dorul acela care ţi s-a-nfipt în inimă când pribegeai oriunde la margine de lume’ndepărtată, ca într-un exil…
…poate, miracolul acela care transformă imaginea sublimă a părinţilor tăi în icoană sfântă ţinută duios la piept, aproape de lăuntrul tău, pentru a nu te mai simţi aşa de singur în labirintul existenţial.
Iubirea de Patrie – lacrimă strivită-n gene la zvon de colind abia murmurat, aducător în sufletu-ţi de copil pribeag prin lume de acel unic, dulce şi divin ecou al Sfântului Crăciun al copilăriei tale fără de griji…
Iubirea de Patrie… Ce mai este, oare, pentru mine?…
…poate, amintirea stăruitoare a întâiei mele îngenunchieri în faţa icoanei cu candela licărindă, întâia amintire a bunicii, a mâinii ei aspre, dar caldă şi mirosindă a busuioc şi a bunătate ce mi-a împreunat mânuţele firave a rugăciune şi mi-a îndreptat gândul spre „Tatăl nostru”, al tuturor…
Dar pentru tine ce-i Iubirea de Patrie?
…poate, respectul pentru blândeţea şi înţelepciunea întâiului tău dascăl, poate amintirea primei zile de şcoală cu tainele abecedarului, într-o toamnă caldă, cu adieri de crizanteme albe şi cu atâtea chipuri fericite şi uşor speriate ale învăţăceilor, gata să-şi unească plânsul cu al tău…
…poate, amintirea primului cuvânt scris: „mama”, uneori cu iniţială mare…
Pentru tine, poate, Iubirea de Patrie este dorul primei Iubiri… Amintirea aceea năvalnică a dansului ameţitor al florilor de măr, al frunzelor de castan sau al fulgilor de nea, furişaţi în universul vostru de iubire, topiţi în rouă de lacrimi fericite.
Şi, poate că, în iarna vieţii tale, cu tâmplele ninse de albul îngerilor, Iubirea de Patrie devine iubire de ţărână, de acel loc de veci al părinţilor tăi…
Vrei ACASĂ! Vreau ACASĂ! Un alt fel de ACASĂ… Un liman al veşniciei mele, un liman al veşniciei tale, acea lume a îngerilor care se regăseşte în tine, şi, poate, şi-n mine, dintotdeauna…Unde vrei să fii tu, oare?!
…vrei ACOLO unde un Tată iubitor, o Maică şi-un Fiu te-aşteaptă pentru o îmbrăţişare divină, iertătoare?!
…vrei ACOLO unde îngerii murmură cântare de biruinţă şi îl slăvesc pe Dumnezeul noii tale Patrii, o Patrie a Eternităţii, fără lacrimi, fără doruri, fără doine de jale?!
Ştiu ce-i Patria pentru tine!!!
…Te-ai regăsit în toate aceste amintiri, şi iubiri, şi doruri… şi, poate, incertitudini…
…şi mai ştiu că sufletul tău vibrează a doină de dor, pentru că-ţi iubeşti Patria ta, care-i numai a ta… doar a ta…
Ţi-e dor! Ştiu! Ştiu că-ţi este DOR!!!
… Întoarce-te ACASĂ! Rămâi ACASĂ! PS. Eugen, văd nişte rafturi pline cu volumele tale de poezii, şi cumpărători mulţi îmbulzindu-se :)
...iar eu fericită că le-am citit înaintea tuturor :)
Si eu, si eu...ma vad la lansarea primei carti...daca nu cumva s-a lansat fara sa stiu...
P.S. Eugen, inca astept un raspuns la invitatia mea:)
Multumesc Adrian, multumesc Mariana, de cuvintele voastre...un far, o calauza pentru ziua de astazi dar si pentru cele ce vor veni...Astept cu interes postarile voastre viitoare
Ma bucur sa-l regasesc pe Eugen si aici. Am cititi cu placere poeziile lui si pe alte saituri. Nu are limite..trece cu usorinta de la o stare la alta...dar ceea ce-mi place este ca nu isi pierde decenta. Multi scriu doar de dragul de a scrie...si in final nici ei nu mai cred in ceea ce scriu. daca ii intrebi peste ani: "Ce ai vrut sa spui atunci, cand ai scris versurile" asa de greu iti raspund.
Simt ca Eugen, nu face parte din acestia. Nu-l cunoasc personal, il cunosc doar din versurile lui si imi place... Mai postati, sunt atat de reusite...
http://psalmdedor.blogspot.com/2009/05/concurs-literar.html
Vă aştept la concurs!
Multumesc tuturor pentru cuvintele de apreciere postate aici. Trebuie insa sa mentionez ca eu personal, ca om, nu ma ridic deloc la inaltimea cuvantului scris, iar cine ma cunoaste indeaproape stie ca acesta e adevarul, nu smerenia aceea falsa si urata de Dumnezeu : "vai de mine si de mine, eu, pacatosul si ticalosul si netrebnicul, etc". Daca am lasat ceva bun in urma mea, aceasta e numai din nesfarsita mila si dragoste a Domnului Iisus Hristos.
Nu am pregatire de specialitate in domeniu literar sau teologic, nici macar studii superioare de orice fel, sunt un om oarecare, scriu asa cum simt, iar daca ma adancesc prea mult in teoria literara nu mai pot scrie nimic o buna perioada de timp.
Frate Adrian, alaturarea scrisului meu de cel al Sf.Ioan Gura de Aur ma onoreaza mai mult decat se cuvine, dar o primesc doar ca pe o completare dumnezeiasca a nedesavarsirii poeziilor mele. Interventia ta cu acel citat a fost binecuvantata si binevenita. Domnul sa te aiba in paza Sa!
Sora Mariana, noi ne cunoastem, asa ca prea multe nu sunt de spus: scrii foarte sensibil si frumos, asa ca Dumnezeu sa te binecuvanteze in continuare. Cat despre imbulzeala la cumpararea poeziilor mele de pe raft, multumesc, ai reusit sa ma binedispui, am luat-o ca pe o gluma intre prieteni si mi-a inveselit ziua! Ramai asa cum esti, ca iti sta bine: o optimista incorigibila!
Frate Sorin, noi nu ne cunoastem personal, ci doar din cyberspatiu, avem unul fata de altul doar schimb de ratiuni mai mult sau mai putin omenesti si de "emotii digitale"! Iti multumesc pentru gazduirea pe blogg-ul tau si astept cu drag intalnirea noastra fata catre fata! Daca se va lansa vreodata un volum de poezie de-al meu, tu si Mariana veti fi printre primii care veti afla!
Draga frate Anonim, ma bucur ca ti-au placut poeziile mele si poate ne vom si cunoaste candva. Faca-Se Voia Domnului in toate!
Oricum, pentru cei care vreti sa corespondam, id de mess: eugenserea si adresa de e-mail: eugenserea@yahoo.com
Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti, iar noi sa ne rugam unii pentru altii!
Multumesc Eugen si bine ai venit in echipa blogului.
Fii binecuvantat!
Sper sa ne cunoastem in curand.
Admirație și stimă pentru creația de o valoare inestimabilă!
Am descoperit în ea un strop de rai, un altar la care mă închin și îl simt pe Dumnezeu în fiecare vers pe care harul divin i-l așterne sub condei. Cine intră în acest ,,sanctuar", devine dependent de poezia lui Eugen, ca de aer. O admirabilă personalitate complexă de creștin, poet și familist desăvârșit, Eugen Serea trebuie privit ca un ,,fenomen" în zilele noastre.
Un nou Luceafăr al poeziei românești așteaptă, cu atâta modestie, recunoașterea din partea lumii literelor.
Trimiteți un comentariu