luni, 13 aprilie 2009

Înspăimântătoarea singurătate


Înduratule şi nepreţuitule Prieten al tinereţii mele, marile iubiri se pot vedea numai în clipa marilor hotărâri?

Iubirea care îşi poate târî marile ei aripi prin praful nedespărţirii de cealaltă este adevărata iubire.
Abia atunci Ţi-am văzut-o.
Atunci Ţi-am văzut minunea dragostei Tale pentru mine, nemărginirea milei tale, starea mea jalnică, spaima Ta pentru soarta şi viitorul meu.
Ai dat la o parte zidul care ne despărţea şi ai trecut înapoi la mine, peste muntele de gheaţă care se prăbuşise între noi.
Ţi-ai strâns aripile mari şi puternice şi Te-ai aşezat iarăşi resemnat şi milostiv lângă mine, cuprinzându-mi capul obosit la Pieptul Tău.
Ştergându-mi lacrimile neputincioase şi calde ce îmi şiroiau pe mâinile Tale, mi-ai zis:
- Nu mai plânge! Rămân şi Eu.
Nu pot să merg fără tine. Nicidecum nu pot să te las. Cu nici un chip nu pot să te părăsesc.
Te voi aştepta până vom putea merge iarăşi împreună.
Nu pot pleca singur.
Mi-am rezemat capul pe umărul Tău puternic şi bun.
Am simţit toată inima topindu-se în mine.
Mi-am plecat şi mai mult faţa, pentru ca lacrimile mele să poată curge şi mai din plin, nevăzute, în poala Ta.
Soarele vieţii mi s-a ivit strălucind din nou, înviindu-mă ca dintr-o moarte înspăimântată.
M-am ridicat din prăbuşirea mea şi, începând din nou să nădăjduiesc, încercam să mă înalţ spre credinţa mea cea dintâi.
O, Mântuitorul meu, Prietenul tinereţii şi salvării mele, eu nu pot acum. Dar Tu ştii că eu doresc atât de mult să vină vremea să pot.
Nu pot să zbor acum, dar mă voi târî pe urmele Tale, oricât de aspru va fi drumul meu după Tine.
Şi oricât de adânc îmi vor sfâşia pietrele ascuţite tălpile picioarelor mele slabe.
Nu mai pot trăi în singurătate.
Singura mea dorinţă este să mor sau să trăiesc lângă Tine.
Dar, Dumnezeul meu slăvit, cât de neputincios îmi este sufletul şi cât de legată inima!
Ce înalt este muntele dragostei Tale şi ce sus este este vârful lui însorit!
Când îl vom putea sui noi oare şi când voi ajunge, în sfârşit, acolo unde ar trebui să fiu acum de mult?
Iată, dacă dau, de ce mai cântăresc?
Dacă lupt, de ce îmi mai număr rănile?
Dacă iubesc cu adevărat, de ce îmi mai număr rănile?
Dacă iubesc cu adevărat, de ce mai aştept să mi se răspundă la fel?
De ce mai sunt încă şi acum atât de mult tot eu şi atât de puţin Tu? Deşi ştiu atât de bine ce trebuie să fiu şi să fac!
Astupă-mi mai repede, Iubitule, văile mele adânci şi coboară-mi mai repede muţii Tăi înalţi.
Îndreaptă-mi mai deplin căile mele strâmbe şi netezeşte-mi mai frumos drumurile zgrunţuroase.
Ca să ajung o dată cu Tine unde ar fi trebuit să fiu de mult.

( Traian Dorz ,,Prieten tinereţii mele" )

4 comentarii:

Floare de colt spunea...

Nu esti singur,Dumnezeu, prietenii, apropiatii iti sunt alaturi, trebuie doar sa deschizi usa inimiii tale

Mariana spunea...

Uneori ne simţim atât de singuri!!!...
Doar ne simţim aşa, că în realitate nu suntem singuri...Ne însoţesc amintirile dragi, prieteniile tăcute, visele cele mai frumoase...

Cândva, pe o cruce, Cel ce a ştiut ce e iubirea fiind El Însuşi Iubire, a rămas singur...absolut singur strigând în dureri ,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?"...El ştie ce e cea mai grea singurătate...De atunci nu mai lasă pe nimeni singur...El se află în bucuria noastră şi în durerea noastră, El ne însoţeşte şi în vis şi în dor...El e pe mare când pare că am naufragiat...E pe munte când pare că ceilalţi au adormit...E în vale când ceilalţi pare că ştiu doar să cânte...
El ne e aripa nedespărţită!
El ne e iubirea statornică!
El ne e visul împlinit!

Sorin, uită-te în urmă şi vei vedea o singură urmă de paşi...paşii Lui...
Uită-te şi alături...

Sorin M. spunea...

Mariana, m-am uitat si desi uneori vad doar o singura urma de pasi nu-mi pierd nadejde pentru ca stiu ca atunci El ma duce in brate. Si mai stiu ca alaturi e un zbor sau mai multe...ele nu lasa urme vizibile ci doar bucurii de nedescris in cuvinte...

Mariana spunea...

O poezie-n dar! :)

( 14 aprile 2009 – neputând a zbura însingurat...)

ZBOR ÎNSINGURAT?

În roua dimineţii răsari atâţia sori,
Că nu mai ştii la care privirea să-ţi cobori!...
Priveşti cu bucurie spre-un strop mai singurel,
Şi afli cu mâhnire că plânge doru-n el.

El se născuse noaptea în visul prea frumos,
Când lacrima de înger îl plânse-n lume, jos...
Alăturea, în iarbă, stătea acum întins
Cu aripile frânte de visul ce s-a stins...

M-apropii cu sfială şi zborul îmi opresc
Să torn balsam pe rană , să vindec, să iubesc...
Dar tristul îngeraş mă-ndeamnă ca să zbor
Şi-n locul lui, Albastrul să-l cuceresc cu dor.

Aceasta i-e iubirea ce tainic mi-a vorbit.
Am ascultat îndemnul şi-n urmă i-am zâmbit,
Că nu puteam să zbor când el zăcea întins...
Am spus şoptit o rugă şi-apoi încet am plâns.

Cum voi putea eu oare să zbor însingurat
Lăsând durerea-n iarbă cu chipu-nrourat?!
Iubirea-mi porunceşte să stau încă un pic
Să-l învelesc cu aripi, spre Cer să îl ridic.

Şi dacă vindecarea prea greu va apărea,
Voi smulge-a mea aripă chiar dacă va durea...
Abia atunci iubirea va semăna cu-a Lui,
Abia atunci zbura-vom pe-Aripa Cerului.