La mulţi ani dragii mei!

Şi  în acest sfârşit de an se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile şi binefacerile, ştiute şi neştiute, pe care le-a revărsat peste noi. Se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru toate cele pe care le-a împlinit cu noi şi nu numai.

Aducem mulţumire de asemenea tuturor celor care şi-au jertfit din timpul lor , precum şi tuturor celor care au ostenit şi au dăruit din timpul lor pentru acest blog.

Avem nevoie de inimi curate în care Hristos să se oglindească pentru a-l primi şi iubi pe fratele nostru. Când vorbesc două inimi curate este bucurie, este pace, este o mare minune.

Să nu uităm că Hristos ne iubeşte mai presus de tot şi ne cere acelaşi lucru, să iubim.

La cumpăna dintre ani, să ne gândim la toatre acestea!

La mulţi ani dragii mei!

Meditaţie de Anul Nou - ,, Mai mult timp acordat Domnului !”

A sosit cumpăna dintre ani. A trecut un an, poate cu neîmpliniri,poate cu greutăţi şi apăsări, dar nu fără speranţă. Aşteptăm acum unul mai bun,unul mai luminos, mai roditor, mai liniştit mai aducător de împliniri. Un an mai bun şi o lume mai bună...

Dorinţele şi speranţele noastre sunt bune, drepte şi sfinte.Dorim să se împlinească !

O lume mai bună înseamnă ca noi oamenii să devenim mai buni ! Un an mai bun înseamnă ca faptele oamenilor să fie mai bune şi mai liminoase, mai îndestulătoare.

A deveni mai bun înseamnă a munci mai mult şi a te ruga mai mult . A munci şi a păzi.

Legenda celor mai frumoase daruri

 

Dragii mei, cel mai frumos moment din viata

unei familii este atunci cand se naste un copil. Venirea pe lume a unui nou suflet este cea mai mare minune, fiind lucru sfant, motiv de mare bucurie atat in familia micutului, pentru parintii si rudele sale, cat si in cer, unde ingerii si sfintii se bucura si ei si se roaga pentru sanatatea si mantuirea pruncului. Traditia este ca atunci cand mergi pentru prima data la un copilas nou-nascut sa-i duci ceva in dar. Acest frumos obicei crestin a ramas de cand Maica Domnului L-a adus pe lume pe Pruncul Iisus.

Se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mantuitorului, mare bucurie si nerabdare era sus, in cer, fiecare inger nestiind cum sa se pregateasca mai bine pentru clipa cea mare.

- Tii, zise un arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei si voi canta cele mai frumoase cantari, cum nu s-au auzit vreodata pe pamant sau in cer, pentru a le incanta sufletul Pruncului si Maicii Sale.

Ceva despre pacea pe care a adus-o Naşterea Domnului

„Pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14)

„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare” (Lc 12, 51)

„N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Mt 10, 34)

La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.

Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.

Alexandru Macedon şi înţelepţii din Persia

Când purta odinioară Alexandru Macedon războaie să cucerească lumea şi să cuprindă bogăţii, auzise în Persia de nişte filozofi mari ai locurilor de pe acolo. Aducându-i înaintea sa, le zise:
– Cereţi de la mine orice şi vă voi da.
– Să ne dai, împărate, viaţă fără de moarte aici pe pământ! grăiră filozofii.
– Aţi cerut o nebunie, grăi împăratul, căci oare cine dintre oamenii pământului ar putea scăpa de moarte?… Vă credeam nişte filozofi vestiţi, dar acuma văd că sunteţi nişte nebuni…
– Apoi, dacă nimeni nu poate scăpa de moarte, grăiră filozofii, ne luăm voie să te întrebăm că oare şi tu vei muri cândva?
– Asta-i sigur, răspunse împăratul.
– Apoi dacă asta-i sigur, grăiră mai departe filozofii, tu de ce trăieşti aşa ca şi când n-ai muri niciodată?… De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile, prăzile şi bunătăţile pământeşti?…
Împăratul înţelese atunci „nebunia“ filozofilor şi plecă îngândurat.
O, de am înţelege şi noi această istorioară, căci şi noi ştim că vom muri, dar trăim aşa ca şi când n-am muri niciodată!

Părintele Iosif Trifa

Anii vieții mele

de mine însumi mă tem
nu de moarte
gândul că mă voi întâlni cu ea
nu-mi strică bucuriile vieții
este ca un vis
unde nu poți lua trupul cu tine

mi-am împărțit viața
până mai ieri
în anii după mama
prezentul îl număr și după tata
accept suferința nefiresc de ușor
mă înălță deasupra tuturor umbrelor
trecutul este ca o fereastră
peste care nu pot trage obloanele

ascund de ochii lumii
o colecție de ani netrăiți
stăpâniți de un destin orb
în jocul pasiv al vieții
până când în cartea exodului meu
Dumnezeu a scris cu litere mari
ASTĂZI

din vol. "Patruzeci" - Edit. Art Book, Bacău, 2014

Vitamine duhovniceşti - Să uiţi nu înseamnă să ierţi

Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celălalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.

Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: “Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: “pentru că merităm”? Niciodată. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm. 

O, om, ce mari răspunderi ai...

din vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz

 la nunta de la Cluj – 20-21 iulie 1984

 Sâmbătă, 20 iulie 1984

Eu, când am citit o scriere a lui Voltaire – acest mare filozof ateu, necredincios, împotrivitor lui Dumnezeu, din Franţa –, Fecioara din Orleans, atunci am scris cântarea:

O, om, ce mari răspunderi ai

de tot ce faci pe lume,

de tot ce pui în scris sau grai

sau laşi prin pilda care-o dai,

că ea pe mulţi, spre iad sau rai,

mereu o să-i îndrume!

Şi atunci am înţeles de ce trebuie să fie o judecată, la urma urmelor, pentru toţi oamenii. Pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu este scris, cum spune despre bogatul nemilostiv sau despre săracul Lazăr: „A murit bogatul şi a ajuns în focul iadului, în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit Lazăr şi a fost dus în sânul lui Avraam”. Deci nu mai e nevoie de judecată; judecata e deja făcută. Pentru că este scris în Ioan, capitolul 5: „Cine crede are viaţa veşnică. Cine nu crede nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Cine crede nu va fi judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat. Deci necredinţa este deja condamnată, numai că necredinciosul încă n-a ajuns la executarea sentinţei.

Devenire....fluture, floare, înger...

( Fragment preluat din creaţia interactivă ,,Povestea îngeraşului" de aici: )

-->

,,Andrei observă pe frunza unui copăcel un fluture ce tocmai ieşea din coconul său. Bunica îl strigă repede şi îi arătă fragilul fluturaş. Prinse cu mare grijă cu degetele coconul ce încă nu se desprinse de tot de flururaş şi îl rupse. Fluturaşul se desprinse şi începu să se înalţe spre cer plin de fericire.
Andrei nu ştia unde să se uite. Se uita când la fluture, când la coconul din palma bunicii şi nu înţelegea cum omida se transformă în fluture....

Bunica îl chemă pe Andrei mai aproape de ea şi îi spuse:

Un rege și un ceas de lumină

din ”Isus Biruitorul”, nr. 49, 29 noiembrie 1936

Dacă am avea numai zile cu soare, le-am mai putea aprecia?

Dacă am avea numai zile cu soare, le-am mai putea aprecia?...întrebai tu odată aici, Sorin. Cred că şi întrebarea ta dar şi răspunsul meu sunt actuale :) Iată-l mai jos:

Offf!!!...chiar aşa este!!!...Dacă am avea numai zile cu soare le-am mai putea aprecia?!...Cred că suntem în aşa fel creaţi ca să apreciem unele lucruri prin contrast...Cred ca Dumnezeu a vrut să ne facă să gustăm deopotrivă şi din frumuseţea dorului dar şi din durerea lui...Când ceva plăcut îţi lipseşte, apare dorul, apoi apare visul...apoi vine dulcea durere a aşteptării...apoi vine învăluirea plăcută a împlinirii...sau gheara ascuţită a neîmplinirii...şi asta e un alt fel de durere, o durere care naşte un dor mai aprins, un vis mai înălţător...
Suntem aşa de ciudaţi uneori...când visul s-a împlinit ne e dor de dor, pentru că dorul este, până la urmă, o durere mângâietoare, este ceva care te face să visezi, să speri, să te rogi cu mai multă credinţă...

Doamne Tu-n necazuri lângă noi rămâi

    

Doamne Tu-n necazuri lângă noi rămâi

Chinurile noastre Tu le-nduri întâi
Ele mai nainte trec prin mâna Ta
Și nu-ngădui numai cât purtem răbda!

Este cuvântul nostru parte a roadelor Duhului Sfânt?

 

Ştiu ce cuvinte Îi plac Domnului?

Le-am rostit azi?

Am promis: ,,Îţi voi şopti întruna cuvintele ce-Ţi plac"?

În cartea Vechiului Testament, Maleahi, cap. 2, v. 17, este scris asa:

" Voi obosiţi pe Domnul prin cuvintele voastre, şi mai întrebaţi: „Cu ce L-am obosit?“

Ţi s-a întâmplat vreodată ca un semen al tău, să tot vorbească vrute şi nevrute şi după despărţirea de el să te simţi obosit?

Dacă da, atunci cred că şti ţi cum se simte Dumnezeu într-o situaşie asemănătoare.

Ţi s-a întâmplat vreodată să stai ceasuri întregi de vorbă cu cineva, iar la despărţire să simţi ca nu ai mai vrea să plece?

Împreună lucrarea lui Dumnezeu și a omului

Nu aştepta... Nu aştepta ca altul să lupte-n locul tău, nu aştepta ca gândul s-ajungă pasul rău, nu aştepta scânteia s-ajungă vâlvătăi, - cât ochiul încă-i tânăr, lumina sfântă dă-i. Nu amâna pe mâine ce astăzi eşti dator, mulţi astăzi sunt în viaţă, - iar până mâine mor! Şi printre-aceia poate eşti rânduit şi tu, - poţi să le-amâni pe toate, dar mântuirea nu! Nu socoti nimica păcatul cât de mic, măsura grea se umple din stropul pic cu pic şi nu-l ştii cel din urmă ce-ţi este-ngăduit, - mulţi plâng în Veşnicie un pas nechibzuit! Ce faci cu ziua asta - ce faci cu-acest cuvânt? Căci iadul n-are milă, nici moartea crezământ! Duc mii de căi spre moarte, - spre cer, un singur drum! La iad oricând poţi merge, la Rai, numai acum...

Ateşez acestei poezii a fr. Traian Dorz, o minunată tâlcuire la Pilda semănătorului - sau - Împreună lucrarea lui Dumnezeu și a omului – Luca 8,5-15: "Pilda Semănătorului este fără pereche, nu numai prin înţelesul ei duhovnicesc, ci şi pentru că Domnul o lămureşte de îndată Apostolilor. Astfel arată tuturor creştinilor o cale, o metodă simbolică, pentru a descifra toate celelalte pilde care sunt, prin excelenţă, o arătare a cugetelor dumnezeieşti. De altfel la Sf Marcu Domnul spune Apostolilor Săi, în mare: Dacă nu pricepeţi această pildă, cum veţi înţelege toate pildele? (Mc 4/13).

Ieşit-a şi diavolul să-şi semene sămânţa lui în ţarina lumii…

Citiţi la Matei, capitolul 13, versetele 24-36, unde a spus Iisus pilda cu „vrăjmaşul“ care a semănat noaptea neghină în grâu, pe când dormeau semănătorii. Să luăm aminte că şi azi sunt doi semănători şi două feluri de seminţe. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa cea bună, iar minciunile, clevetirile, batjocurile, vorbele urâte, zavistiile, sudalmele etc., sunt tot atâtea seminţe şi neghine din hambarul diavolului. Şi lucru dureros este că neghina diavolului mai iute prinde rădăcină şi creşte ca sămânţa lui Dumnezeu. Semeni o minciună seara, dimineaţa o găseşti înflorită şi înspicată în zece spice. Semeni o vorbă rea între doi oameni, o vezi cu ochii cum creşte şi dă roadă.

Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).

1. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa, harul lui Dumnezeu este ploaia.
Sămânţa, noi trebuie s-o semănăm. Ploaia, Dumnezeu o dă. Sămânţa depinde de noi, ploaia nu. Principalul este ca ploaia să afle sămânţa în pământ. Principalul este ca Duhul să afle Cuvântul în mintea şi în inima oamenilor.
De aceea noi trebuie să propovăduim Cuvântul neîncetat.
Aceasta depinde de noi, după cum semănatul grâului depinde de plugar.
Mărturisirea Evangheliei depinde de noi, revărsarea Duhului însă nu.
Asta depinde de Duhul Sfânt. Dacă noi ne facem lucrul nostru, şi-l face şi Domnul pe al Lui.

2. Punerea seminţei în pământ depinde de plugar, revărsarea ploii însă nu, ci de Dumnezeu. Datoria plugarului este să-şi facă lucrul său la timp, pentru ca, atunci când Dumnezeu va aduce darul ploii, sămânţa să fie pusă. Ploaia să găsească sămânţa totdeauna semănată.
Tot aşa, vestirea Evangheliei este datoria noastră şi trebuie noi s-o facem la timp şi ne la timp. Pentru ca, oricând va voi harul lui Dumnezeu să trimită ploaie cerească, revărsarea Duhului Sfânt să afle Cuvântul lui Dum-nezeu în inimile oamenilor. Şi să facă rodirea lui, adică naşterea din nou.

Ninge lin

şi pentru fr. Traian Barna

A început de ceva vreme

să ningă tot mai alb şi mai des…

Să ningă cu dor şi cu lacrimi

Dar, nu din cer…

Ninge lin,

De pe pământul prea plin

De păcate şi chin

Cu suflete calde

Şi albe

Ce se-nalţă spre Soare

În haine de sărbătoare,

În cercuri largi,

Tot mai largi,

Lăsând în urmă

Prieteni dragi.

 

Iartă-mă, Doamne!

Atâta-mi vine-n minte

Căci nu mai am cuvinte…

În faţa morţii
Mă cutremur

Mi-e temă şi tremur

Şi mă-ntreb cu gândul dus

Oare eu voi ninge-n sus?

Maica Domnului n-a cerut nimic şi n-a pretins nimic pentru sine, dar a cerut şi a pretins mereu ca toţi să facă ce spune Fiul ei.

„Mama lui Iisus a zis slugilor:
 «Să faceţi orice vă va zice!»”
 (Ioan 2, 5)

Fericita şi îndurerata Maică a Domnului nostru Iisus Hristos a fost o fiinţă sfântă, aleasă şi tăcută.

A avut o smerenie şi o tăcere atât de mare, cum numai înălţimile iubirii şi durerii le pot da sufletelor alese de Dumnezeu pentru tainele unice pe acest pământ.

Sfânta Maică a Domnului Iisus Hristos L-a urmat pe Iisus, Fiul ei şi Dumnezeul ei, până la sfârşitul vieţii Sale pe pământ cu o smerenie plină de măreţie şi cu o tăcere atât de adânc grăitoare, aducându-şi împreună cu El partea ei de jertfă, cu care aîntregit Lucrarea cea mare a mântuirii noastre prin Hristos (Col. 1, 24).

Maica Domnului şi Profeţii Vechiului Testament

În Sfânta Scriptură avem două modalităţi de prezentare a Maicii Domnului: una prefigurativă sau tipică, în Vechiul Testament, şi alta direct sau deplin revelată, în Noul Testament.

În Vechiul Testament se face menţiune despre femei care au avut o însemnătate specială în istoria mântuirii până la venirea lui Mesia. Astfel, Eva primeşte făgăduinţa izbânzii asupra diavolului ispititor metamorfozat în şarpe (Facere 3, 15);

E propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de Hristos

"E propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de Hristos, cum se întâmplă în Occident cu tablourile Madonei. Totdeauna este în legătură cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decât o maica ? El se face fiul unei mame, iubeşte o mamă omenească aşa cum o iubim noi pe mama noastră, ascultă rugăciunile ei cum ascultăm noi rugăciunile mamei noastre. Ea palpită pentru tot ce palpită El. El a venit ca să ne iubeasca pe noi, să Se răstignească pentru noi, deci nu poate să nu ne iubească şi ea pe noi, nu poate să nu aibă şi ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate să nu sară şi ea în ajutorul nostru, cum vine El în ajutorul nostru, dar numai de la El este toată puterea ei. El este Mântuitorul, ea este numai cea care din legătura cu El primeşte şi ea putere să ne ajute în diferite necazuri, în diferite greutăţi. De aceea este bine să ne rugăm - aşa cum face Biserica, cum fac şi credincioşii - şi Maicii Domnului, cerândui nu ca să ne mântuiască, ci ca să ne scape din diferite nevoi, să ne ajute în diferite greutăţi, să-L roage pe Fiul ei să ne mântuiască. El nu e singur, El are o mamă dintre noi; şi având o mamă dintre noi, ne are pe toţi aproape. Şi ea, avându-L pe El ca Fiu şi iubindu-l ca Fiu, iubeşte tot ce iubeşte şi El. Iar El, întrucat S-a făcut fratele nostru, atunci ea este într-un anumit fel şi mama noastră, mama tuturor fraţilor Lui. De aceea mare ascultare are ea la rugaciunea pe care i-o adresăm ei. Să o facem aceasta cu toată inima, cu toată convingerea. Să nu-l socotim pe Hristos venit om şi rămas separat de oameni, rămas singur, ci în legătuăa cu noi, mai ales prin mama Lui."
( Pr. Dumitru Staniloaie)