Putem trăi fără iubire si iertare?

Se spune că un copil l-a întrebat pe Domnul Iisus:"Cât de mult mă iubesti?" Domnul Iisus i-a răspuns: "Atât de mult" şi şi-a răstignit braţele pe cruce şi a murit pentru noi.

Uitaţi-vă la frumuseţea naturii! Gândiţi-vă, cât de înţelept sunt aşezate toate lucrurile ce ne înconjoară! Toate acestea, împreună cu Sfântul Cuvântul revelat al Sfintei Scripturi, dau mărturie despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii.

În mijlocul acestei lumi în care călcarea Legii iubirii a Cuvântului lui Dumnezeu, a adus durerea şi moartea, în mijlocul suferinţelor de pe urma păcatului, iubirea lui Dumnezeu poate fi văzută pretutindeni. Aceasta, pentru că Dumnezeu doreşte să ridice omenirea din stare de ruină în care a adus-o păcatul. Speranţa noastră trebuie să se lege de această dorinţă a Lui.

Priviţi rugul ghimpos. Vine o vreme când chiar şi el este acoperit de trandafiri, când chiar şi pe spinii cei mai ascuţiţi cresc flori! Pe aceste flori gingaşe, şi nu numai, stă scris "Speranţă", dar mai presus de toate stă scris: "Dumnezeu este iubire".

Dumnezeu Îşi mărturiseşte iubirea faţă de noi în fiecare zi, şi această iubire este o iubire părintească, plină de dorinţa de a ne face fericiţi pe noi, copii Săi. Pentru aceasta, El a căutat şi caută să ni Se descopere mereu, aşa cum S-a descoperit lui Moise şi lui Ilie, în toată bunătatea Lui. Dar noi, cu toate că avem în jurul nostru atâtea dovezi vădite ale iubirii lui Dumnezeu, rămânem adesea reci şi nepăsători faţă de El.

Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, a venit din cer ca să ni-L decopere pe Tatăl zicând: "Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (cf. Ioan 14, 8). Priviţi-L în pustie, în mijlocul oamenilor, în Gheţismani, pe Cruce!... Priviţi inima frântă de durere a Fiului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27, 36) Imaginaţi-vădurerea Tatălui care era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (cf. 2 Corinteni 5, 19) şi care suferea împreună cu Fiul Său!
Nu este aceasta cea mai elocventă mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamneii?

Domnul Iisus nu S-a jertfit pentru a face pe Tatăl să ne iubescă, sau să-L înduplece să ne mântuiască, pentru că Dumnezeu ne iubea şi tocmai de aceea ne dorea mântuirea: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul Născut..." (cf. Ioan 3, 16)
O astfel de iubire este fără seamăn, de aceea să răspundem acestei iubiri printr-o adîncă smerenie, ascultare şi iubire faţă de Dumnezeu.

Se spune că odată un copil a mers undeva departe de casă, fără să aibă binecuvântarea părinţilor lui. În această călătorie fost victima unui accident, în care şi-a pierdut ambele picioare. Când părinţii au venit şi l-au văzut aşa, el le-a spus: "Mă veţi ierta pentru neascultarea mea?" Părinţii alergând spre el, l-au îmbrăţişat şi i-au spus: "Desigur, deja te-am iertat." Plin de bucurei copilul a exclamat: "Atunci pot să trăiesc fără picioare!"

Morala acestei istorioare?
Nu putem trăi fără iubire si iertare.

"...Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău;
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;
Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;
Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!
Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;
Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre...." ( Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 6, v. 9 - 15)

"Doamne,te iubesc şi am nevoie de Tine, pentru a invata sa iert si sa iubesc dezinteresat, vino in inima mea şi binecuvântează-mă pe mine, soţia mea, copilul meu, familia mea, casa mea, prietenii mei, în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Amin."

,,Mama"....dacă e vineri, e poezie...şi melodie...

Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, legănându-mă alene,
alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivită-n gene.

Şi mi-ai plâns înfiorată cântecele duioşiei,
de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.

Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii si Scriptură,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inimă-mi crescură.

În singurătatea serii, luminat de raza lunii,
m-ai făcut să simt puterea şi odihna rugăciunii.

De durerea altor inimi te-am văzut plângând pe tine
si de-atuncea port durerea altora şi eu în mine.

Pentru adevăr întruna te-am văzut fără de teamă
şi de-atunci ştiu c-adevărul e curaj şi luptă, mamă.

…A trecut în urma vremea şi-ntr-o toamnă grea, târzie,
m-a răpit de lângă tine lumea largă şi pustie.

Ai vărsat atunci, amare, mii de lacrimi în năframă
şi cu inima zdrobită m-ai pierdut în zare, mamă.

Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei văzură,
multe şoapte mă chemară, multe vânturi mă bătură,

dar, din mii de lucruri scumpe de fiinţe si de nume,
tu-mi rămâi mereu fiinţa cea mai mult iubită-n lume.

…Astăzi tot străin şi singur, şi departe sunt de casă,
dar sunt fericit, măicuţă, c-azi şi tu eşti credincioasă.

Şi că ştiu c-odată-n ceruri, unde nu mai sunt suspine,
fericit voi fi-mpreună, printre cei iubiţi, cu tine.

Dumnezeu să-ţi dăruiască, scumpă mamă, mângâiere,
mâna Lui să-ţi şteargă ochii de-orice lacrimi de durere.

Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea să fie.
( Traian Dorz )

Despre sudalmă ( înjurături )

Suduitorul stă sub blestem

„Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte" (Psalm 73, 23).

Suduitorul huleşte şi ocărăşte pe Dumnezeu, pe Făcătorul său. De aceea el stă sub blestem, el stă sub un blestem înfricoşat. Acest blestem l-a rostit Psalmistul David prin cuvintele de mai sus: „Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte".
După fiecare înjurătură, după fiecare om care înjură, această chemare a lui David se ridică la cer şi strigă la cer după răzbunare, aşa cum striga sângele lui Abel contra lui Cain, ucigaşul.
Sudalma strigă la cer după răzbunare, aşa după cum sângele lui Abel striga la cer după Cain.
Oh! Sub ce blestem înfricoşat stau toţi suduitorii!... Şi totuşi ei, nebunii, nu-şi dau seama. Diavolul i-a orbit să nu-şi vadă groaznica osândă în care au căzut.

Apostolul Pavel şi sudalma

„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră" (Efeseni 4, 29)
Apostolul Pavel n-a scris contra sudalmei, pentru că pe atunci nu era acest păcat îngrozitor. Dar a scris apostolul Pavel contra vorbelor stricate şi uşoare, făcându-i băgători de seamă pe „fraţii" lui să-şi păzească gura de acest păcat.
„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră." Şi ce cuvânt mai stricat ar putea fi decât sudalma?
Apostolul Pavel oprea orice vorbe lumeşti şi urâte dintre „fraţii" lui. „Să nu se audă între voi nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, ci mai degrabă cuvânt de mulţumire." (Efeseni 5, 4).
„Fereşte-te - îi scrie lui Timotei - de vorbirile goale şi lumeşti" (II Timotei 2, 16).
Oare ce ar fi zis Apostolul Pavel, dacă ar fi auzit între „fraţii" lui groaznicele înjurături de azi? Desigur, ar fi pline epistolele lui cu osândirea acestei nebunii.
„Vorbirea voastră - zicea Apostolul Pavel -sa fie totdeauna dreasă cu har, cu sare" (Coloseni 4, 6).
Dar diavolul a sărit şi el aici, zicând: „Ba cu sarea mea să fie dreasă vorbirea voastră."
Şi suduitorul, nebunul, îşi „drege" vorbirea cu „sarea" diavolului, cu sudalma.
Ce nebunie!...

Sudalma de cele sfinte

Oamenii din Sodoma şi Gomora voiau să desfrâneze cu doi îngeri - aşa fac şi suduitorii de cele sfinte

Când îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi, cu vestea că Dumnezeu vrea să prăpădească Sodoma şi Gomora - ne spune Biblia că bărbaţii din Sodoma, au alergat să desfrâneze cu ei. Bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa, strigând pe Lot: unde sunt oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i afară să ne împreunăm cu ei. Iar când Lot i-a oprit, desfrânaţii l-au împins pe Lot cu sila şi s-au apropiat să spargă uşa. Dar în clipa aceea îngerii i-au lovit cu orbie, de la cel mic până la cel mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa" (Facere 19, 11).
Ce lucru grozav! Sodomenii voiau să desfrâneze cu doi îngeri coborâţi din cer. Ce grozăvie!... Ce nebunie!...
Dar exact aceeaşi nebunie o fac şi suduitorii de cele sfinte. Ba încă una şi mai mare. Căci ascultaţi numai ce fel de desfrânări spurcate scot din gură cei ce înjură de cele sfinte. În înjurăturile lor cele spurcate, suduitorii târăsc însuşi numele lui Dumnezeu, târăsc numele Domnului Hristos, numele Preacuratei, Sfintele Taine şi tot ce e mare şi sfânt. Suduitorii de azi întrec nebunia celor din Sodoma. „Pe viaţa Mea - zice Domnul - Sodoma şi Gomora n-a făcut ceea ce faceţi voi", suduitorilor. (Iezechil 16, 48).
Suduitorilor nebuni! Uitaţi-vă la orbii din chipul de mai jos. Voi sunteţi aceşti orbi, căci pe voi v-a orbit Satana şi nu vă daţi seama de hulele şi spurcăciunile ce ies din gura voastră.
Focul şi pucioasa pieirii veşnice vor deschide odată şi ochii voştri, dar atunci va fi prea târziu, prea târziu...
Sudalma de cele sfinte este o orbie înfricoşată, este o nebunie fără seamăn. Este cu adevărat păcatul despre care a zis Mântuitorul „că nu va fi iertat în veci". Vor fi iertaţi numai cei care se trezesc îndată, înfricoşaţi, din această pierzare şi, plângându-şi cu amar nebunia, se lasă pentru totdeauna de ea.
Suduitorilor nenorociţi! Eu vă rog cu lacrimi în ochi, lăsaţi-vă îndată de acest păcat îngrozitor.

Sudalma de necaz

„Şi când fi va fi foame, se va mânia şi va huli pe împăratul şi Dumnezeul lui, apoi, fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată nu va fi decât necaz, negură, nevoie neagră şi se va vedea izgonit în întuneric beznă" (Isaia cap.8, vers 21-22).

Sudalma de necaz! Iată, ne-o arată Biblia! În semnul că diavolul lucrează de când e lumea. Căci de la diavolul este şi sudalma de necaz. Din şcoala lui. Când se mânie, omul îl suduie pe Dumnezeu. Aşa îl învaţă diavolul. Iar omul ascultă. Ce nebunie! Ce grozăvie!
Suduie omul când ajunge la atare necaz. Adică tocmai atunci când ar trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu.
„Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi asculta" - zice Domnul (Psalm 90, 15 şi 85, 6).
„Ba cheamă-mă pe mine - zice diavolul... Că eu te pot ajuta mai bine."
Şi suduitorul - nebunul - îl cheamă pe diavolul. Şi crede că, prin asta, se „ajută" la necaz.
Suduitorul spune că prin sudalmă „îşi descarcă necazul". Adică „se descarcă", încărcându-şi sufletul cu un groaznic păcat. Ce nebunie!... Ce orbie!... Sudalma de necaz este şi ea o dovadă despre cum i-a orbit Satan pe creştinii de azi.
Sudalma de necaz! Ce ruşine pe creştinătatea noastră!
Când am fost la Ierusalim, ajungând în portul laffa, vaporul s-a oprit departe de ţărm. E acolo marea stâncoasă şi vapoarele nu se pot apropia. Am coborât în bărci şi am plecat cu bărcile spre port. Era furtună cu valuri. Barcagiii erau nişte arabi şi, în lupta cu valurile, îi auzeam că strigă ceva. Desigur înjură - ne-am zis noi. Înjură de necaz pentru furia apelor...
Dar călăuzul nostru ne-a lămurit îndată că barcagiii nu înjură, ci cheamă în ajutor numele Profetului.
Iată - mi-am zis eu - ăştia sunt nişte păgâni şi totuşi cheamă numele lui Dumnezeu la vreme de necaz. Dar creştinii noştri îl cheamă pe diavolul.
Suduie creştinul nostru... ca să meargă lucrul mai bine. Chiar zilele trecute am văzut un car încărcat ce se împlântase într-o margine de drum. Se strânsese mulţime de oameni să-l scoată. Şi cu toţii făceau „slujbă" diavolului, opintindu-se cu strigăte de înjurături grozave. Din ce carul nu ceda, oamenii suduiau mai aprins, ca şi când sudalma ar ajuta la scoaterea carului. Ce nebunie!
Îşi închipuie omul că la necaz se poate ajuta cu... sudalma. Dar de pe urma acestui „ajutor" nu vine decât ceea ce spune Biblia: necaz, negură şi nevoie neagră. Plus, pe deasupra, pedeapsa lui Dumnezeu.
Sudalma de necaz! Iată una din nebuniile creştinătăţii de azi!

Auzi pe cineva suduind?

Ce se făcea în Vechiul Testament şi ce nu facem noi?

În Vechiul Testament mai aflăm o învăţătură privitor la sudalmă. Una care ne priveşte şi pe noi, când îi auzim pe alţii suduind.
Când un iudeu auzea pe un alt iudeu blestemând (suduind) numele lui Iehova, îşi astupa urechile şi îşi rupea hainele în semn de durere.
Şi, desigur, odată cu asta, îl şi mustra pe suduitor.
Aşa ar trebui să facem şi noi. Căci suduitorul vatămă ceea ce avem noi mai scump şi mai sfânt.
Pe oriunde îi auzim pe oameni suduind şi suduindu-se de cele sfinte - noi ar trebui să începem a plânge; ar trebui „să ne rupem hainele" (inimile) de durere şi să cădem plângând la picioarele lor, rugându-i, în numele Domnului, să se lase îndată de acest păcat groaznic şi de neiertat.
Noi însă ce facem? Ascultăm liniştiţi cele mai spurcate înjurături, fără nici un cuvânt de durere, indignare sau mustrare. E şi asta o dovadă că nu-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pentru că nu sărim în „apărarea" Lui, atunci când Numele Lui e hulit şi batjocorit.
Un copil al lui Dumnezeu nu poate sta indiferent faţă de blasfemiile suduitorilor. Dacă nu poate face altceva, el măcar plânge de durere şi îl roagă pe suduitor, cu lacrimi în ochi, să se lase de această groaznică pieire.

În casa unde se suduie nu poate fi noroc şi binecuvântare

Din casa celui ce înjură, biciul nu se va depărta - zice înţeleptul Sirah. Şi e firesc să fie aşa. Şi e cu dreptate să fie aşa. Pentru că suduitorul de bună voie, nesilit de nimeni, îl huleşte şi îl batjocoreşte pe Dumnezeu, Făcătorul său. În casa unde se suduie nu poate fi noroc şi binecuvântare. Mai curând ori mai târziu, prăpăd se va alege de casa aceea şi de oamenii din ea.
Când eram preot la ţară, am făcut odată statistica vetrelor de casă care s-au pustiit în decursul vremii. Şi la toate am aflat că pustiirea lor fusese adusă de patru mari păcate: strângerea averii cu nedreptate, desfrânarea, beţia şi sudalma.
Poate să fie omul cât de harnic şi bogat, dacă e spurcată cu sudalmă casa lui, nimic nu se va alege de averea lui.
Şi precum e casa unde se suduie - aşa e şi ţara unde se suduie. O ţară unde pe toate drumurile se înjură numele lui Dumnezeu şi cele sfinte - acolo nu poate fi şi nu poate veni noroc şi binecuvântare.
Psalmistul David zice într-un loc: „Un popor nesocotit huleşte numele Tău, Doamne" (Ps. 73,19).
Acel popor nesocotit suntem noi, românii, cu înjurăturile noastre. Şi până avem acest groaznic păcat, în zadar aşteptăm binele şi uşurarea.
Să scoatem sudalmele din gura noastră, din casa noastră şi din ţara noastră şi atunci veni-vor binele şi binecuvântarea. "

Sursa:
Parintele Iosif Trifa
cartea "Sudalma "
Ediţia a III-a.
Ed. Oastea Domnului,
Sibiu, 1996

RUGĂCIUNE PENTRU FIII MEI

Dă, Doamne, loc şi rost sub soare

pentru pruncii mei.

Acum sunt mari si au zburat din cuib.

Braţele mele mai poartă

amintirea nepreţuită

a greutăţii capului lor

când îmi adormeau în braţe.

Nu mai pot face nimic pentru ei,

decât să mă rog.

Fă-le loc sub soare

şi deschide-le calea împlinirii.

Nu le da destin de buruiană

Sau de ciupercă otrăvitoare.

Tu, Doamne,

care înfloreşti rochiţa-rândunicii,

şi faci să crească până şi ceapa-ciorii,

Tu, care înfloreşti toţi pomii primăvara,

Tu, care naşti curcubeul pe cer

şi galaxiile în univers,

Tu, care dai lumina,

dar şi întunericul,

Te rog, fierbinte,

aşa cum pot ruga doar mamele,

ai grijă de fii mei.

Îi las în mâinile Tale

acum când nu mai încap în braţele mele.

Fă din ei fiii Tăi,

acum când nu mai sunt numai ai mei…

12 octombrie 2009

Scrisa de LUMINIŢA ALDEA, autoarea romanelor "NISIPURI MIŞCĂTOARE" si "ACASĂ", si a volumului de versuri "SUFLETUL MEU: UN MORMÂNT DE VISE" publicate pe site-ul GLOBUSZ PUBLISHING,

Creştinul în relaţiile interumane

Un creştin adevărat pune foarte mult accent pe relaţiile interumane, pe felul de a se comporta în societate şi mai ales pe felul cum poartă o discuţie cu cel de lângă el. Numai în felul acesta, poate fi o lumină, un catalizator, făcîndu-i pe cei din jur să-i caute compania să vorbească şi să-l asculte cu plăcere.

Politeţea te obligă să respecţi opinia celuilalt, chiar dacă diferă de a ta, uneori s-ar putea să greşeşti şi opinia celuilalt să fie întemeiată! Iar când eşti sigur că ai dreptate, susţine-ţi părerea dar, fă-o fără a-ţi jigni pe cel ce greşeşte. Am auzit pe mulţi dintre creştini în intervenţiile lor cu semenii lor zicând: „Mincinosule!”, „Eşti un eretic!”, „Eşti un făţarnic!”... Exemplele ar putea continua, le ştiţi foarte bine şi voi, ele sunt dovadă de dragoste. Mai frumos şi cinstit şi în linia bunului simţ, este să spunem:”Iertaţi-mă, dar sunt de altă părere şi nu-mi plac certurile de cuvinte”

Ve-ţi spune: „dar dacă sunt jignit”, „dacă sunt făcut mincinos în faţă”...credeţi-mă este mai bine să-i spui: „Iertaţi-mă, dar sunt de altă părere şi nu-mi plac certurile de cuvinte”, decât să-i răspunzi cu aceeaşi monedă, făcându-te la fel de vinovat ca cel ce jigneşte

Dar, dacă vom ştii de la început cu cine stăm de vorbă, şi aici intervine o alt lucru foarte important: „ Nu discuta orice, cu oricine, pentru a nu umple uliţa de bârfe” Există subiecte care pot fi discutate doar între prieteni, sau spuse numai lui Dumnezeu în rugăciune.

Am întâlnit adeseori, oameni care spun despre ei: „eu sunt corect”, „eu nu mint”, „ştiu foarte bine ce fac, ce spun”....mi s-a întâmplat şi mie. Am înţeles însă că e mai corect să-i laşi pe cei de lângă tine să te aprecieze. Un vechi proverb polonez spune: „După vorbă se vede bine ce se întâmplă în cap”

Când cineva vorbeşte, trebuie să-l asculţi cu atenţie şi să nu te araţi dezinteresat sau plictisit. Să-l priveşti spre el şi să nu-ţi laşi privirea să fugă spre altceva, aceasta este o dovadă de lipsă de bun simţ.
Un proverb arab spune „avem doar o gură şi două urechi”, aşadar trebuie să învăţăm să fim şi ascultători. Pentru că a şti să asculţi este o artă, dar este şi cea mai uşoară cale de a ţi-l apropia pe semenul tău ascultându-l.

Întrebări - tu cum răspunzi? ( VI )

- Noi suferim pentru că merităm, dar Domnul Iisus cu ce a greşit?
Ce este crucea noastră în comparaţie cu Crucea Lui?
Să primim crucea ca pe o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, privind mereu în Sus, plini de nădejdea bucuriei ce urmează crucii!
- Toţi cei care ne înconjoară au nevoie de Iisus, cum au nevoie de pâinea cea zilnică, spre fiinţă.
Putem noi înţelege acum cât de mare este datoria noastră faţă de de Pâine şi faţă de Flămând, ca să-i putem apropia: pe ea de el şi pe el de Ea?
Faţă de Hristos, pe Care trebuie să-L ducem lumii, şi faţă de lume, pe care trebuie s-o ducem la Hristos?
De răspunderea veşnică pe care o avem pentru datoria aceasta, nu ne poate despovăra veşnic numeni, - numai împlinirea eu cu adevărat." (Traian Dorz - "Hristos modelul vieţii noastre")
- Se spune că exista cuvinte care plâng şi lacrimi care vorbesc, când ne-au vorbit ultima dată lacrimile?
- "Care e ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns şi a rămas în suspans? Există vreuna?...
Inima, cu ce se ocupă ea? Bătăile ei, bătăliile inimii dumneavoastră cum au fost?...
Împotriva cui au bătut sau pentru cine au bătut? Cum au fost bătăliile inimii dumneavoastră? Le mai simţiţi? Au lăsat urme? Au lăsat cicatrice?..." ( Întrebări adresate de Marius Tucă maestrului Radu Beligan)
- „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde; iar cel care-şi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Căci ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ? (Matei 16, 25-26) ”
- Bogăţia, puţina ta bogăţie, banii pe care îi gestionezi, îţi aduc şi bogăţie spirituală, sau numai materială?
- Ce talant ti-a incredintat Dumnezeu? Ce ai facut cu el?
Care este inclinatia inimii tale?
- ”Dragostea nu cauta ale sale” – Ce-i asta? Dar ale cui sa le caute? Ale aproapelui tau. Care aproape? Unul vrea sa mearga la forbal altul vrea sa mearga la bar, altul vrea sa mearga la peste. Pe care dintre acestia trebuie sa-l urmez si sa-l satisfac?" ( A iubi inseamna a ierta – Parintele Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma Bucuresti 2006, pg. 67 )
- Un prieten? O prietenie? Dar ce înseamnă acestea?...
Dar oare prietenul adevărat ce reprezintă? Există? Să fie cumva persoana căreia i te destăinui ca unui duhovnic? Persoana la care alergi întotdeauna disperat pentru sfaturile ei? Da, ar putea însemna asta. Dar numai atât? Însă, cum rămâne cu situaţiile limită? Oare si atunci prietenul s-ar grăbi să te ajute, sau ar sta deoparte uitându-se cum te zbaţi să scapi cu viaţă?... De pildă, ce ar face dacă ai fi ca un păianjen prizonier în propria pânză? Te va ajuta să ieşi învingător din această situaţie şi din altele asemănătoare, ori aşteaptă doar ajutorul tău atunci când are nevoie de tine, fără ca el să-ţi fie alături în momentele tale dificile, când angoasele existenţiale sunt de nesuportat?
Eşti sigur că te-ar ajuta chiar sa înoţi în larg, pentru a nu te mai zbate la mal, în nisipul fin al mării? Şi oare ar înota alături de tine?( Alexandra Calangiu)
- Ce crezi tu despre Iisus?
Ce atitudine ai tu faţă de Evanghelia Sa?
Şi ce parere au tu despre cei care doresc şi se luptă să trăiască o viaţă ascultătoare de Hristos, deplin conştienţi de datoria lor faţă de Mântuitorul?
Cu ce judecata te apropii tu faţă de toate aceste lucruri?
Şi la ce hotarare ai ajuns cu privire la ele?
Acestea să ştii că sunt cele mai importante întrebări pentru fiecare suflet!” ( Traian Dorz -Cugetări nemuritoare, Caietul 15 – Mărturisirea strălucită, cap. 5)
- "Este sigur însa ca un ceas al chemarii si al mantuirii tale ti-a randuit si tie Dumnezeu!
Oare ai cunoscut tu acel ceas?
Oare ti-ai adus tu amin te in acel ceas de Voia lui Dumnezeu, ca s-o asculţi?
De Voia Domnului Iisus, ca sa-L primeşti ?
Dar daca n-ai avut pâna acum un astfel de ceas, IATA-L ACUM!
Iata acum este ceasul mantuirii tale (Evrei 4, 7).
INŢELEGE-L ŞI ÎMPLINEŞTE-L!’' (Traian Dorz - din cartea"Cugetari nemuritoare", Caietul 15, Marturisirea stralucita, cap. 2)
- Ti-ai pus vreodata-n taina mareata intrebare / in toamna sufleteasca ce-aduni tu in hambare?
- Cât de necesare sunt bunele maniere în societatea în care trăim?
Putem răspunde printr-o altă întrebare: cât de necesare sunt semnele de circulaţie pe drumurile publice? Ba, chiar insistăm: ne putem lipsi de ele?
- Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept… O inima perfecta, dar lipsita de frumusete… Inima ta cum este? O poti imparti cu altii?
- Ce raspuns dai tu adevarului si iubirii lui Hristos cand te mustra sau te indeamna? Ce raspuns dai fratilor, parintilor, vrajmasilor si strainilor care au sa-ti mustre un pacat sau sa-ti ceara o datorie? Raspunsul tau este caracterul tau. Si soarta ta va fi urmarea acestui rspuns! (Traian Dorz )

Întrebări - tu cum răspunzi?...

Întrebări - tu cum răspunzi? ( II )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( III )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( IV)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( V)

APOSTOLIA FEMEILOR

"Acolo, la poala Crucii, le găsim în ceasul de cumplită încercare, când şi apostolii se împrăştiară şi se ascunseră de frica iudeilor. Ele I-au rămas credincioase până la moarte. Şi după moarte [cea a Domnului], ele se prind să ducă miruri bine mirositoare ca să ungă trupul Domnului. În dimineaţa măreţei zile a Învierii, femeile sunt acelea care aleargă întâi la mormânt. A lor a fost şi răsplata de a vedea mai întâi pe Mântuitorul înviat şi de a putea duce solia sfântă tuturor celorlalţi – ca o pildă strălucitoare şi un îndemn pentru toate femeile, cum se pot ele face ostaşe ale lui Hristos.
Mai mult chiar decât bărbaţii, sunt chemate femeile să ajute lucrul Domnului, în lume. Cu firea lor mai gingaşă, cu simţămintele lor mai blânde, cu dragostea lor mai caldă, ele se potrivesc neasemănat mai bine ca să intre în Oastea lui Hristos pentru a ajuta înnoirea vieţii religioase a neamului nostru.
Ce nu poate face în lume o femeie cu bunătatea ei! Din cel mai dârz şi aspru bărbat, soţia cuminte poate face un bun tovarăş de viaţă. O mamă religioasă şi plină de dragoste către copiii ei s-a bucurat întotdeauna de binecuvântarea fiilor ei. În frământările cumplite ale vieţii, în care bărbaţii îşi pierd adeseori cumpătul şi se învrăjbesc, cât bine n-ar aduce femeile cu sfatul lor cumpătat, cu vorba lor domoală, cu dragostea lor de soţii credincioase. Se poate oare ca un bărbat să nu asculte cuvântul soţiei sale, chiar în treburile bărbăteşti de la comună, de la biserică, de la orice alte îndeletniciri, dacă el ştie că îngerul păzitor al casei sale este un suflet al lui Dumnezeu?
Dacă astăzi bântuie atâtea rele şi patimi în viaţa noastră, o pricină este şi aceea că femeile stau deoparte şi nu vin cu prisosul credinţei şi al dragostei lor creştineşti ca să aducă oloiul tămăduitor peste rănile pe care războiul le-a tăiat adânc în sufletele bărbaţilor.
Hristos vă aşteaptă, bune femei, ca să luaţi sarcina apostoliei Evangheliei Sale în lume. Marta vă este pildă de hărnicie în casă. Maria, îndemn cum să vă aşezaţi la picioarele Lui, ca să vă umpleţi de darurile învăţăturilor Sale. Samariteanca de la fântâna lui Iacov vă arată cum trebuie să vă însufleţiţi pentru Hristos când aţi ajuns să-L cunoaşteţi, ca să aduceţi la El lumea cum a adus şi ea la Domnul o cetate întreagă. Canaaneanca vă dă o pildă cum să apropiaţi pe copiii voştri de Hristos. Maria Magdalena vă spune că oricare dintre voi poate deveni o slujitoare aleasă, o uceniţă a Domnului. Iară Tabita, cea plină de fapte bune şi de milostenii ce făcea, este un îndemn statornic cum să îmbrăţişaţi grija pentru cei nevoiaşi şi amărâţi din jurul vostru. Îndrăzniţi dar, aşa vă îndeamnă glasul Domnului: «Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!...»“ ( Lumina Satelor» nr. 18, din 11 mai 192)

„...De mare dar s-au învrednicit femeile! Lor li S-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat din morţi. Această cinste le-a venit, de altcum, ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce le-au arătat ele în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat pe timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul. Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan). Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar dacă s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de El, de frica unei slujnici.
Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului, cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi al bătăilor... Le vedem plângând, la picioarele crucii, suferinţele Domnului... Le vedem coborând de pe cruce Preacurat Trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt... Le vedem aşteptând Învierea Lui. Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să depărteze pe aceste femei din preajma Celui „Osândit“. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor...
Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de crucea răstignirii. Îmbrăţişând crucea Domnului, braţele lor se prefăcuseră în braţe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă crucea lui Iisus. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mâinile ar mai fi putut să le smulgă de lângă crucea pe care suferea şi murea Scumpul nostru Mântuitor...
O, voi, binecuvântate Marii, credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică amintire şi recunoştinţă pentru credinţa şi statornicia voastră, că n-aţi părăsit pe Scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai grele. Dar credinţa voastră trebuie să ne fie nouă şi o predică mişcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul. Eu, de câte ori simt ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi şi strâng din toată puterea braţelor mele sufleteşti Crucea răstignirii... De câte ori simt că diavolul umblă să mă smulgă de lângă Crucea mântuirii, mă gândesc la voi şi la cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos?...“
...De aici pleacă apostolia femeilor. De aici trebuie să plece şi numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată nu pot face decât Mariile statornice care plâng la picioarele Crucii. Numai Mariile care au gustat din darurile Crucii. Astfel de Marii, vestitoare statornice ale Domnului Hristos, se sileşte să facă şi Oastea Domnului... O, ce mare slujbă pot face femeile pentru mântuirea oamenilor!...
...Dar, vedeţi, tocmai pentru asta diavolul a alergat şi aici tot în galop. Tocmai pentru marile daruri sufleteşti pe care le au femeile, diavolul se sileşte să le atragă în slujba lui şi în «apostolia» lui. Şi, vai, ce de femei fac astăzi slujba şi «apostolia» asta a diavolului. «Iară unele femei s-au abătut după Satana» – zice Sf. Ap. Pavel (I Tim. 5, 15). Astăzi se poate spune că cele mai multe femei s-au abătut după Satana. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba printre oameni prin clevetiri şi minciuni.
Acestea sunt femeile care umblă pe aici, pe la oraşe (ca şi pe la sate), cu picioarele goale, ascultând de „moda“ diavolului.
Acestea sunt femeile care îşi pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea... Casa acestor femei este un iad şi un mormânt, spune Scriptura (Pilde 7, 26). Vai, ce seceriş bogat are diavolul de pe urma unor astfel de femei!...“ (Lumina Satelor» nr. 16, din 14 aprilie 1929)
Despre lucrarea dumnezeiască a Duhului Sfânt în sufletele multor surori ale noastre s-ar putea da multe pilde minunate.
Vom da doar una, mai jos, spre a se vedea că adevărata dragoste de Dumnezeu face lucruri atât de frumoase şi neobişnuite, înălţând nu numai sufletele celor ce fac binele, ci şi pe ale tuturor celor care văd sau aud despre aceasta.
Iată cele scrise de Părintele Iosif cu prilejul acesta, spre a fi un îndemn şi pentru altele şi o lumină pentru mai departe:
„...Mama şi fiica de la Roşia de Secaş, jud. Sibiu, care s-au hotărât să citească zilnic câte un capitol din Biblie.
Dintr-o scrisoare a fratelui Ilie Hotaza din comuna greco-catolică Roşia de Secaş din jud. Sibiu, cităm că «...sora Anica Damian, cu fetiţa ei, Amalia, s-au hotărât, cu ajutorul Domnului, ca în fiecare zi să citească câte un capitol din Biblie, până vor termina toată Biblia...»
...Frumoasă hotărâre aţi luat, mamă şi fiică!... A citi în fiecare zi câte un capitol din Cartea lui Dumnezeu este ceva nespus de frumos şi de preţios.
Domnul să vă ajute, iubită mamă şi fiică, să duceţi la bun sfârşit hotărârea voastră... Să cutreieraţi cu bine Ţara cea minunată a Bibliei. În «călătoria» voastră prin «ţara» aceasta veţi da, pas de pas, peste frumuseţi şi bunătăţi neînchipuite. Veţi da peste râuri cristaline în care saltă «apa cea vie» a vieţii, veţi da peste munţi ce înalţă sufletul până la cer, veţi da peste fel de fel de dulci gustări duhovniceşti... Domnul să vă ajute să aflaţi şi voi «mierea» şi «laptele» şi «strugurii» dulci ai acestui Canaan ceresc, în această minunată călătorie. Ca, pe urmă, să puteţi da şi altora să guste din această dulceaţă.
De aceea, opriţi-vă! Pregătiţi-vă inimile, mamă şi fiică, pentru că voi intraţi acuma în Biserica cea mare şi tainică a Bibliei, unde Îl veţi auzi predicând pe Însuşi Domnul Dumnezeu, pe Fiul Lui Preaiubit, pe proorocii şi pe Apostolii Săi. Şi veţi auzi cântând corul cetelor îngereşti.
Începeţi citirea Bibliei cu Noul Testament. După fiecare capitol, îngenuncheaţi şi vă rugaţi ca să intre Cuvântul lui Dumnezeu în inima voastră, în viaţa voastră şi în faptele voastre.
Ferice de tine, mamă de la Roşia de Secaş, căci în vreme ce alte atâtea şi atâtea mame îşi duc fetele pe la baluri şi jocuri, tu ţi-ai adus pe fiica ta, Amalia, lângă candela Cuvântului Biblic...
Ferice de voi, mamă şi fiică, căci, în vreme ce atâtea alte mame şi fiice îşi pierd vremea în minciuni şi clevetiri, voi citiţi şi cercetaţi Adevărul cel Veşnic... Ferice de voi, căci aţi aşezat în casa voastră candela Cuvântului Biblic şi lumina vieţii... Ferice de voi... căci binecuvântarea lui Dumnezeu se va pogorî peste voi şi casa voastră.
Fie ca pilda voastră să fie urmată şi de alte mame şi fiice. Să fie urmată şi de alţi părinţi şi copii, să fie urmată de toţi părinţii şi copiii acestei ţări şi ai acestui neam, până când orice suflet din ţara aceasta va putea zice: Făclie (candelă) picioarelor mele este Cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele (Ps. 118, 105).“ (Isus Biruitorul» nr. 3, din 17 ian. 1937) ...

Doamne Iisuse, Preadulcele nostru Mântuitor, Te rugăm ca, atâta vreme cât vor ţine pătimirile Lucrării Tale pe pâmânt, să îngrijeşti Tu Însuţi ca şi ea să aibă mereu alături astfel de femei sfinte, curajoase şi statornice.
Te rugăm, Doamne Duhule Sfinte, înzestrează mereu Lucrarea Evangheliei Tale cu astfel de „aur ceresc“, pentru că ceea ce au făcut multe dintre ele pentru Numele Tău este de o valoare şi de o frumuseţe veşnică. Amin.
Slăvit să fie Domnul!"

Sursa: "ISTORIA UNEI JERTFE" de Traian Dorz (vol I)

"Lumea vrea să aibă bune maniere, dar trebuie să aibă şi de la cine să le înveţe"

„Cât de necesare sunt bunele maniere în societatea în care trăim?
Putem răspunde printr-o altă întrebare: cât de necesare sunt semnele de circulaţie pe drumurile publice? Ba, chiar insistăm: ne putem lipsi de ele?
Evident, da! Dar cu ce riscuri! Să luăm două exemple "surori": ne aflăm într-un sens giratoriu, unde nu există nici semne de circulaţie, nici poliţist care să dirijeze traficul. Nu e greu să ne imaginăm ce urmează... Cealaltă situaţie se referă la "circulaţia" în societate: suntem invitaţi la cină; venim de afară; afară e noroi; ce facem după ce am intrat, ne descalţăm sau nu? Exemplele, asa cum spuneam, sunt similare, deşi domeniile de referinţă sunt total diferite. Şi cu asta am tras concluzia: regulile de comportament în societate sunt la fel de imperios necesare ca şi regulile de circulaţie. Odată acceptată concluzia, am intrat în miezul problemei. Academicianul Constantin Balaceanu Stolnici a făcut o observaţie interesantă: "Lumea vrea să aibă bune maniere, dar trebuie să aibă şi de la cine să le înveţe".(Jurnalul National; ediţita 24-07-2005; Editorial de Dana Andronie)

Noi, creştinii, avem de la cine învăţa. Acum 2000 şi ceva de ani, Domnul Iisus a spus: “ Învăţaţi de la Mine căci sunt blând şi smerit cu inima ”.
Sfântul Augustin, spunea referitor la acest îndemn:
"Ce să învăţaţi de la mine? Învăţaţi să înviaţi un mort care zace în mormânt de patru zile? Sau să faceţi alte minuni de felul acesta? Nu, ci învăţaţi de la mine blândeţea şi smerenia inimii". Fără blândeţe şi smerenie nu putem vorbi despre maniere.
Haideţi să vedem în câteva exemple din Sfânta Scriptură ce putem învăţa de la Domnul Iisus, cu trimitere la subiectul nostru:
Maniere = Blândeţe şi Smerenie
“Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui. Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge. ” (Isaia 42,2-3)
“Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.” (Isaia 53,7).
Când intră în Ierusalim, deşi era aşteptat şi aclamat de contemporanii Săi, Domnul Iisus spune:
"Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug” (Matei 21,5 )
Când fariseii şi cărturarii au adus la Domnul pe femeia "prinsă asupra faptului de adulter" (Ioan 8, 4), Domnul Iisus, ştiind că este pus în situaţia de a Se pronunţa într-o problema de Lege şi practică juridică, le spune:
" Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”, “ Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul cate unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, şi a ramas Iisus singur şi femeia, stând in mijloc" (Ioan. 8, 7-9). Întrebată unde-i sunt pârăşii şi dacă a osandit-o vreunul dintre ei, femeia a zis:
"...nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osandesc nici eu. Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti" (Ioan. 8, 10-11).
Când este tradat de Iuda, îi vorbeşte blând:
„Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”(Luca 22, 48 ); “Prietene, pentru ce ai venit? “(Matei 26, 50)
Când Sf. Petru scoate sabia, Domnul Iisus îl opreşte:
“Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. “ (Matei 26, 52)

Aceste exemple ar putea continua, ne oprim însă aici, la cuvântul Mântuitorului: “Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. “ ( Matei 11, 29)

Blândeţea şi smerenia sunt două virtuţi ce nu se pot separa, căci în cele mai multe cazuri mânia nu este altceva decât orgoliul, amorul propriu lezat care se revoltă . Învăţăm de la Domnul Iisus, blândeţea ca stil de viaţă, blândeţea totală, care ne cere să evităm orice formă de brutalitate, de agresivitate, de violenţă în cuvinte, în gesturi, în mişcări, în felul de a trata oamenii şi lucrurile. Ce altă dovadă mai clară dorim, pentru a ne convinge că bunele maniere ţin de virtutea blândeţii?
Această virtute a blândeţii o dobândim printr-o luptă eroică cu eul nostru.

Se spune că o dată, unui Sfânt din Biserica Catolică, Sf. Francisc de Sales, după ce acesta a fost insultat şi înjurat în modul cel mai urât, fără ca el să scoată un cuvânt, un prieten i-a reproşat că este prea insensibil. "Sunt insensibil? Pune mâna aici pe inima mea şi vezi cum bate. Nu vreau să pierd într-o singură clipă puţina blândeţe pe care am dobândit-o prin eforturi în 24 de ani".
Doamne, ce lecţie minunata pentru fiecare dintre noi!

Unui creştin care s-a aplecat şi a meditat sincer la cele spuse mai sus, nu i se va reproşa nicodată lipsa bunelor maniere. Pentru că el va fi gata să sară în ajutor oricui, nu bârfeşte, nici chiar pe seama adversarilor săi, este pe deplin sincer, deschis, calm în gesturi şi relaxat în maniere.

Să ne cercetăm fiecare dintre noi în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să ne corectăm greşelile de conduită , învăţând de la Domnul Iisus şi de la Sfinţii noştrii înaintaşi şi să le călcăm pe urme!

Fereastra Sufletului

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.

În prima dimineaţa din noua casă , în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon .

CE CEARCEAFURI MURDARE ÎNTINDE VECINA NOASTRĂ ÎN BALCON... !

Cred că are nevoie de un nou săpun...poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !

Soţul ei privi şi rămase tăcut.

Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei: Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină??

Soţul ei îi răspunse:

"Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre ! "

Viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi...

(primita pe mail)

,,Târziu Te-am iubit"...dacă e vineri, e poezie...

Când ne gândim la sfinţi, ne gândim că ei au făcut toate lucrurile perfect fiindcă ei sunt într-o legătură specială cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. V-aţi gândit vreodată că sfinţii au scris cele mai frumoase poezii?!...Iată în versurile ce urmează un astfel de exemplu...citeşti cu respiraţia tăiată...

- Fericitul Augustin -

Târziu Te-am iubit

Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă,
târziu Te-am iubit.

Tu erai înlăuntrul meu
Şi eu eram în afară
şi acolo Te căutam
şi mă aruncam eu
– cel ce şi-a pierdut frumuseţea –
asupra acestor lucruri frumoase
pe care Tu le-ai făcut.

Tu erai cu mine,
dar eu nu eram cu Tine.
Mă ţineau departe de Tine
frumoasele lucruri
care, dacă nu ar fi în Tine,
nu ar exista.

M-ai chemat –
şi m-ai strigat
şi ai rupt surzenia mea.
Ai strălucit
Şi ai alungat iubirea mea.
Ai răspândit o mireasmă
şi am respirat-o
şi acum suspin după Tine.
Te-am gustat
şi mi-e foame şi sete.
M-ai atins
şi am luat foc,
arzând după pacea Ta.

Fericitul Augustin
(354 - 430)

PS. Eu am descoperit-o acum doi ani aici, pe Forumul Oastei Domnului şi nu pot uita clipa aceea în care am citit-o...Mulţumesc, Sorin, pentru postarea ei atunci!

Creştinul la servici

Se spune că odată un prinţ oriental bogat a anunţat că este în căutare de un birjar.
Trei oameni au cerut să fie angajaţi în acest servici.
Primul a privit peste marginea prăpastiei şi a zis că el ar putea conduce trăsura regală la distanţă de circa un metru de margine.
Al doilea, vrând să-l întreacă pe primul, a zis că el ar putea să conducă şi la o jumătate de metru de marginea repezişului.
Al treilea s-a dat îndărăt şi a zis prinţului: "Înălţimea Voastră, eu aş sta cât mai departe de marginea prăpastiei".
"Tu eşti omul pe care-l caut", a zis prinţul, "fiindcă n-am de gând să las pe cineva să mă ducă la moarte fără să fie nevoie".

Dragul meu, se spune că fiecare loc de munca îşi are propriile reguli nescrise pe care trebuie să le înveţi cât mai repede şi să nu te abaţi de la ele, să fim foarte atenţi la aceste reguli. Unul din lucrurile foarte neplacute pe care l-am văzut în prima mea zi de lucru, a fost barfa. Am realizat tentaţia de a „cădea” în ispita barfei dar şi riscul de a fi considerat „dubios” sau „pocăit” dacă nu te laşi atras în barfa majoritatii.
Este imposibil să fii prieten cu toţi colegii, este imposibil să-i placi pe toţi dintre ei, însă nu te lăsa dus de valul majorităţii. Nu-ţi bârfi colegii. Nu încerca să te faci popular într-un grup bârfindu-i pe ceilalţi colegi. Vei da dovadă că nu eşti un creştin adevărat.
„Florii i se cere parfum, iar omului politeţe” (Proverb indian) De vreme ce fiecare persoană merită să fie tratată cu respect, trebuie să avem grijă cum ne purtăm unii cu alţii. Bârfa este un păcat şi acest păcat iese din gura oamenilor păcătoşi ca un focar de infecţie pentru suflet şi trup.

„Clevetirea creşte ca o buruiană, năravul acesta este atât de primejdios, fiindcă în ochii lumii pare a fi cel mai uşor păcat. A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, aproapelui tău. Dând în vileag scăderile aproapelui, murdărindu-i numele bun, osândindu-l, din ură sau din simplă plăcere, clevetitorul se otrăveşte singur. El nu face altceva decât să spună ce a auzit de la alt clevetitor, cu născociri, exagerări sau adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni, şoptiri spurcate la ureche şi aşa mai departe. Aceasta este meseria clevetitorului, ca şi a diavolului, că şi diavolul cleveteşte şi pârăşte pe toţi creştinii la Dumnezeu, aşa după cum spune Sf. Scriptură. După ce ne învaţă el, spurcatul, să facem toate relele, ne prinde şi scrie în cărţile lui păcatele şi răutăţile pe care tot el ne-a învăţat să le facem şi, apoi, dă fuga la Dumnezeu şi ne pârăşte. Aşa şi clevetitorul. Când defăimăm pe cineva, nu ni se pare că facem vreun rău, căci zic unii că fac doar puţin haz ca să treacă timpul şi să mai râdă câte puţin.

Iată, însă, ce ne spune Sf. Scriptură, care ne arată clar că ne înşelăm cumplit. Duşmanii proorocului Ieremia, citim în Vechiul Testament, se sfătuiau împotriva lui, zicând: "Haideţi să-l ucidem cu vorba!". În Pildele lui Solomon citim că limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, iar Ap. Iacob spune că limba clevetitorului este plină de otravă de moarte. Într-adevăr, ca nişte săbii sunt limbile cele învenitate ale clevetitorilor.
Soră şi frate creştin, dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, nu asculta de gura lumii; ai apucat pe calea mântuirii, mergi cu îndrăzneală şi cu fruntea sus pe această cale sfântă pe care au mers apostolii, martirii şi mucenicii, moşii şi strămoşii noştri. Pe aceştia îi fericeşte Mântuitorul când zice: "Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine!" ” ( Pr. Visarion Iugulescu )

Chiar dacă atmosfera de la servici este ca între prieteni, creştinului adevărat nu-i este perimis să umble în căile păcătoase ale lumii, pentru că el umblă pe urmele Domnului Iisus. „Trebuie să ne comportăm totdeauna politicios, ca şi cum ar fi faţă de Domnul!” (Clement de Alexandria)
Dacă vom reuşi să stăm departe de toate acestea, vom vedea mai târziu, că ei (colegii noştri) au fost atenţi la tot ceea ce am făcut sau am spus noi şi chiar dacă nu am fost ca ei, chiar dacă am fost etichetaţi ca „dubios” sau „pocăit”, mai tarziu, când o să aibă nevoie de noi, de sinceritatea noastră şi nu de bârfă o să apeleze cu încredere la sfatul nostru, la părerie noastre vis -a - vis de o problemă sau alta.
Nu întâmplător, politeţea a fost comparată cu o cheie de aur, care deschide toate porţile. Manierele sunt o oglindă în care fiecare îşi arată faţa.

Inimă de înger...poveste creată special pentru Fabian

Am încercat să scriu poveşti special pentru Fabian...Am privit imaginea şi am lăsat gândurile să curgă...

Costeluş stătea culcat pe iarbă, pe spate, cu ochii mari deschişi către cerul senin. Soarele se pregătea să apună şi colora cerul în partea dinspre apus ca nişte petale de trandafiri…Din partea cealaltă a cerului apărură câţiva nori pufoşi ce păreau a fi din vată de zahăr ars. Unul din ei era colorat în roz…Se mişca încet şi îşi alungea forma…Acum părea o pară…Lui Costeluş i se păru aşa de interesant, aşa că hotărî să urmărească să vadă ce formă va mai lua norul…Treptat, treptat, norul se transforma într-o inimă…Într-o inimă de foc fiindcă soarele îl lumina cu ultimele lui raze portocalii înainte de apus…

Îi plăcea inima aceea…Se gândea: poate e inima lui Dumnezeu! Că doar El are o inimă aşa de mare!...Îşi duse mâna în dreptul pieptului, acolo unde bătea ritmic inimioara lui…Îi spusese tata că nu e mai mare decât pumnul lui de copil, dar cu toate acestea, îl face să poată să trăiască…Şi îi mai spunea tata că fără inimă nimeni nu poate trăi…

Stând aşa, dus pe gânduri prea serioase pentru un băieţel de 8 ani, observă că inima de pe cer se transformase…Acum părea un îngeraş cu aripile strânse. Costeluş se gândi: oare de ce ţine aripile aşa? Sunt rănite? Cum poate să zboare fără aripi?...Îşi imagina cum va cădea, şi poate va cădea chiar lăngă el, şi îi va lega rănile, apoi vor sta de vorbă ca doi vechi prieteni…Dar norul se transormă iar într-un ghemotoc uriaş de vată de zahăr colorat…

Costeluş îşi auzi inima bătând…Încercă să aleagă cea mai frumoasă imagine din toate cele văzute pe cer…S-a gândit, s-a răzgândit…,,Dacă aş avea o vată de zahăr aşa de mare, m-aş sătura şi aş da la toţi copiii…Dar, se va termina în curând…Dacă aş avea o pară uriaşă, am mânca o parte aşa cum e, proaspătă, din altă bucată ar face mama compot şi din rest ar face dulceaţă…Of! Prea mult dulce!...Dar, dacă ar avea o inimă mare ca norul de pe cer? Mmm…nu ar încăpea în piept…Şi chiar dacă ar veni îngeraşul acela uriaş cu aripi frânte, mă tem să nu plece”…Se întristă…apoi începu a plânge…Aşa l-a găsit tată lui, când soarele nu mai era, şi mantia albastră a serii îşi întindea faldurile peste dealurile şi văile din apropierea satului…

- Costeluş, ce s-a întâmplat? Ai adormit aici? Ai visat urât?...îl întebă tatăl speriat.

- Nu, tăticule! M-am întristat…dar nu, nu vreau să te întristez şi pe tine…spuse Costeluş.

- Dragul meu copilaş, orice tătic e mai puternic decât copiii lui…Inima lui poate duce multe poveri şi tristeţi…În inima lui se transformă toate în zâmbete şi îmbrăţişări…Pune tristeţea ta în inima mea şi vei vedea…

- Tată, inima ta e mai mare ca inima mea?

- Da, puişor! E mai mare fiindcă şi eu sunt mai mare…

- Dar copiii nu pot avea inima mare, cât pieptul?

- Ba, da, copile drag! Orice om poate avea inima mult mai mare când îi iubeşte pe toţi semenii…când le face bine…când îşi lărgeşte inima pentru a încăpea cât mai mulţi în ea…

- Tată, vreau o inimă mare, fiindcă am înţeles că cei cu inimă mare sunt ca nişte îngeri…

Tatăl avea toată roua serii în ochii lui obosiţi după o zi de muncă…Dar minunea de copil l-a înviorat nespus…

L-a luat pe Costeluş în braţe, l-a strâns la piept şi au stat aşa până şi-au auzit inimile bătând…

Costeluş se înveseli, fiindcă a înţeles că, să ai inimă înseamnă să ai viaţă, şi a mai înţeles că, să ai inimă mare înseamnă să fii ca un înger…

Au plecat spre casă ţinându-se de mână!

Înainte de culcare s-a rugat spunând:

- Doamne, îţi mulţumesc că am inimă , că am viaţă…Fă inima mea mai mare, ca a unui îngeraş, ca să am viaţă de îngeraş...să aduc numai bucurii... !

Întrebări - tu cum răspunzi? ( V )

- Noi suferim pentru că merităm, dar Domnul Iisus cu ce a greşit?
Ce este crucea noastră în comparaţie cu Crucea Lui?
Să primim crucea ca pe o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, privind mereu în Sus, plini de nădejdea bucuriei ce urmează crucii



- "Toţi cei care ne înconjoară au nevoie de Iisus, cum au nevoie de pâinea cea zilnică, spre fiinţă.
Putem noi înţelege acum cât de mare este datoria noastră faţă de de Pâine şi faţă de Flămând, ca să-i putem apropia: pe ea de el şi pe el de Ea?
Faţă de Hristos, pe Care trebuie să-L ducem lumii, şi faţă de lume, pe care trebuie s-o ducem la Hristos?
De răspunderea veşnică pe care o avem pentru datoria aceasta, nu ne poate despovăra veşnic numeni, - numai împlinirea eu cu adevărat." (Traian Dorz - "Hristos modelul vieţii noastre")
- Se spune că exista cuvinte care plâng şi lacrimi care vorbesc, când ne-au vorbit ultima dată lacrimile?
- "Care e ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns şi a rămas în suspans? Există vreuna?...
Inima, cu ce se ocupă ea? Bătăile ei, bătăliile inimii dumneavoastră cum au fost?...
Împotriva cui au bătut sau pentru cine au bătut? Cum au fost bătăliile inimii dumneavoastră? Le mai simţiţi? Au lăsat urme? Au lăsat cicatrice?..." ( Întrebări adresate de Marius Tucă maestrului Radu Beligan. Răspunsurile maestrului sunt aici. Voi cum răspundeţi? )
- „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde; iar cel care-şi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Căci ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său (Matei 16, 25-26) ?”
- Bogăţia, puţina ta bogăţie, banii pe care îi gestionezi, îţi aduc şi bogăţie spirituală, sau numai materială?
- Ce talant ti-a incredintat Dumnezeu? Ce ai facut cu el?
Care este inclinatia inimii tale?
- "Ce raspuns dat tu adevarului si iubirii lui Hristos cand te mustra sau te indeamna? Ce raspuns dai fratilor, parintilor, vrajmasilor si strainilor care au sa-ti mustre un pacat sau sa-ti ceara o datorie? Raspunsul tau este caracterul tau. Si soarta ta va fi urmarea acestui rspuns!
(Traian Dorz)
- ”Dragostea nu cauta ale sale” – Ce-i asta? Dar ale cui sa le caute? Ale aproapelui tau. Care aproape? Unul vrea sa mearga la forbal altul vrea sa mearga la bar, altul vrea sa mearga la peste. Pe care dintre acestia trebuie sa-l urmez si sa-l satisfac?" (A iubi inseamna a ierta – Parintele Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma Bucuresti 2006, pg. 67 )

Întrebări - tu cum răspunzi?...

Întrebări - tu cum răspunzi? ( II )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( III )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( IV)

Caut pe fraţii mei - Facerea, 37: 12 -36

Depărtaţi eram de casă şi cu sufletul stingher,
când pentru fiecare, strigare s-a făcut în cer.
A răspuns atunci smerit, Fiul Dragostei Divine:
- În sulul cărţii este scris, trimite-Mă pe Mine!

Asemeni Lui, a fost şi Iosif, răspunuzând de-ndată
chemării tatălui său drag: - Aici sunt, mă duc tată!
Acelaş dor puternic ne frământă pe amândoi,
de când la Sichem, fraţii, s-au dus cu ale noastre oi.

Israel i-a zis lui Iosif: ,,Du-te către fraţii tăi
Vezi de-s sănătoşi cu toţii când pasc oile prin văi..."
Iosif a plecat în grabă ascultând de tatăl lui
Părăsind pe totdeauna Valea Hebronului.

Ce cauti in camp copile, singur? Pe unde ratacesti?
intreaba-un om pe Iosif. Si-al cui fiu drag tu esti?
- Sunt fiul lui Israel, si caut pe fratii mei. De stii,
sa-mi spui, unde au dus ei turma din vaile pustii?

"- Haidem la Dotain" au zis, este mai multă mâncare!
- Mulţumţesc! îi spuse Iosif şi, se pierdu în zare,
alergând cu doru-n suflet şi cu iubirea în cânt,
de-l vedeai, spuneai că-i înger şi nu om de pe pământ.


Dar la fel cum lumea nu a dorit ca să-L primească,
pe Cel trimis de Dumnezeu, din slava cea cerească,
şi gând rău I-au pus zicând:- Iată-l pe moştenitorul!
veniţi să îl omorâm, căci nu-i El Mântuitorul

Aşa au zis şi despre Iosif văzându-l pe cale
fraţii lui: - Să-l omorâm, ascunzând urmele sale
este doar un visător şi pe toţi ne umileşte
când el, tatălui nostru, tot ce facem povesteşte.

Să-l omorâm, să nu-l mai lăsăm să se întoarcă viu.
Să scăpăm de el aruncându-l în puţul cel pustiu.
Vom spune toţi că l-am găsit sâşiat de o fiară
şi astfel vom scăpa de griji, de vise şi ocară.

Auzind însă acestea, Ruben, fratele voinic
Mijloci să nu-l omoare pe flăcaul cel mai mic.
Să nu verse scumpu-i sânge peste praful de pe drum.
Şi-ndreptându-şi ochii-n zare, vrând prin lacrimi oarecum

Inima din piept să-i zburde irizând iubiri de jar,
Îşi clădi sfios prin vorbe al iubirii scump "nectar"...
Conducând priviri de ceaţă înălţând pieziş o mână
Spuse grabnic tuturora: "Aruncaţi-l în fântână"!

Spuse dar Ruben aceasta cu gandul sa il scape
pe Iosif din crunta moarte ce ii era aproape
apoi la tatal sau sa poata a-l trimite iara
ajungand la ei flacaul,in put il aruncara.

Dar mai întâi l-au dezbrăcat de haina lui aleasă
În puţu-adânc l-au aruncat nemaiputând să iasă...
Apoi, pe iarbă, au mâncat uitându-se în zare..
Şi iată c-au văzut venind o caravană mare...

Ce se-ndrepta înspre Egipt. Şi Iuda spuse: "Iată,
Pe Iosif să nu-l omorâm căci frate ni-e de tată.
Să-l vindem, căci din Galaad o caravană vine,
Şi-om câştiga arginţi pe el." Şi toţi au spus: "E bine!"

Când Ruben s-a întors la puţ privi în gol şi plânse
Îşi rupse hainele bucăţi căci inima-i se frânse.
S-a-ntors la fraţii săi zicând:,,- Băiatul nu mai este!...”
Dar fraţii lui îi ticluiau o mincinoasă veste:

Au prins un ied şi l-au tăiat stropind cu sânge haina
Minţind prea bine şi-ascunzând să n-afle nimeni taina.
Au dus la tatăl lor, bătrânul, haina cea cu sânge...
Dar Iacov a recunoscut-o şi-a-nceput a plânge...

Cu plânsu-n gene întrerupt venit-au şi copiii
Să-l mângâie pe tatăl lor de jugul despărţirii
Dar el, aceasta nu-şi dorea, ci vru' degrab să plece
În locuinţa morţilor, pe Iosif, a-l petrece.

Iar cei din Madian, l-au dus pe Iosif in Egipt
Şi l-au vândut lui Putifar, al gărzii comandant...
Şi-aici, în casa unui dregător de Faraon ales
Iosif slujea lui pe cât putea de des...

...

O, fraţi iubiţi şi dragi surori ce-aţi cunoscut iubirea,
Să fiţi ca Iosif când vă-ncearcă dorul şi mâhnirea!
Candoare să vă fie-n gând şi-n orice simţăminte,
Iertarea grabnic dăruiţi în dragostea fierbinte!

Amin!

P.S. Aceaste versuri sunt doar o parte dintr-un intreg...aştept, ştiu că şi tu mai ai ceva de spus....Aici, dar si aici am trecut deja la versificarea ultimei părţi a vieţii lui Iosif: " 6. Îmbrăţişarea dragostei - Facerea: 45 "
Cine mai adaugă un vers, o strofă..... ( aici citiţi în Sfânta Scriptură)