A fost odată....
Aşa încep aproape toate poveştile...
Deci a fost odată un păstoraş, un băiat sărman cu o îmbrăcăminte veche, petecită, primită din mila sătenilor, dar cu o faţă senină umbrită din când în când de un zâmbet trist. În singurătatea lui era mângâiat doar de razele soarelui şi de behăitul oilor ce-l iubeau.
Îl iubeau şi florile de pe câmp şi păsările şi toată natura, pentru că din zori până-n seară, Vasilică al nostru cânta. Cântul lui nu era oricum; Dumnezeu îl înzestrase cu darul cântării. Cândva avusese un fluier vechi, dar se stricase. Plânse mult după el, până într-o zi când, punându-şi toată iscusinţa, reuşi să dea viaţă unui beţişor de soc. Acum cântul lui era parcă mai frumos.
Era pe la sfârşitul toamnei. Din zi în zi se aştepta să cadă primii fulgi de zăpadă. Stăpânii oilor veneau şi plecau făcând ca turma să se împuţineze. Vasilică rămânea din ce în ce mai singur.
Într-una din zile, luă melcul în mână şi începu să-l mângâie cerându-şi, a nu ştiu câta oară, iertare: „Drăguţ melcuşor, te rog să mă ierţi că te-am lăsat fără casă! Ştiu cât suferi, pentru că ştiu cât sufăr şi eu că nu am un adăpost unde să-mi plec capul. Te voi păstra la pieptul meu şi te voi încălzi cu dragostea mea până îţi voi găsi o nouă căsuţă în care să te simţi fericit ca înainte.”
Zilele trecură şi oamenii satului se hotărâră într-o zi să-i găsească un adăpst lui Vasilică. Astfel că se adunară cu toţii într-o sală mare, dorind, mai întâi de toate, să lămurească anumite lucruri cu privire la Vasilică.
- Cine eşti şi de unde vii? răsună prima întrebare, puţin cam răutăcioasă, la care
Vasilică tăcu.
- Oameni buni, oameni buni! spuse, dintr-un colţ al sălii, un bătrânel. Astă primăvară nu v-a păsat cine este şi de unde vine. Aţi fost bucuroşi ca aţi găsit pe cineva care sa vă pască oile pentru o bucăţică de pâine şi o haină pe care oricum aţi fi aruncat-o. Suntem datori să ne iubim unii pe alţii şi să ne vorbim frumos. Vasilică, părinţii tăi poate aşteaptă să te duci acasă. Uite, îţi vom da ceea ce meriţi şi pe deasupra şi ceva bucate. De ce nu vrei să mergi acasă?
- ......
- De ce eşti atât de tăcut şi de ce cântul tău este atât de trist?
- De ce...? De ce...? De ce...?
Întrebările veneau din toate părţile una după alta... Parcă fiecare om din sală avea să-i pună câte o întrebare. Vasilică simţea inima bătându-i din ce în ce mai tare... Nu se mai putea abţine şi începu să plângă.
- Ce aveţi cu mine?...Cu ce am greşit?...Cu ce?
- Aşteaptă! spuse primarul. Noi nu vrem să-ţi facem nici un rău, dimpotrivă, vrem să te ajutăm, vrem să ştim dacă mai ai pe cineva pe lumea aceasta, cineva care să te aştepte. Vrem să ştim dacă ai unde merge, pentru că, iată, iarna bate la uşă. Spune, unde vei merge?...
Vasilică dădu din umeri şi prin acest gest întreaga asistenţă înţelesese totul, sau aproape totul.
- Vezi, nici tu nu şti ce vei face, spuse din nou primarul, iar noi nu vrem să te
lăsăm aşa. Vrem să-ţi răsplătim dragostea cu care ne-ai păscut anul acesta oile. Nu ne-ai rătăcit nici o oaie şi au fost foarte bine îngrijite. Sincer, de câte ori mă duc în staul am impresia ca ele te aşteaptă pe tine.
Dar, spune-ne şi nouă cum ai ajuns aici? De ce eşti singur? De ce toată vara nu te-a
căutat nimeni? Ce s-a întâmplat cu familia ta?
Vasilică privi din nou peste cei prezenţi în sală şi începu să vorbească rar pentru a fi înţeles:
- Aveam un an când a murit tatăl meu. Locuiam dincolo de munte. Am mai avut doi fraţi şi trei surori, dar ei au plecat în lume, iar eu cu mama am rămas singuri. Un timp am mai primit veşti de la ei, dar, după aceea, nu am mai auzit nimic. Ne-a fost greu la început, dar
ne-am obişnuit cu gândul că acolo unde or fi le este bine. Mama muncea din greu ca să mă crească. Dorea să mă dea la şcoală, dorea ca măcar eu să nu mai sufăr cum suferise ea şi tatăl meu.
A venit vremea să merg la şcoală. Mama era tare fericită!...Terminasem clasa a I, dar fericirea aceasta nu a ţinut mult. Dascălul a început să ceară de la părinţi din ce în ce mai mulţi bani. Mama, cu inima zdrobită, a trebuit să renunţe la visul ei de a mă vedea om cu carte. Din cauza aceasta s-a îmbolnăvit, nemaiputând face nimic. Ne-am descurcat cum am putut până într-o zi când au venit de la primărie şi ne-au anunţat că ne vor lua casa de nu vom achita o datorie mai veche, de pe vremea lui tăticu, care consta în plata impozitului. Neavând bani şi necăpătând înţelegere, am rămas făsă casă. Preotul satului ne-a deschis uşa bisericii. Era singurul adăpost pe care ni-l putea oferi. Avea şi el probleme, o soţie bolnavă şi unsprezece copii. Acolo, în biserică, ne simţeam ca acasă. Eu mergeam prin sat şi lucram când la unul când la altul pentru o bucată de pâine. Când o primeam o strângeam la piept şi îmi spuneam: asta e pentru mama.
Seara mama îmi vorbea despre Domnul Iisus, cum nu a avut unde să se nască dar, Dumnezeu Tatăl a avut grijă de toate. Îmi povestea cu câtă dragoste îi ajuta mai târziu Domnul Iisus pe cei săraci şi bolnavi. După aceea îngenuncheam în faţa Sfântului Altar şi ne rugam.. Aşa făceam în fiecare seară şi de fiecare dată simţeam mângâierea lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor ce parcă ne priveau de pe pereţii bisericii.
Mama îmi mângâia părul şi îmi cânta până adormeam. De la ea am învăţat să cânt iar, fluierul cel vechi era singura amintire de la tatăl meu, şi tocmai de aceea nu puteam cânta cu el cântece de bucurie aşa cum se cântă-n şezători.
A venit primăvara, câmpul înverzise iar mama era tot bolnavă. Ea căuta să-mi ascundă lucrul acesta, iar eu, ca să nu o întristez, mă făceam că nu înţeleg. Ne apropiam de ziua ei de naştere, iar eu doream să-i fac o surpriză atât de mare încât să uite de durerile ei. Cu o seară înainte, mama mă rugă să fac eu rugăciunea, după care i-am cântat cântarea pe care mi-o cântase ea în fiecare seară.
Dimineaţa când m-am trezit, mama dormea. Am sărutat-o pe obraz cu grijă să nu o trezesc şi am plecat să-i culeg un buchet de flori...Când m-am întors, pe la amiază, mama dormea... Am sărutat-o şi am pus florile lângă ea. Doream ca atunci când se va trezi să dea cu ochii de ele...
Nici nu ştiam că nu le va mai vedea niciodată....nici nu ştiam că murise....şi că mă lăsase singur!!!...
Părintele s-a ocupat apoi de toate, înmormântând-o pe mama alături de tata. La groapă nu a venit nimeni din sat...Eram doar eu, părintele şi clopotarul cel bătrân. Am rămas singur acolo, până târziu, privind grămada de pământ ce mă despărţea de pieptul mamei. Aveam buchetul de ghiocei în mână... Ar fi trebuit să prevestească bucuria şi, poate că au făcut-o...nu pentru mine, ci pentru mama. Scăpase de toate necazurile. Am stat acolo până târziu, punându-mi fel şi fel de întrebări. De ce a trebuit să se întâmple aşa? Eu de ce nu mor? Ce voi face acum? ....Întrebări fără răspuns, triste, reci şi fără nici o mângâiere. Nemailegându-mă nimic de sat, decât mormântul părinţilor, am plecat în căutarea fraţilor mei şi pentru a-mi găsi de lucru în altă parte. Aşa am ajuns aici.
- Vasilică ne pare rău că te-am făcut să-ţi răscoleşti trecutul, dar eu ca primar nu pot înţelege cum de aţi rămas fără casă?
- Păi, casa noastră a fost lovită de un trăznet şi a ars toată şi primăria i-a dat tatălui meu o altă casă să stea în chirie...
- Înţeleg - spuse primarul profund mişcat de mărturisirea lui Vasilică.
Se întoarse apoi către cei din sală şi îi întrebă dacă vor să-l găzduiască pe Vasilică pe timpul iernii. În sală se lăsă tăcerea, oamenii se uitau unii la alţii, scuzându-se. Se părea că nimeni nu are loc, atunci se ridică cineva din sală care venise tocmai la sfârşit când Vasilică terminase povestea vieţii lui.
- Îl iau eu, până la primăvară!
Primarul zâmbi, Vasilică plecă uşor capul şi ieşi din sală urmând îndeaproape pe omul acela. Ajunşi acasă, omul îi arătă camera, de fapt era un graijd ocupat de câţiva iepuri. La vederea lor, ochii lui Vasilică se umplură de lacrimi.
- Ce, ai crezut că te culc în pat cu mine?
- Nu, nu domnule, îmi place locul acesta, mai ales că aici nu sunt singur. Voi fi fericit alături de aceşti iepuraşi şi de melcul meu.
- Melc !? Ce melc?
Vasilică scoase melcul şi îi povesti cum a rămas fără casă şi cum el îi promisese că îi va găsi o altă casă în locul celei distruse chiar de el, nu-l văzuse în iarbă şi călcă pe el. Râsul răutăcios al omului îl făcu pe Vasilică să se oprească chiar când acesta încerca să-i spună că viaţa lui se aseamănă cu cea a melcului.
Se lăsă întunericul. Vasilică se întinse pe spate în fânul moale ce-i servea drept culcuş şi adormi. Dimineaţa fu trezit de glasul poruncitor al celui care îl găzduia.
Ninsese mult în noaptea aceea şi continua încă să mai ningă. Lui Vasilică îi îngheţase mâinile i se înmuiaseră picioarele, simţea că nu mai poate dar, trebuia să dea zăpada pentru că altfel.... Lacrimile din ochi se uneau cu bobiţele mici de transpiratie rostogolindu-se pe hăinuţa lui unde îngheţau. Toată ziua munci din greu, uitând chiar şi de mâncare. Reuşi totuşi să dea afară toată zăpada din curte. Ajuns în culcuşul lui încercă să doarmă puţin dar, îşi aminti că în timp ce dădea zăpada a găsit o căsuţă de melc goală. A scoso din buzunar, a curăţito şi a aşezato alături de melcul lui după care aţipi.
Afară vântul sufla cu putere, geamul graijdului se deschise izbindu-se puternic de perete şi spărgându-se. Vasilică dormea greu încât nu-l auzi. Deschise ochii doar când auzi uşa deschizându-se. Dori să meargă să o închidă dar, picioarele nu-l mai ascultau. Atunci dori să se ridice pe coate, dar nici mâinile nu-l mai ascultau. Dori să strige şi strigă dar, nu-l auzi nimeni. Simţi o căldură mare în tot corpul după care uită şi de geam şi de uşă. Îl vedea pe tatăl său, pe mama sa care îi cânta. O ascultă un timp după care începu să cânte şi el alături de ea:
„ Eu ştiu că am în cer o casă
Pe care nimeni nu mi-o ia
Chiar dacă nedreptatea lumii
m-alungă din căsuţa mea
eu ştiu, că am în cer o casă
pe care nimeni nu mi-o ia....
Eu ştiu că am să cânt odată
Cu toţi cei dragi îmbrăţişat...”
Dimineaţa fu găsit îngheţat de frig, având pe buze acelaş zâmbet trist ce-i umbrea faţa lui senină de fiecare dată. Stăpânul casei se aplecă peste el, ascultă să audă ceasornicul vieţii, dar el se opri de mult. 
Privi în jur neştiind ce să facă când, deodată, ochii lui se loviră de un lucru ce-i provocă o durere imensă. Simţea cum ceva din lăuntru lui se sfâşie tot mai tare, tot mai tare. Ochii se umplură de lacrimi, din fânul uscat ieşi la iveală melcul de care vorbise Vasilică, purtând în spate noua lui casă. Se îndrepta parcă spre buzele băiatului dorind să-i dăruiască poate ultimul sărut. Omul îl luă în mână, stropindu-i cu lacrimi căsuţa şi îşi reproşa cu o căinţă plină de durere: „ Cât de rău am fost...Doamne! Cât de rău! Acest copil a ajutat pe acest melc de la care nu putea să aştepte răsplată. I-a promis un loc de adăpost şi s-a ţinut de cuvânt. Dar eu...ce am făcut...”
Cuvintele erau înecate în plâns, iar lacrimile şuroiau pe faţă. Era prea târziu să mai facă ceva. Îl luă pe Vasilică în braţe şi îl duse în casă. Aici fu lovit ca un trăznet de vederea unui medalion. Vasilică era fratele său, iar medalionul era al mamei, chiar el îl trimisese. În câteva ceasuri tot satul avea să afle această tristă poveste în care cei doi fraţi au trecut unul pe lângă altul fără posibilitatea să-şi spună frate.
Vestea bunătăţii lui Vasilică se răspândi iute şi în satul său natal. Aici în faţa mormântului, fratele său îşi mărturisii răutatea dar şi hotărârea de a se retrage la o mănăstire renunţând la tot ce agonisise în lumea aceasta.
Primarul din satul unde păscuse oile a ţinut să spună ultimul cuvânt: „ Cea mai bună viaţă, nu e cea lungă, ci cea mai bogată în fapte. Averea şi puterea se topesc în valurile vieţii schimbătoare.Doar dragostea, doar ea-i nemuritoare şi întrece orice tezaur omenesc din câte-au fost şi vor mai fi sub soare...”
Întors acasă, fratele lui Vasilică, a împărţit totul celor mai săraci din sat, după care a luat calea muntelui în căutarea unui schit. De atunci oamenii nu mai ştiu nimic de el, decât, că a fost odată, in păstoraş, un băiat sărman cu o îmbrăcăminte veche, petecită, primită din mila sătenilor dar, cu o faţă senină umbrită din când în când de un zâmbet trist....
Sfârşit.
