Cel care n-are sabie să-şi cumpere!

"Aceasta este porunca Mântuitorului pentru orice creştin adevărat, luptător şi biruitor. Cu atât mai mult un ostaş al Domnului trebuie să fie încins cu această „sabie”.

Apostolul Pavel a folosit asemănarea cu sabia pentru că atunci nu erau puşti. Sabia era arma de luptă. Noi vom zice deci că un ostaş al Domnului (cititor de carte) fără sabia cuvântului biblic este un soldat fără puşcă. Ce biruinţă ar putea avea un astfel de soldat?

Când eram în şcoala suferinţelor de la Geoa­giu, m-a cercetat un frate ostaş care venea de departe, de prin Moldova. Îmi spunea că umblă prin ţară să-şi cerceteze fraţii şi să vestească Oastea Domnului. Ce bucurie pe mine!

Dar ce întristare, pe urmă, când am aflat ce fel de „arme” avea. Avea plină trai­sta de: „Epis­tolii căzute din cer”, „Cele 12 vămi”, o grămadă de „Visuri” şi alte cărţi „înfricoşate”. De Biblie nici vorbă, iar de cărţile Oastei abia dacă auzise.

– O, dragul meu, i-am zis, crezi că poţi face ceva izbândă cu astfel de arme? Întoarce-te acasă şi te pune pe cititul Bibliei şi al cărţilor de la Oastea Domnului.

Zece ani de Oaste! Sosit-a vremea să ne trecem în revistă Oastea, să vedem cum suntem echipaţi. Căci cu ostaşi mulţi, dar neînarmaţi, tot n-am făcut nimic. Sosit-a vremea ca orice ostaş adevărat să fie îmbrăcat şi să se îmbrace cu armătura de la Efeseni, cap. 6. Sosit-a vremea să scoatem puştile şi săbiile de lemn din fronturile noastre. Căci de aceste arme vrăjmaşul diavol nu se înspăimântă şi nu se teme. Văzut-aţi craii, pe la Crăciun, cum se răstesc şi îşi încrucişează săbiile. Dar lumea zâmbeşte de lupta lor, pentru că săbiile lor sunt de lemn, hainele, de hârtie şi coifurile, de carton. Să ne păzim, ca nu cumva şi noi să devenim nişte astfel de „crai” cu săbii de lemn. Căci şi aceasta este una din primejdiile de care trebuie ferită Oastea  Domnului!

Zece ani de Oaste! Încingeţi sabia cuvântului biblic, iubiţi fraţi ostaşi! Fiecare luptător din Oas­tea Dom­nului, care ştie carte, să aibă cel puţin Noul Testament cu psalmi. Aceasta este sa­bia cu care un ostaş al Domnului trebuie să fie încins în toată vremea şi în tot locul. Aceasta este arma fără de care un ostaş cititor nu poate fi un ostaş adevărat. Cu Noul Testament în buzunar şi în inimă, iubiţi fraţi ostaşi! Fiecare să ştie şi să înveţe a mânui această armă, după puterea lui.

„Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere” –  zicea Mântuitorul (Lc 22, 36). Dar pentru sabia aceasta nu e chiar de lipsă ca omul să-şi vândă haina. Cu 40-50 de lei se poate cumpăra un Noul Testament cu psalmi. Iar când şi cel mai sărac om poate afla şi da sute de lei la un an pentru tutun – trebuie să se afle şi 40-50 de lei pentru sabia Cuvântului lui Dumnezeu.

O, ce sabie minunată este aceasta! Cuvântul lui Dumnezeu e numit şi sabia Duhului Sfânt (Ef 6, 17).

Ce numire potrivită! Aici este locul a se căuta şi explica puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu. Prin el taie şi lucrează Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin toate darurile cerului de sus. Prin Duhul Sfânt vine şi puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului Sfânt; o sabie sfântă şi binecuvântată ce ni se dă în dar. Fără sabia aceasta nu se pot purta lupte şi biruinţe de mântuire sufletească.

Ce frumos spune acest a­devăr o istorie din Biblie!

Iudeii, pu­ţini şi neînar­maţi, erau strâm­toraţi din toate părţile de vrăjmaşi mulţi şi tari. Atunci, un viteaz de-al lor, Iuda Macabeul, a început a încuraja poporul, zicând: „Nu vă temeţi! Am a­vut un vis de la Dumnezeu… L-am văzut în vis pe Onia, cel ce fusese arhiereu, om bun, cuvios, cucernic; cu mâinile întinse, se ruga pentru noi… După aceea, s-a arătat Ieremia proorocul, care şi-a întins dreapta şi mi-a dat o sabie de aur, zicând: „Ia aceasta sfântă sabie, care este un dar de la Dumnezeu, prin care vei surpa pe vrăjmaşi”.

Şi ne spune Biblia că iudeii au biruit, „aştep­tând de la cel Atotputernic biruinţă şi ajutor”. Au biruit cu „sabia cea de aur” ce li se arătase din cer (II Mac cap. 15).

Ce istorie mult-spunătoare este aceasta pentru orice creştin luptător şi biruitor! Ce mult-spu­nătoare este şi pentru noi, ostaşii Domnului! În lupta mântuirii, cerul de sus ne îmbie şi nouă o „sfântă sabie”, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu a­ceastă sabie se câştigă luptele şi biruinţele mântuirii. „Armele luptei noastre nu sunt omeneşti, ci puternice, de la Dumnezeu” (II Cor 10, 4). Dacă armele noastre ar fi omeneşti, am cădea bătuţi la prima ciocnire cu marele vrăjmaş, căruia i s-a dat „să facă război cu cei din seminţia femeii” (Apoc 12, 17). Noi însă avem sabia Duhului Sfânt şi celelalte arme de la Efeseni, cap. 6, care ne asigură biruinţa.

O, ce sabie sfântă şi binecuvântată este sabia cuvântului biblic, sabia Duhului Sfânt!

„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândirile inimii” (Evr 4, 12). Aceasta este puterea cuvântului biblic. Sabia lui – sabia Duhului Sfânt – pătrunde până la despărţirea omului duhovnicesc de cel lumesc, a omului celui nou de omul cel vechi. Ea taie fără cruţare în orice compromis cu lumea şi cu păcatul. Cuvântul lui Dum­nezeu nu suferă nici un fel de învoială şi de împăcare cu păcatul.

Într-o carte de Teologie morală (Dr. Alex. Nic., Blaj) am citit că păcatul beţiei e împărţit în trei clase, cam aşa: clasa primă e starea când omul e în „curaj”, în „veselie”, şi ăsta ar fi un păcat mai mic. Clasa a doua, când omul e beat, dar totuşi se mai poate ţine pe picioare şi are cunoştinţă de el. Iar clasa a treia, când omul a căzut sub masă; iar păcatul e măsurat după aceste trei clase.

Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. Păcatul, oricât de mic ar fi, e păcat, e otravă ce infectează sufletul. Când beatul e în „veselie”, de regulă, atunci înjură şi are chef de bătaie. Când a ajuns sub masă nu mai poate face nimic.

Preotul T. Lazescu din Moldova, dezaprobând mişcarea noastră contra dansurilor, dădea următoarea regulă (în revista eparhială «Cronica Romanului»): Cel ce joacă bine face; iar cel ce nu joacă, şi mai bine. Adică îi deschizi larg uşa păcatului şi pe urmă iar cauţi s-o mai închizi.

Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. El trânteşte uşa, el încuie uşa de tot în faţa păcatului.

Păcatul e păcat, oricât de mare sau de mic ar fi. El trebuie distrus cu desăvârşire. Şi sabia cuvântului aceasta o face. Ea taie şi într-o bubă mică de păcat tot atât de necruţător ca într-o rană veche şi grea. Ea taie până stârpeşte răul cu totul. Via­­ţa creştinilor de azi e plină de atâtea păgânătăţi, de atâtea datini urâte şi păgâneşti, tocmai pentru că nu s-a lăsat ca sabia Cuvântului lui Dumnezeu să taie fără cruţare în el.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am slujit odată într-o mică filie din judeţul Hunedoara. După slujbă, tot poporul mă aştepta în uşa bisericii. Şi, ca la o comandă, deodată îi văzui pe toţi scoţând din buzunare şi întinzând, spre „în­chinare” şi gustare, câte o sticlă de rachiu de prune. Nu înţelegeam ce înseamnă acest lucru. Pe urmă am aflat. Era vremea rachiului de prune şi datina era ca totul poporul să meargă la biserică cu rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în uşa bisericii, preotul trebuia să închine şi să guste din toate sticlele. În uşa bisericii se înfiripa o cârciumă mică, ce continua apoi pe la casele oamenilor cu jocuri, beţii şi păcate.

„Ăsta-i un obicei păgân şi urât, le-am zis oamenilor. Biserica şi Scriptura nu suferă aşa ceva. Ascultaţi ce spune Scriptura: «Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor» (I Cor 10, 21). În sf. biserică slujeam la paharul Domnului, iar acum cuvine-se oare «să închinăm» la celelalte pahare?… În numele Bisericii, în numele Domnului, vă rog pe toţi, lăsaţi-vă de acest urât obicei. Biserica nu poate suferi astfel de lucruri urâte!…”

Oamenii s-au cam supărat (şi pe urmă am înţeles că preotul parohiei s-a supărat şi mai mult pentru încercarea de a-i strica „datinile” şi „veni­turile”; o parte din rachiul „închinat” fiind al lui).

Şi iată, aşa s-au înstăpânit în Biserica noastră datinile cele păgâneşti (la botezuri, ospeţe cu beţii şi jocuri etc., etc.). Nu s-a lăsat ca sabia cea ascuţită a cuvântului biblic să taie fără cruţare în ele; să nu le cruţe de la început. Cei ce trebuia să taie au stat – şi stau şi azi – cu ochii închişi şi cu sabia în teacă. S-au bucurat că datina aduce ceva câştig, dar deficitul moral era şi este de mii de ori mai mare.

Sabia cuvântului este cea de foc, a Duhului Sfânt. Ea nu suferă răul şi păcatul. Ea taie fără cruţare. Ea trage hotar şi face prăpastie între bine şi rău, între virtute şi păcat, între lumină şi întuneric, între minciună şi adevăr.

O, ce dar mare este nouă Cuvântul lui Dumnezeu! O, ce armă sfântă şi binecuvântată ne este nouă sabia cuvântului biblic! De aceea vom striga iar şi iar cuvintele Mântuitorului: Cine n-are sabie să-şi cumpere! Şi nu numai să o cumpere şi să o ţină în cui sau să o încingă numai de paradă, ci să lucreze cu ea, să „taie” cu ea.

Şi le-a zis lor Moise: „Aşa zice Domnul: «Fiecare din voi să se încingă cu sabia şi fiecare să junghie pe fratele său, pe prietenul său şi pe ruda sa»” (Exod 32, 27). Aceasta era o sabie pedepsitoare. Însă noi să încingem săbiile cele binecuvântate ale cuvântului biblic. Săbiile cele care taie şi vindecă. Să încingem cu toţii sabia cuvântului biblic şi să tăiem cu ea mai întâi în noi înşine; în păcatele noastre. Să „tăiem” apoi cu ea pe vecinul nostru, pe fratele nostru, pe cei care sunt în casa noastră; pe cei care sunt în casă cu noi şi pe cei care sunt afară de casa noastră; pe cei care sunt în sat cu noi şi pe cei care sunt în afară de satul nostru. Tăiaţi pe tot locul cu sabia cuvântului, pentru ca să curgă în toate părţile „sângele” lacrimilor căinţei pentru păcat.

Să ne aşteptăm însă şi la împotriviri. Din rana pe care o face sabia cuvântului viu nu curge numai sânge de lacrimi, ci ţâşneşte şi împotrivire, îndârjire, prigoană. În atâtea şi atâtea locuri, oamenii vor încerca să ne smulgă sabia (Biblia) din mână. Dar un ostaş al Domnului nu se sperie. El luptă, având conştiinţa că are o sabie din cer şi trebuie să învingă.

Aici însă vom spune şi altceva: împotrivirile vin de multe ori şi din greşeala luptătorilor, că nu poartă bine sabia cuvântului. Sunt şi în fronturile noastre luptători care fac greşeli. Taie cu sabia cuvântului fără tact şi chibzuială. Folosesc mai mult numai un tăiş al săbiei: tăişul mustrării păcatului. Chiar personal am văzut cazuri când ostaşii mai întăriţi au tăbărât deodată cu sabia mustrării peste cei care nu se putuseră încă dezbăra de unele patimi. Urmarea a fost că cei „răniţi” s-au îndârjit şi n-au mai venit la Oaste. În loc de câştig, pagubă.

Când mânuieşti sabia cuvântului, trebuie să ai răbdare, tact şi, mai presus de toate, dragoste. Sabia cuvântului să fie totdeauna agerită în dragostea noastră. Fără dragoste, nici cu sabia cuvântului nu poţi răni pe nimeni pentru Domnul. În mâna noastră, sabia cuvântului să aibă totdeauna cele două tăişuri: tăişul tăierii (mustrării) şi tăişul dragostei (vindecării). Numai cu tăişul mustrării, încă n-am făcut nimic. Dimpotrivă. Cu tăişul acesta lucrează, de regulă, sectarii. Ei nu ştiu alt­ceva decât să critice, să taie mereu în scăderile altora (în ale lor însă ba). De aceea în mâna lor sabia cuvântului îndârjeşte, în loc să câştige. De aceea nu pot face nimic. Noi să ne ferim de greşeala aceasta.

De-a pururi pildă să ne fie şi aici marele nostru Învăţător. Iisus Mântuitorul nu mustra pe cei păcătoşi care doreau mântuirea. Mustra, de regulă, numai pe cei care făţiş „se împotriveau Duhului Sfânt”: pe fariseii şi cărturarii cei făţarnici. Chiar când folosea sabia mustrării, în tăierea aceasta era mai multă dragoste decât mustrare. Era o mustrare dulce şi vindecătoare. Sabia aceas­ta se poate vedea atât de bine în mustrările blânde pe care Iisus le făcea apostolilor.

De încheiere, vom spune: sabia cuvântului biblic este o sabie sfântă şi binecuvântată. Ea taie şi vindecă. Ea pătrunde până la plăsele în omul nostru cel vechi. Ea singură poate junghia pe omul nostru cel vechi din noi.

Ferice de cei care primesc „tăieturile” acestei săbii! Şi ferice de cei care taie cu ea şi pe alţii! Dar vai celor care se poartă cu nepăsare şi cu ură faţă de ea. Vai de cei care urăsc Cuvântul lui Dumnezeu! Vai de cei care prigonesc Cuvântul lui Dum­nezeu! Vai de cei care umblă să rupă sabia cuvântului! Ei se vor întâlni odată cu această sabie, dar într-o altă formă, înfricoşată.

„Şi, când m-am întors, am văzut pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu brâu de aur… Ochii Lui erau ca para focului… şi glasul Lui, ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri” (Apoc 1, 12-16).

Toţi cei care urăsc şi dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte-vor ascuţişul acestei săbii pedepsitoare. Toţi cei care dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu şi se poartă cu nepăsare faţă de el şi de chemările lui cunoaşte-vor în ziua judecăţii judecata Mântuitorului: „Pe cel care nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l osândească: cuvântul pe care l-am grăit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi” (In 12, 48)."

Părintele Iosif Trifa

din cartea "Sabia Duhului", pag. 14-26

editura "Oastea Domnului", Sibiu, 2006