Un singur Domn

A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.

Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a fiecăruia din noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă şi într-un singur botez.

Toată lupta diavolului împotriva celor credincioşi a fost şi va fi mereu aceea de a-i împărţi în cete şi partide, spre a avea mai multe credinţe şi mai multe botezuri, fiecare credinţă nouă nimicind-o pe cea veche. Şi fiecare botez nou dispreţuindu-l pe cel vechi. În felul acesta, credincioşii nu mai au nici un singur Domn. Iisus nu mai este Unul şi Acelaşi pentru creştini şi Evanghelia nu mai este una şi aceeaşi pentru toţi.
Împărţiţi în partide, în culte, în confesiuni şi în secte mai mari sau mai mici, creştinii L-au împărţit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părţi în câte partide şi culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica.

După ce, în anul 1054, Biserica creştină a fost ruptă în două mari facţiuni, cea de Răsărit şi cea de Apus, în curând au început să se mai rupă şi în alte frânturi. În cursul anilor de atunci, fărâmiţarea aceasta a continuat cu tot mai multă şi mai vinovată nechibzuinţă, până când, azi, cămaşa Bisericii lui Hristos suferă sfâşiată în peste două mii de confesiuni şi secte, care se luptă unele împotriva altora cu o ură şi cu o sete de sânge în stare de orice nelegiuiri.
Niciodată până astăzi, de la facerea acestei lumi, nu s-a mai văzut aşa ceva. Mai mult ca de orice alt cuvânt, satan a reuşit să-şi bată joc de acest sfânt verset al Scripturii: o singură credinţă, un singur botez şi un singur Domn.
Vrăjmaşul unicei credinţe, al unicului botez şi al Unicului Domn a sfărâmat pentru mulţi oameni în mii de cioburi nefolositoare aceste unice vase scumpe şi de preţ ale lui Dumnezeu şi ale fiecăruia dintre noi.

La cei mai mulţi oameni vorbele frumoase întrec faptele bune; la cei mai puţini oameni faptele bune întrec vorbele frumoase.
La cei mai mulţi credincioşi puterea duhovnicească le ajunge doar pentru predici şi pentru cântări. Când trebuie să şi rodească faptele bune, ei nu mai au nici o putere. Ei sunt ca şi o baterie slabă care nu-i bună decât pentru o sonerie care face zgomot.
Puterea lor nu ajunge pentru un bec care să lumineze.
Cu ce poate fi asemănat cel care are numai vorbe, dar nu are fapte? Cu un pom care are numai frunze frumoase, dar are rădăcini scurte. El nu poate aduce nici un rod, iar vântul îl smulge şi îl răstoarnă ca pe un scaiete uscat, toamna.
Dar acela ale cărui fapte bune întrec vorbele lui frumoase este ca un pom răsădit la izvoarele de apă, cu ramuri rare, dar cu rădăcini adânci şi puternice; astfel că, chiar dacă ar bate cele mai mari furtuni, pe el nu-l vor putea clinti din loc, fiindcă el este, precum scrie Cuvântul, ca o casă zidită pe stâncă…
A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.
Dacă păstrezi până la moarte această credinţă, prin ea te vei mântui la sfârşitul vieţii tale, după cum este scris: veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre mântuirea sufletelor voastre (I Pt 1, 9).
Şi, dacă păstrezi unic şi curat primul botez, el te va îndreptăţi totdeauna să-ţi păstrezi, prin credinţă, moştenirea la care ai fost făcut părtaş prin el.
Numai avându-le curate şi unice pe acestea două, noi Îl vom avea cu adevărat şi pe Domnul.
Altfel, oricine le leapădă sau dispreţuieşte pe acelea două Îl pierde, o dată cu ele, şi pe Domnul lor.

Traian Dorz,

din "Hristos - Puterea Apostoliei"

meditaţii la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii – Efeseni 4, 1-7