Scrisoare de la Moş Nicolae

Copilaşul meu drag,

Iată că am ajuns din nou în Ajun de Sf Nicolae, şi aşa cum te-am obişnuit de câţiva ani, în această seară, alături de obişnuitele cadouri, vreau să îţi dăruiesc în dar şi un mic cuvânt. Acest cuvânt nădăjduiesc să îţi fie o mângâiere pentru inima ta ce tînjeşte cu atâta dor după mângâierea care parcă nu mai vine de nicăieri.

Şi totuşi, suflet drag, nu e aşa. Uneori eşti atât de trist şi de nemângâiat tocmai pentru că priveşti dar nu vezi, auzi dar nu asculţi, guşti, dar nu mai simţi gustul a ceea ce ai gustat.Poate te întrebi cu durere şi deznădejde:„De ce am ajuns aşa?”. „De ce sunt atât de greu de mulţumit şi atât de puţin mulţumitor?”

Să îmi ierţi îndrăzneala de a-ţi răspunde la aceste întrebări, dar mă doare prea mult să văd cum te chinui, şi din durere şi dragoste aş vrea să îţi răspund. Cum bine ştii omul a luat fiinţă din Însăşi dragostea lui Dumnezeu, care din plinătatea iubirii Sale l-a zidit după Chipul şi Asemănarea Sa. Actul de creaţie al omului, a fost cea mai mare revărsare a dragostei Dumnezeieşti din întreaga creaţie. Şi e deci firesc ca, fiind creat din iubire, omul să tânjească mereu spre izvorul fiinţării sale, Iubirea. De aceea ai fost cu adevărat fericit doar când simţeai că iubeşti, sau că eşti iubit. E firesc să simţi asta. Nefiresc şi dureros e că te bucuri aşa de puţin de iubire tocmai pentru că uiţi ce înseamnă a iubi, sau pentru că mărgineşti Iubirea. Şi acum îţi voi vorbi despre iubire.

Există atâtea forme de a iubi, câte suflete sunt pe lumea asta. Tu suflete eşti unic, şi iubeşti şi te dăruieşti în felul tău unic. Şi esti iubit într-un mod unic de Tatăl tău, Dumnezeu. Dar cât de rău înţelegi tu iubirea, şi cîtă suferinţă îţi provoacă această proastă înţelegere. Mai întâi uiţi că ai pe Dumnezeu drept Tată, şi cît de mult te iubeşte El. Uiţi Că Dumnezeu oricît ai fi de căzut, oricât ai greşi, oricât de mult ai fi un fiu risipitor, El întotdauna crede în tine, şi cu fiecare clipă a vieţii tale mai nădăjduieşte să îţi aduci aminte cât te iubeşte, pentru ca astfel să poată alerga cu dragoste întru întâmpinarea ta, precum odinioară a alergat Tatăl în întâmpinarea Fiului risipitor. Cum poţi uita, copilul meu, că dragostea şi Mila lui Dumnezeu sunt infinite, cum poţi uita că El te vrea chiar şi când Tu nu-L mai vrei?Cum poţi uita că El te iubeşte la fel de mult şi în sfinţenie şi în păcat, dar mai ales cum poţi uita cât de Mângâietor poate El fi dacă Îl laşi să-ţi mângâie inima? Sunt sigur că ai gustat de atâtea ori în viaţa ta, la măsura la care ai putut primi, gingăţia, dar şi atotputernicia dragostei lui Dumnezeu.

Ţi-am vorbit despre această Iubire ce Domnul ţi-o poartă pentru că fără Ea, orice alt cuvânt despre Iubire e în zadar. Şi totuşi cate forme de a iubi exstă! Nu cred că există om ce să nu tânjească după a iubi şi a fi iubit. De cele mai multe ori înţegem iubirea ca acel ceva între două suflete ce se îndrăgostesc unul de celălalt. Şi e bună foarte acestă iubire. Dar nu e totul. E drept, omul încă din Rai a fost gândit ca doi într-unul. Şi totuşi chiar dacă primim darul unei astfel de iubiri, ajungi să simţi că oricît l-ai iubi pe celălalt nu e de ajuns, că în inima ta mai e loc de mai mult, mai e asa de mult de dat, şi atata dor după ceilalţi. Şi atunci, oricât de smintitor, şi de nebunesc ţi s-ar părea îţi spun, Iubirea e mult mai presus decât Idealul împachetat în fundinţă roşie şi comercializat în filme, şi cărţi siropoase, şi urcat ca etalon pe „scara valorică” a lumii în care trăim. Acest tip de iubire, în care te vezi doar unul pe altul, tu si el, sau ea, e doar o pervertire a adevăratei Iubiri.

Iubirea e mult mai mult, şi unică pentru fiecare. Două suflete ce se iubesc, nu se pot iubi cu adevărat decât în măsura în care, cu uimire, mulţumire, şi deşertare a egoismului din ei, înţeleg, că ceea ce trăiesc e Însăşi Dumnezeu prezent întru Ei, iar dragostea lor, e ca o prajitură, ce rodeşte în măsura în care reuşeşte a se da pe sine şi altora.

Cu toţii suntem chemaţi să iubim, dar poate nu tutror ne e de folos acest fel de iubire. Dar ce greu e să înţelegem, că „iubirea asta îndrăgosteală” poate nu e ceea ce ne e nouă de folos acum. De multe ori când o avem nu o preţuim, sau cât o pervertim în păcat. Sau poate Dumnezeu vrea să ne înveţe să iubim altfel, după construcţia inimii noastre, şi după ceea ce ne e nouă de folos. Cât de mult ştiu că te doare aceasta.

Oare crezi că Dumnezeu nu vede cum poate de multe ori vrei să iubeşti şi nu ai pe cine, sau mai trist iubeşti iar iubirea ţi-e atât de prost înţeleasă, sau mai dureros, respinsă, călcată în picioare. Sau alteori ai vrea să răspunzi iubirii ce o primeşti cu iubire, dar nu poţi, şi simţi că mori văzând câtă iubire ţi se dăruie, şi cât de infim poţi da înapoi. Si cum să nu mori atunci cu fiecare zi, cum să nu deznădăjduieşti?

Într-o astfel de stare eu nu pot decât să te rog ca atunci când simţi că nu mai poţi, că nu mai stii, că nu mai eşti, când nimic din ce credeai tu despre a iubi si a fi iubit se goleşte de sens, atunci opreşte-te. Abia când ajungi la limita neputinţei de a iubi,ai două alternative.Prea mulţi se aruncă pe sine în iadul deznădejdei cea fără de Dumnezeu, şi comit o îndurerătoare crimă sinucidere sufletească. Dar, dacă ai curajul să nu alegi totuşi acest drum, poţi să fi convins că abia acum inima ta e pregătită să iubească.

Te întrebi poate cum? Nu există o reţetă miraculoasă, oricât de mult ne place să avem soluţii la orice. Există doar „Doamne!” Dumnezeu doar atât aştepată, să-l chemăm şi El, care e deja aici ne va învaţa să iubim. Nu cred că trebuie să iubeşti după canoane, nici după norme, dragostea e inmăsurabilă, nu se vinde cu kg în piaţă. Nu te astepta nici ca miraculos să iubeşti lumea întreagă într-o clipă, sau să îţi găseşti „sufletul pereche”. Asta nu se va întâmpla, nu aşa lucrează Dumnezeu. Ci cu cât Îl rogi mai simplu, şi mai neputincios să te înveţe să iubeşti, cu atât treptat te vei găsi pe tine iubind fără să îţi dai seama, iar iubirea treptat va fi la fel de naturală întru inima ta precum e faptul că respiri.

Important e, copilul meu să ceri şi să crezi că vei primi, fără ca să stai aşa, într-o stare de tensiune gândind în permanenţă ”Oare iubesc? Oare am făcut azi un bine”. Nu aşa, ci fii tu însuţi, fără a mai măsura iubirea nici după standardele comerciale ale lumii în care trăieşti, nici măcar după modul în care cei de lângă tine iubesc. Nu tânji să iubeşti precum iubesc, sau se iubesc alţii. Tu iubeşte aşa cum numai tu poţi, la măsura ta, dar raportându-te la Dumnezeu în permanenţă. El doar atât vrea de la tine, să îi îngădui să te mângăie şi să să te înveţe să iubeşti.

Îmi închei acest cuvât cu nădejdea că treptat privind vei vedea că eşti iubit, auzind te vei opri să asculţi glasul gingaş al Iubirii, iar în final vei fi tu însuţi izvor de iubire altora gustând-o aşa cum e Ea, neînchipuit de firească.

Cu acest gând, şi iubindu-te la măsura în care sufletul meu poate să te iubească întru Dumnezeu, te îmbrăţişez cu dor nesfărşit,

Moş Nicolae

( autor necunoscut ) :)