CUVÂNTUL CARE DĂ VIAŢĂ

„Când citesc în Biblie, Dumnezeu vorbeşte cu mine, Apostolii şi Proorocii vorbesc cu mine, cerul vorbeşte cu mine.
Iar când îmi plec genunchii în rugăciune fiebinte şi stropesc cu lacrimi paginile Cărţii Sfinte, mă simt şi eu acolo, undeva , în marea familie a cerului, în marea gloată a celor răscumpăraţi care îl slăvesc neîncetat pe Mielul”

(Păr. Iosif Trifa).

Asistăm adeseori neputincioşi la criza spirituală a contextului istoric şi social în care ne aflăm. Simţim că nu putem transmite convingeri şi încredinţări curate şi sfinte celor din jurul nostru. Uneori duhul „cuminte”şi „înţelept” specific societăţii moderne învăluie pe nesimţite cugetele şi inimile noastre în care ar trebui să ardă focul cel ceresc după cuvintele psalmistului:”Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc”(Ps 38,4).
Când în viaţa mea focul dorului de a urma lui Hristos se stinge şi abia se mai zăreşte prin cenuşa iubirii de sine câteva scântei de iubire jertfelnică; când sarea curajului de a mărturisi adevărul îşi pierde gustul şi puterea de a împiedica stricăciunea; când lumina unei vieţii curate, paşnice şi bune se pierde ca o stea căzătoare în întuneric, atunci de ce să mă mai mir că alţii „au înfăţişarea adevăratei credinţe dar tăgăduiesc puterea ei”(II Tim. 3,5).

Atât de mulţi dintre noi am pierdut din vedere ţintele ce se află dincolo de hotarele înguste ale acestui veac nestatornic şi căutăm să cucerim idolii lipsiţi de realitate din spaţiul închis al vieţii vremelnice. Această situaţie care tinde să se generalizeze are trei cauze principale:necunoaşterea lui Hristos, indiferenţa faţă de a învăţăturii Lui şi criza modelelor.
Astăzi mulţi oameni trăiesc într-o mare confuzie pentru că nu mai au încredere în cuvintele nimănui, ei nu mai au certitudinea adevărului, pentru că în concepţia lor acesta numai poate fi găsit nicăieri. Diavolul minte pe cuvântul lui Dumnezeu, iar prin slugile lui a profanat şi a umilit cuvintele punându-le în slujba minciunii, a calomniei, a sfidării, a batjocurei şi a altor păcate.Cu toate acestea Cel Ce are proprietatea şi suveranitatea cuvântului, S-a îngrijit ca Adevărul Său să strălucească pentru toţi cei care îl caută din toată inima.
În vestita cameră de studiu a lui Goethe, acesta îl pune pe Faust să mediteze asupra cunoscutelor cuvinte din prologul Evangheliei de la Ioan:”La început era Cuvântul.”După un oarecare timp de gândire el încearcă o variantă mai „potrvită”:”La început era sensul”, dar nu este mulţumit şi mai încearcă o posibilitate:”La început era puterea”.În cele din urmă în caietul său rămîne scris:”La început era fapta”.Cu toate acestea Biblia rămîne neclintită:”La început era Cuvântul!” De ce Cuvântul şi nu altă variantă din cele de mai sus? Deoarece Cuvântul cuprinde în Sine în mod organic şi deplin, şi Sensul, şi Puterea, şi Fapta.
Cuvintele dătătoare de viaţă ale Evangheliei care au ajuns în mintea şi în inima noastră descoperă sensurile adânci ale existenţei, prin ele primim de la Dumnezeu putere să le împlinim, şi tot ele crează stări din ce în ce mai înalte în viaţa noastră atunci când le împlinim.
Învăţătura Evangheliei nu descoperă numai anumite principii morale, ci în primul rând ea Îl descoperă pe Hristos şi îndrumă către Hristos.Prin Evanghelia pe care a vestit-o, Sf. Ap. Pavel „a zugrăvit pe Iisus Hristos răstignit” (Gal.3,1) în ochii ascultătorilor.Marele Apostol nu a fost pictor, dar mai bine spus a fost pictor, dar el nu folosea în „tablourile” sale culori, ci cuvinte.Aceaste cuvinte seamănă tensiune în suflet pentru că ele mulţumesc şi satură prin cele descoperite şi arătate, dar în acelaşi timp sporesc dorul şi setea prin cele pe care le învăluie şi le ascund.
Sfinţii Părinţi preţuiesc cuvintele învăţăturilor sfinte aşa încât vorbesc de „îndumnezeitoarele” cuvinte. (Sfântul Simeon Noul Teolog, Rugăciunea a şaptea, Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).Sfîntul Ioan Gură de Aur consideră că „nu este mântuire fără o continuă îndeletnicire în citirea cea duhovnicească”(Omilii la săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv ).
Cuvintele curate ale Domnului, mai întâi, spulberă toţi idolii zidiţi în mod netrebnic pe nisipul mişcător al falsei păreri de sine.Cuvântul cheamă, trezeşte , deschide uşa inimii prin credinţă, dă putere şi vitalitate celor slabi, hrăneşte şi adapă pe cei ce flămânzesc şi însetează după Dumnezeu.Cuvântul, dacă este de la Dumnezeu, zideşte , dă viaţă, înţelepciune şi deschide ochii celor orbi.
Chiar dacă ne hrănim „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături”(I Tim. 4,6), simţim nevoia de a-L chema necontenit pe Izvorul cuvintelor. Este posibil să rămânem cu cuvintele lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Adevăratul ucenic cheamă necontenit acestă prezenţă chiar dacă are în minte învăţătura Domnului:”Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul tău că poruncile Tale nu le-am uitat”(Ps 118,176).
Cuvintele lui Dumnezeu nu pot fi înţelese atunci când sunt despărţite de Dumnezeu, pentru că nu ele sunt Dumnezeu, ci o exprimare a dumnezeirii în limbaj uman. Iar Adevărul nu poate identificat cu exprimarea Lui.”Vechii creştini nu căutau cuvintele ci Cuvântul”. Adică, nu căutau vorbăria şi discursul, ci pe Însuşi Dumnezeu a Cărui strălucire poate fi văzută şi în cuvintele Lui.Duhul Sfânt Cel Ce dă putere şi înţelegere ne fereşte de abordarea supeficiala a acesteia, iar uneori ori de bibliolatrie (bibliolatria- când facem confuzie între autoritatea Scripturii şi autoritatea interpretării noastre).
Cuvintele lui Dumnezeu le pot găsi oricând în Biblie, dar gândurile Lui nu este obligatoriu să le găsesc acolo.Şi atunci pot pune face impostura de a pune gândurile mele în cuvintele lui Dumnezeu.Numai pe calea sublimă a sfinţeniei, a meditaţiei, a rugăciunii, a Înaintaşilor, gândurile lui Dumnezeu coboară tainic şi fericit în mintea şi inima mea.
Pe de altă parte Evanghelia nu se ascultă şi citeşte doar din simţ artistic şi aşezare tipiconală, ci pentru a primi din ea viaţă, putere, lumină şi înţelegere simţitoare.Iar acestea ni se dau în măsura înaintării în omul duhovnicesc.
Apropiindu-ne de Biblie să spunem împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Vino preslăvite Cuvinte a lui Dumnezeu şi ne împărtăşeşte, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale ...arată-ne Hristoase frumuseţea înţelesurilor spirituale.Ia-ne de mâna dreaptă şi ne du la cortul Tău cel minunat, până înăuntrul casei lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de mărturisire a zvonurilor în sărbătoare, ca şi noi...să fim învredniciţi a veni la locul negrăit al ospăţului Tău...cântând cunoştinţa celor negrăite cu glasurile netăcute ale minţii.Luminează cugetarea mea neluminată spre înţelegerea locului de faţă, ca să fii şi mai mult slăvit, ca unul ce dai orbilor vedere şi faci limba gângavilor să graiască cu claritate”.
SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!

Vasile Nica

- Articol  publicat in revista "Timotheos" martie- Aprilie 2008, nr.2(74)