O ştire relativ recentă aducea la cunoştinţa publicului sfârşitul unei idile fascinante dintre doi tineri. Toate orizonturile lor erau învăluite în lumină şi fericire. După o relaţie de mai mulţi ani iată-i în luna de miere.În prima dimineaţă de după nuntă ea se trezeşte singură şi citeşte biletul de pe masă lovită ca de un trăsnet mut: „Te rog să mă ierţi! Am greşit!Mi-am dat seama că nu tu eşti iubirea mea!”. Ea, după ce îl caută disperată şi delirată fără să dea de urmă lui, se sinucide. „Văzând că această lume este deşartă şi degrab trecătoare”
Biblia este cu totul „sceptică” atunci când vorbeşte de condiţia exclusiv naturală a omului. Dumnezeu spune omului îndată după căderea lui în păcat: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”(Fac 3,19). Iar psalmii de Dumnezeu inspiraţi ai lui David precizează sentenţios perspectiva jalnică a omului: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec”(Ps 143, 4), sau: „ Văzut-am pe cel necredincios ridicându-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi locul lui nu era de găsit”(Ps 36, 35-36). Nici Noul Testament nu este mai „optimist” în această direcţie: „Tot omul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: s-a uscat iarba şi floarea a căzut” (I Petru 1,24).
Chiar şi aprecierea profană nu este diferită: „Viaţa este o sfidare provizorie a morţii...încă din tinereţe, ţesuturile noastre cuprind largi zone de degradare şi uzură, încă de la naştere sunt cuprinse în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul”(Marcel Cendrel, Istoria culturală a bolii, p.2).
Dar oare din toate lucrurile înspre care aspiră oamenii şi le numesc frumoase, chiar nimic nu este autentic şi vrednic de dorit?
Dacă toate sunt trecatoare şi stricăcioase nu trebuie sa ne bucuram de ele? Dacă Dumnezeu a lăsat viaţa asta, oare nu trebuie să luptăm pentru a înfrumuseţa şi înnobila aspectul ei firesc, natural? Oare chiar nu este nimic sublim ea?
Iisus Hristos este şansa înnobilării şi eternizării tinereţii noastre.
Aceste întrebări capătă răspuns în lumina întrupării Mântuitorului. El este singura Persoană din istorie care a spus cu autoritate şi măreţie dumnezeiască: „Cine ascultă cuvintele Mele are viaţă veşnică” sau : „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine chiar dacă va muri va trăi”(Ioan 11, 25). Cu alte cuvinte Domnul ne zice: „vi s-a spus că sunteţi oameni de nimic , că vă tulburaţi pentru o clipă şi apoi pieriţi? Iată Eu sunt primul care am biruit zădărnicia, înşelăciunea şi relativul vieţii! Îndrăsniţi, urmaţi-Mi şi veţi fi şi voi biruitori!”( cf.Ioan 16, 33).
Dar cum a transformat Mântuitorul zădărnicia vieţii în sublimul vieţii? Să ne gândim la Săptămâna Patimilor şi la desfăşurarea ultimelor evenimente din viaţa Lui.Era primăvara, natura întregă iradia viaţă, lumină, parfum şi prospeţime.Din toate rădăcinile firii Sale omeneşti şi din toate colţurile existenţei, Domnul Iisus auzea chemările vieţii.Ca Om avea atâtea motive să trăiască, şi totuşi El acceptă să moară.
Numai după ce mă „retrag” din lume şi sufăr chinurile morţii faţă de ea, abia după aceeea pot să revin în ea şi să mi-o asum în mod sublim. Dar pâna la definitivarea acestei performanţe, în sufletul omului este o chinuitoare luptă între sublim şi zădărnicie aşa cum vom vedea în continuare.
Mândru nu este acela care vrea să-şi facă viaţa frumoasă, care îşi agoniseşte o cultură sau ajunge într-o poziţie socială înalta.Orice refuz pentru a atinge aceste idealuri afişează laşitatea şi nepăsarea.În cele mai multe cazuri cei care pierd însufleţirea şi motivaţia în împlinirea acestor datorii, se raportează într-un mod bolnăvicios la ele. Când în urma muncii şi a luptei succesul nu mă îngâmfă, iar eşecul nu mă întristează am înţeles ce este viaţa asta. Dacă mă chinuie mândria pentru anumite reuşite sau întristarea pentru anumite eşecuri, înseamna că nu m-am ridicat peste zădărnicia vieţii. Dar cine poate spune aceasta?
Există multe lucruri cu adevarat frumoase în viaţă, cum ar fi iubirea dintre prieteni, dintre părinţi şi copii, iubirea dintre soţi, sănătatea, marile succese din viaţă, natura cu tot mirificul ei pe care îl poate vedea orice ochi atent şi sensibil. Totuşi nu ele sunt sublimul. Ele pot fi sublime în măsura în care prevestesc sublimul, profeţesc despre sublim, intuiesc sublimul şi îmi conduc paşii către sublimul divin.Şi tocmai pentru că nu sunt realităţile ultime ale vieţii, ele pot să devieze şi să dezamăgească într-un mod cu totul răvăşitor.
În foarte multe situaţii aceste valori fac competiţie lui Dumnezeu în mintea şi mai ales în inima noastră.Se prea poate ca, Dumnezeu văzând acest lucru, să îngăduie ca iubirea promiţătoare să degenereze în iluzie şi minciună, sănătatea să se şubrezească, iar frumuseţea şi armoniosul lumii să degenereze în apocaliptic şi înfricoşător, pentru ca omul văzându-se deznădăjduit, părăsit şi dezamăgit de ceea ce cândva părea cântec fermecător, să-şi caute liniştea şi bucuria în Dumnezeu şi în iubirea Lui.Uneori, Dumnezeu ia ceva frumos din viaţa noastră, la care ţineam foarte mult, sau nu ne împlineşte o dorinţă arzătoare în ciuda tuturor luptelor şi stăruinţelor noaste.Dacă în aceste clipe am avea auzul curăţit am auzi glasul lui Dumnzeu: „Nu acestea sunt sublimul, caută mai departe!”
Dumnezeu vrea să ne ia reazemul nădejdii egoiste pentru a ne dărui adevărata nădejde.D ar din păcate unii oamenii o pierd pe prima şi nu o dobândesc nici pe a doua. Ce rezonanţă profetică au cuvintele poetului:
„ Ce repede trec toate deşartele clipite
Ce inima le cere şi viaţa le promite!
Cu ce preţ scump de lacrimi le cumperi totdeauna
Şi ce curând cu tine nu mai rămân nici una!
Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte
Prea repede călcate de fapta care minte!
Cu ce nădejdi curate le sărutai odată
şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată!
Ce gol pustiu rămâne în sufletul în care
S-a prăbuşit un munte şi s-a-ngropat un soare!
O, de-ai căuta şi de-ai afla în Domnul fericirea ta!
Ce fericit şi strălucit va fi al tău apus! ( Traian Dorz).
Sublimul vieţii se naşte din credinţă , înţelepciune şi comuniune
Dacă în sufletul meu s-a instaurat împărăţia iubirii care izvorăşte din Dumnezeu, atunci pot să iubesc dezinteresat ca şi cum nu m-ar fi făcut nimeni să sufăr, pot să muncesc ca şi cum n-aş avea nevoie de bani, pot să cânt ca şi cum n-aş fi plâns niciodată şi pot trăi cu bucurie şi însufleţire pentru că paradisul a început deja. Când am gustat din bunurile cele de sus pot să privesc cu înţelegere, seninătate, linişte şi curată bucurie, evenimentele naturale ale vieţii.
Astfel, sublimul şi bucuria de a trăi se pot naşte din cele mai simple gesturi şi din comuniunea cu cele mai simple persoane:
”Cu cât iubeşti pe cineva mai mult cu atât mai mult eşti mai entuziasmat şi în acelaşi timp mai plin de răspundere în faţă lui...Şi numai cunoscându-l în taina persoanei, ai înlăturat de pe semenul tău caracterul de obiect, care-l acoperă, care-l îngustează, care-l strâmbă care-l face neinteresant şi-ţi mărgineşte bucuria de el; numai când ai pătruns în cămările minunate şi intime ale palatului lui fermecat eşti plin de o încântare negrăită” (Păr. Dumitru Stăniloae, nota 110 la Cântarea Cântărilor în tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa).
Aşadar este autocondamnare la singurătate atunci când refuz prietenia şi comuniunea cu cei simpli în speranţa că în viitor voi putea câştiga prietenia celor mai importanţi. Numai credinţa, fineţea vioaie şi delicateţea curajoasă înnobilează pe om şi face din el izvor de sublim. „Sufletul omenesc credincios e crin ce desfată pe Dumnezeu şi pe oameni prin înfăţişarea şi buna mireasma a sa.”(Idem, nota 89 )
Numai un astfel de om ştie să primească, ştie să ofere, se bucură când îndatorează şi nu şi nu-şi pierde seninul când este îndatorat. Sublimul vieţii izvorăşte din sacrificiul pe care îl fac pentru a lumina chipul celui de lângă mine şi de a aduce bucurie în inima lui. Adeseori omul caută prieteni care l-ar putea face fericit.Dar criteriu alegerii trebuie să fie altul; trebuie să-mi fac prieteni pe cei pe care i-aş putea face fericiţi.
Aşadar, tinereţea nu este în sine, nici sublimă, nici zadarnică; ea este aşa cum ne-o facem noi. Creştinismul nu a promovat niciodată negativismul, nihilismul sau scepticismul; el asumă cu maturitate şi cu simţul realităţii toate provocările vieţii. Creştinul este persoana bucuriei, a nădejdii, a muncii inteligente şi statornice. Dacă din toate evenimentele vieţii voi putea să-mi adun sublimul înţelepciunii, a iubirii şi a curăţiei, înseamnă că toate evenimentele bune sau rele ale vieţii, mi-au fost de folos, şi fiinţa mea va apune în răsăritul luminii neînserate.
Biblia este cu totul „sceptică” atunci când vorbeşte de condiţia exclusiv naturală a omului. Dumnezeu spune omului îndată după căderea lui în păcat: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”(Fac 3,19). Iar psalmii de Dumnezeu inspiraţi ai lui David precizează sentenţios perspectiva jalnică a omului: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec”(Ps 143, 4), sau: „ Văzut-am pe cel necredincios ridicându-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi locul lui nu era de găsit”(Ps 36, 35-36). Nici Noul Testament nu este mai „optimist” în această direcţie: „Tot omul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: s-a uscat iarba şi floarea a căzut” (I Petru 1,24).
Chiar şi aprecierea profană nu este diferită: „Viaţa este o sfidare provizorie a morţii...încă din tinereţe, ţesuturile noastre cuprind largi zone de degradare şi uzură, încă de la naştere sunt cuprinse în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul”(Marcel Cendrel, Istoria culturală a bolii, p.2).
Dar oare din toate lucrurile înspre care aspiră oamenii şi le numesc frumoase, chiar nimic nu este autentic şi vrednic de dorit?
Dacă toate sunt trecatoare şi stricăcioase nu trebuie sa ne bucuram de ele? Dacă Dumnezeu a lăsat viaţa asta, oare nu trebuie să luptăm pentru a înfrumuseţa şi înnobila aspectul ei firesc, natural? Oare chiar nu este nimic sublim ea?
Iisus Hristos este şansa înnobilării şi eternizării tinereţii noastre.
Aceste întrebări capătă răspuns în lumina întrupării Mântuitorului. El este singura Persoană din istorie care a spus cu autoritate şi măreţie dumnezeiască: „Cine ascultă cuvintele Mele are viaţă veşnică” sau : „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine chiar dacă va muri va trăi”(Ioan 11, 25). Cu alte cuvinte Domnul ne zice: „vi s-a spus că sunteţi oameni de nimic , că vă tulburaţi pentru o clipă şi apoi pieriţi? Iată Eu sunt primul care am biruit zădărnicia, înşelăciunea şi relativul vieţii! Îndrăsniţi, urmaţi-Mi şi veţi fi şi voi biruitori!”( cf.Ioan 16, 33).
Dar cum a transformat Mântuitorul zădărnicia vieţii în sublimul vieţii? Să ne gândim la Săptămâna Patimilor şi la desfăşurarea ultimelor evenimente din viaţa Lui.Era primăvara, natura întregă iradia viaţă, lumină, parfum şi prospeţime.Din toate rădăcinile firii Sale omeneşti şi din toate colţurile existenţei, Domnul Iisus auzea chemările vieţii.Ca Om avea atâtea motive să trăiască, şi totuşi El acceptă să moară.
Numai după ce mă „retrag” din lume şi sufăr chinurile morţii faţă de ea, abia după aceeea pot să revin în ea şi să mi-o asum în mod sublim. Dar pâna la definitivarea acestei performanţe, în sufletul omului este o chinuitoare luptă între sublim şi zădărnicie aşa cum vom vedea în continuare.
Mândru nu este acela care vrea să-şi facă viaţa frumoasă, care îşi agoniseşte o cultură sau ajunge într-o poziţie socială înalta.Orice refuz pentru a atinge aceste idealuri afişează laşitatea şi nepăsarea.În cele mai multe cazuri cei care pierd însufleţirea şi motivaţia în împlinirea acestor datorii, se raportează într-un mod bolnăvicios la ele. Când în urma muncii şi a luptei succesul nu mă îngâmfă, iar eşecul nu mă întristează am înţeles ce este viaţa asta. Dacă mă chinuie mândria pentru anumite reuşite sau întristarea pentru anumite eşecuri, înseamna că nu m-am ridicat peste zădărnicia vieţii. Dar cine poate spune aceasta?
Există multe lucruri cu adevarat frumoase în viaţă, cum ar fi iubirea dintre prieteni, dintre părinţi şi copii, iubirea dintre soţi, sănătatea, marile succese din viaţă, natura cu tot mirificul ei pe care îl poate vedea orice ochi atent şi sensibil. Totuşi nu ele sunt sublimul. Ele pot fi sublime în măsura în care prevestesc sublimul, profeţesc despre sublim, intuiesc sublimul şi îmi conduc paşii către sublimul divin.Şi tocmai pentru că nu sunt realităţile ultime ale vieţii, ele pot să devieze şi să dezamăgească într-un mod cu totul răvăşitor.
În foarte multe situaţii aceste valori fac competiţie lui Dumnezeu în mintea şi mai ales în inima noastră.Se prea poate ca, Dumnezeu văzând acest lucru, să îngăduie ca iubirea promiţătoare să degenereze în iluzie şi minciună, sănătatea să se şubrezească, iar frumuseţea şi armoniosul lumii să degenereze în apocaliptic şi înfricoşător, pentru ca omul văzându-se deznădăjduit, părăsit şi dezamăgit de ceea ce cândva părea cântec fermecător, să-şi caute liniştea şi bucuria în Dumnezeu şi în iubirea Lui.Uneori, Dumnezeu ia ceva frumos din viaţa noastră, la care ţineam foarte mult, sau nu ne împlineşte o dorinţă arzătoare în ciuda tuturor luptelor şi stăruinţelor noaste.Dacă în aceste clipe am avea auzul curăţit am auzi glasul lui Dumnzeu: „Nu acestea sunt sublimul, caută mai departe!”
Dumnezeu vrea să ne ia reazemul nădejdii egoiste pentru a ne dărui adevărata nădejde.D ar din păcate unii oamenii o pierd pe prima şi nu o dobândesc nici pe a doua. Ce rezonanţă profetică au cuvintele poetului:
„ Ce repede trec toate deşartele clipite
Ce inima le cere şi viaţa le promite!
Cu ce preţ scump de lacrimi le cumperi totdeauna
Şi ce curând cu tine nu mai rămân nici una!
Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte
Prea repede călcate de fapta care minte!
Cu ce nădejdi curate le sărutai odată
şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată!
Ce gol pustiu rămâne în sufletul în care
S-a prăbuşit un munte şi s-a-ngropat un soare!
O, de-ai căuta şi de-ai afla în Domnul fericirea ta!
Ce fericit şi strălucit va fi al tău apus! ( Traian Dorz).
Sublimul vieţii se naşte din credinţă , înţelepciune şi comuniune
Dacă în sufletul meu s-a instaurat împărăţia iubirii care izvorăşte din Dumnezeu, atunci pot să iubesc dezinteresat ca şi cum nu m-ar fi făcut nimeni să sufăr, pot să muncesc ca şi cum n-aş avea nevoie de bani, pot să cânt ca şi cum n-aş fi plâns niciodată şi pot trăi cu bucurie şi însufleţire pentru că paradisul a început deja. Când am gustat din bunurile cele de sus pot să privesc cu înţelegere, seninătate, linişte şi curată bucurie, evenimentele naturale ale vieţii.
Astfel, sublimul şi bucuria de a trăi se pot naşte din cele mai simple gesturi şi din comuniunea cu cele mai simple persoane:
”Cu cât iubeşti pe cineva mai mult cu atât mai mult eşti mai entuziasmat şi în acelaşi timp mai plin de răspundere în faţă lui...Şi numai cunoscându-l în taina persoanei, ai înlăturat de pe semenul tău caracterul de obiect, care-l acoperă, care-l îngustează, care-l strâmbă care-l face neinteresant şi-ţi mărgineşte bucuria de el; numai când ai pătruns în cămările minunate şi intime ale palatului lui fermecat eşti plin de o încântare negrăită” (Păr. Dumitru Stăniloae, nota 110 la Cântarea Cântărilor în tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa).
Aşadar este autocondamnare la singurătate atunci când refuz prietenia şi comuniunea cu cei simpli în speranţa că în viitor voi putea câştiga prietenia celor mai importanţi. Numai credinţa, fineţea vioaie şi delicateţea curajoasă înnobilează pe om şi face din el izvor de sublim. „Sufletul omenesc credincios e crin ce desfată pe Dumnezeu şi pe oameni prin înfăţişarea şi buna mireasma a sa.”(Idem, nota 89 )
Numai un astfel de om ştie să primească, ştie să ofere, se bucură când îndatorează şi nu şi nu-şi pierde seninul când este îndatorat. Sublimul vieţii izvorăşte din sacrificiul pe care îl fac pentru a lumina chipul celui de lângă mine şi de a aduce bucurie în inima lui. Adeseori omul caută prieteni care l-ar putea face fericit.Dar criteriu alegerii trebuie să fie altul; trebuie să-mi fac prieteni pe cei pe care i-aş putea face fericiţi.
Aşadar, tinereţea nu este în sine, nici sublimă, nici zadarnică; ea este aşa cum ne-o facem noi. Creştinismul nu a promovat niciodată negativismul, nihilismul sau scepticismul; el asumă cu maturitate şi cu simţul realităţii toate provocările vieţii. Creştinul este persoana bucuriei, a nădejdii, a muncii inteligente şi statornice. Dacă din toate evenimentele vieţii voi putea să-mi adun sublimul înţelepciunii, a iubirii şi a curăţiei, înseamnă că toate evenimentele bune sau rele ale vieţii, mi-au fost de folos, şi fiinţa mea va apune în răsăritul luminii neînserate.
Vasile Nica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu