Puterea lacrimilor

"9. Dacă un frate al nostru a murit

sau dacă vrem să-l considerăm ca mort, nemaoavând cu el nici un fel de legătură,

în ce loc îl punem noi apoi în viaţa şi în inima noastră?

10. Dacă un copil al nostru cade în neascultare – şi nici îndelungatele noastre îndemnuri totuşi nu vrea să le asculte,

Ci merge tot pe calea cea rea, cu încăpăţânare, îndepărtându-se tot mai mult de dufletul nostru, de prietenia şi părtăşia cu noi, până când se rupe total de această părtăşie, prăbuşindu-se în valul pierzătii ca un mort –

ce facem cu el?

Unde îl punem?

11. Dacă o întreagă adunare frăţească ajunge ruptă de învăţătura cea dreaptă de la început,

căzută din credinţa şi dragostea dintâi,

unde îi punem pe aceşti fraţi atunci?

Unde punem această adunare

şi cum îi privim pe ei?

12. Iată un lucru la care trebuie să ne gândim bine, căci aici litera ne poate călăuzi într-un fel,

pe când duhul ne poate îndemna în alt fel,

iar firea noastră ne poate împinge să facem cu totul în alt chip: nici după literă, nici după duh.

13. Moartea trupească e la fel ca cea duhovnicească. Oriunde se întâmplă moartea trupească, ea aduce trupuilui aceeaşi stare  de nesmiţire şi de nepăsare în care cad toţi cei morţi cu duhul.

Şi tot aşa este şi cu cealaltă moarte: amândouă se aseamănă între ele.

14. Pe un mort trupeşte poţi să-l pui oriunde vrei,

poţi să-l îmbraci sau să-l dezbraci oricum vrei,

poţi să te porţi faţă de el ori în ce fel vrei,

-         lui tot atâta îi faci!

Nu va fi cu nimic mai mulţumit sau mai nemulţumit, dacă te vei purta faţă de el aşa sau atflel. La toţi muritorii trupeşti, moartea e la fel.

15. Numai felul morţii sufleteşti este totuşi deosebit de la unul la altul...

Unul moare, sufleteşte, ăntr-un fel, altul moare în alt fel.

Când au ajuns însă morţi definitiv, toţi suntem la fel.

16. Moartea duhovnicească a multora poate fi uneori o moarte aparentă, adică ei iarăşi se mai pot trezi.

Şi într-adevăr, vine o zi în care se mai trezesc unii dintre ei. Aceştia mai pot fi salvaţi, dacă atunci când i-am considerat morţi nu i-am îngropat pe totdeauna. Şi n-am pus peste ei lespedea uitării.

17. Credem că este foarte însemnat lucru să nu ne grăbim să-i înmormântăm niciodată pe cei iubiţi ai noştri pe care ni se pare că i-am pierdut.

Să mai aşteptăm, să le ma facem tratamentul iubitor, poate că îşi vor mai reveni iarăşi.

18. Să continuăm să mergem pe la cei ce par a fi morţi duhovniceşte, cu lacrimi şi cu îndemn la trezire şi la înviere.

Poate că Dumnezeu Se va îndura de ei totuşi până la urmă şi îi va trezi.

Mult depinde de stăruinţa în „tratamenul” cu care ne ducem la ei.

19. Nici pe copulul plecat să nu-l îngropăm de tot,

nici pe soţia plecată, nici pe soţul plecat,

nici pe fratele sau pe sora plecată,

pe nici unii să nu-i înmormântăm de tot niciodată.

Oricât de căzuţi şi de depărtaţi ar fi ei, până nu-i înmormântăm, mai poate fi o nădejde şi pentru noi, şi pentru ei.

Să nu-i lăsăm. Să tot încercăm a-i mişca şi a-i învia.

Poate unii totuşi vot putea fi salvaţi.

20. Să mergem la ei cu lacrimi şi cu rugăciune.

Numai cu lacrimi şi cu rugăciune, ca la nişte morţi, ca la cei într-adevăr morţi şi înţepeniţi.

Singure aceste două mijloace îi mai pot trezi, dacă mai este să se trezească vreodată.

Dacă nici acestea nu-i vor mai mişca şi trezi, atunci nu mai este nici o nădejde.

Atunci singura grijă pe care trebuie să o avem este ca nu cumva să ne moiupsim de aceeaşi boală şi moarte şi noi.

Doamne Iisuse, ai milă de noi toţi şi ne izbăveşte.

Amin.”

    Traian Dorz,
din volumul "Poruncile iubirii", pag. 87-90)

editura "Oastea Domnului", Sibiu 2006