"Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez“ (In. 5, 17).Tot ce se petrece în lume – văzut sau nevăzut, cunoscut sau necunoscut, mai direct sau mai indirect – cu oricare dintre oameni în parte sau cu toată omenirea la un loc, este întru totul numai urmarea lucrării acesteia pe care o face Dumnezeu. El lucrează liniştit sau puternic, frumos sau cutremurător, cu bunătate sau cu asprime, cu milă sau cu judecată, mângâietor sau dureros – după un plan plin de înţelepciune, de dragoste şi de dreptate, dar desăvârşit şi neschimbat, răsplătind fiecăruia la vremea sa şi potrivit faptelor sale.
Oamenii zic: întâmplarea a făcut… Sau: aşa i-a fost soarta. Sau zic: neprevăzutul, ori destinul, ori hazardul; dar cei ce vorbesc aşa nu ştiu că nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Că soarta nu este oarbă, că neprevăzutul nu vine de la sine… Că destinul, că hazardul, că întâmplarea despre care vorbesc ei sunt numai uneltele şi mijloacele prin care lucrează Dumnezeu spre răsplătirea sau pedepsirea fiecărui om – sau familii, sau popoare – potrivit căilor şi faptelor acestuia sau acestora, la vremea măsurată, când trebuia să vină asupra sa urmările acestor căi şi ale acestor fapte.
Odată stăteam de vorbă cu cineva despre căile tainice ale acestor judecăţi şi răsplătiri ale lui Dumnezeu. La un moment dat al discuţiei noastre, acel om a strigat plin de uimire: „Dacă într-adevăr Dumnezeu, Această Fiinţă Supremă, există, atunci El sau Ea – Fiinţa Aceasta – trebuie să fie extraordinar de înţeleaptă, de iubitoare, de severă şi de puternică… De o înţelepciune, de o iubire, de o severitate şi de o putere cum noi, oamenii, niciodată nu ne-o vom putea închipui…“
Da, aşa este! Şi, datorită acestei nepriceperi a noastre, noi nu ne putem explica cele mai multe din lucrările acestei extraordinar de mari Înţelepciuni a lui Dumnezeu, care uneori ne izbesc mintea şi inima ca nişte lovituri nimicitoare. Ori ca nişte taine care ne uimesc şi pe care nu ni le putem explica şi îndreptăţi.
Viaţa noastră, care, în mod normal, ar trebui să se desfăşoare într-o continuă interdependenţă şi într-o dulce părtăşie şi întrepătrundere cu Dumnezeu cum este viţa cu rădăcina şi frunza cu ramul, familiarizându-ne şi încorporându-ne în El, se petrece de fapt altfel. Chiar şi după ce, prin naşterea din nou, am fost altoiţi în Hristos, seva Lui nu curge continuu în noi şi prin noi, ci mai există şi goluri şi întreruperi mai lungi sau mai scurte, mai mari ori mai mici. Şi în golurile acestea se petrec schimbări şi intervine o înstrăinare între noi şi El. Chiar dacă după aceea starea noastră revine iarăşi la normal şi părtăşia noastră cu Iisus se reface cumva din nou, totuşi acele goluri rămân. E ca şi cum funia ruptă, deşi legată iarăşi, va avea totuşi noduri, unde se va vedea totdeauna cu tristeţe că acolo a fost ruptă… În acele goluri, faptele noastre fiind străine de Dumnezeu, tot aşa ne devin şi nouă străine faptele Lui. Părtăşia noastră fiind ruptă de El, ruptă devine şi de noi părtăşia Lui. Aceste stări şi timpuri devin apoi nişte amare amintiri şi pentru El, şi pentru noi. Şi, cu cât numărul lor şi durata lor e mai mare, cu atâta paguba noastră e mai grea.
Există un nivel până la care Dumnezeu coboară spre fiinţa noastră şi până la care noi ne putem înălţa spre El, pentru ca să se facă atingerea, contactarea, sudura noastră fericită cu Hristos, prin care puterea şi viaţa din El trece asupra noastră, iar slăbiciunea şi moartea din noi să treacă asupra Lui. În acel punct şi în acel moment se împlineşte Cuvântul care zice: „Moartea a fost înghiţită de viaţă.“ Dumnezeu coborând în noi, iar noi înălţându-ne în El… El înomenindu-Se în noi, iar noi îndumnezeindu-ne în El. Ce taină divină este aceasta! Ce rare sunt minunile acestea, şi totuşi ele există. Şi au fost create şi rânduite ca să nu fie excepţii, ci să devină regulă, fiindcă acesta a fost modul normal de viaţă pe care l-a voit Dumnezeu între noi şi El. Aşa cum a fost la Început, după cum este scris: şi Domnul Dumnezeu umbla cu omul prin grădina Edenului… (Fac. 2, 15).
Dintr-o astfel de stare, omul spune ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Pot totul în Hristos“, pentru că acel contact cu Dumnezeu l-a făcut strălucit şi strălucitor. A îndepărtat zidul despărţitor, a spart coaja firească ce împiedica lumina, închidea orizontul, încătuşa mintea, sugruma duhul, şi întreagă fiinţa omului s-a eliberat biruitor, definitiv şi total. Atunci dintr-o dată înţelegi, poţi, ştii, zbori.
Din clipa aceasta nu mai există pentru tine întâmplare ori mister, ori soartă, ori destin, ori neprevăzut, ori surpriză… Există numai o luminoasă şi cutremurător de clară înlănţuire logică şi înţeleaptă de urmări şi răsplătiri normale ale faptelor şi căilor văzute ori nevăzute, pentru noi – dar văzute şi ştiute în totul, pentru El.
Nimic nici nu s-a pierdut într-adevăr, nici nu se pierde. Ci totul numai se transformă. Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă – rea sau bună – se transformă în plată rea ori în răsplată bună. În urmare nefericită ori în binecuvântare divină. În chin ori în bucurie, potrivit păcatului ori harului pus în gândul, în cuvântul ori în fapta noastră, pentru noi ori pentru urmaşii noştri, după cum iarăşi este scris: binele sau răul se răsplăteşte până şi într-un îndelungat neam de urmaşi…
Numai prin lumina acestor adevăruri putem înţelege şi înlănţuirea marilor evenimente istorice care s-au petrecut şi se vor mai petrece şi cu Neamul nostru şi cu Biserica noastră… Cele fericite – ca urmare a credinţei înaintaşilor noştri, a suferinţelor, a jertfelor şi a luptei lor atâtea secole şi cu atâtea nedreptăţi. La împlinirea vremilor de suferinţă şi a măsurii de jertfă, Dumnezeu ne-a dăruit independenţa noastră naţională pentru care se aduseseră aceste cumplite suferinţe şi jertfe… Răsplata primită era pe măsura preţului dat pentru cucerirea ei. Pentru că nimic nu se primeşte gratuit. Totul se plăteşte exact cu preţul normal, cerut după valoarea sa.
Tot aşa este şi cu nenorocirile, ca urmare a uitării şi neascultării de Dumnezeu. Ca urmări ale păcatului, ale necredinţei şi ale fărădelegilor noastre, ca neam şi Biserică. Fiindcă şi acestea se plătesc – la vremea scadenţei lor – exact cu preţul normal, stabilit de către Dreptatea şi Sfinţenia lui Dumnezeu şi arătat limpede în Cuvântul Său Sfânt şi în istorie. Amândouă acestea, la fel de cutremurătoare."
Traian Dorz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu