marți, 11 noiembrie 2008

Un dor plus alt dor....


Privesc peste umăr

amintiri fără număr…

şi dorul din mine

zboară-n cercuri line

sus, peste coline,

cu braţele-ntinse

ca două aripi ninse

ce poartă cu sine

un dar pentru oricine…


O singură privire,

o singură iubire,

o singură floare,

o singură îmbrăţişare...


Un singur dor fierbinte

spre-acelaş drag Părinte,

şi doar o singură Vie

cu parfum de veşnicie…


Un singur steag

pe-al casei prag...


Iată cum trecură anii

irosind multe strădanii…

Iartă-ne, Părinte Sfânt

pentru-al nostru legământ,

pentru zeci de primăveri

doar cu lacrimi şi dureri!


Privesc peste umăr

şi încep să număr:

Un dor plus alt dor,

rezultă un Dor!

Şi cu sufletul frânt,

bicuit de vânt,

încep să tremur

să mă cutremur...

Oare a mea socoată,

nu este dreaptă?

Un comentariu:

Anonim spunea...

E greu să întri în ,,templul" poeziei...şi dacă intri, trebuie să o faci cu paşi uşori pentru a nu tulbura starea de taină a celui ce scrie.
Aşa fac şi eu acum.Amintirile sunt sfinte pentru oricine, chiar de sunt dureroase sau fericite...
Privim peste umăr aceste amintiri, fiindcă mersul nostru e înainte. Poate că ne oprim o clipă pentru a retrăi unele stări, pentru a ne mai alina dorurile, dar nu ne întoarcem cu faţa spre trecut...Doar dorul are acest drept. Zborul lui e liber şi curat.
Noi plângem în orice anotimp, dar ni se întipăresc în suflet lacrimile primăverii. Oare de ce? La fel cum se întipăresc şi cele mai fericite momente, cele asociate cu primăvara, cu renaşterea, cu iubirea ce înfloreşte atunci...
Durerile şi lacrimile construiesc caractere puternice. Doar cine a simţit durerea ştie să şteargă o lacrimă.

Da, dorurile se adună într-un Dor imens, copleşitor...Socoata este dreaptă, Sorin! Foarte dreaptă!

Să scrii când amintirile îţi ating umărul, când dorurile te poartă spre trecut...Să scrii când vrei să plângi, când vrei să te rogi, când vrei să cânţi!
Să scrii când eşti în zbor, doar aşa va zbura şi cel ce citeşte!