Legământ şi Sacrificiu

(Povestea ne poartă în timp, acum 2000 si ceva de ani, în vechea cetate a Romei)

Peste marea cetate a Romei se lăsă înserarea, soarele asfinţise lăsând în urma lui o imensă pată roşiatică, ce devenea tot mai roşie adunând parcă în ea sângele miilor de creştini osândiţi la moarte pentru simplu fapt că-L iubeau pe Domnul Iisus.
Filip, un tânăr de 18 ani, se întorcea de la marele amfiteatru, unde privii cu ochii plini de spaimă şi groază cum bărbaţi, femei dar şi tineri de seama lui, erau sfâşiaţi de colţii şi ghearele sălbăticiunilor înfometate, sau de coarnele taurilor înfuriaţi. Se opri pe o colină de unde se putea vedea amfiteatrul luminat de zeci de făclii. Se făcea curăţenie, pentru că în ziua următoare împăratul Nero, avea să răsplătească pe toţi acei ce contribuise la descoperirea şi prinderea creştinilor. Privind înspre acel loc, lui Filip îi revenii în minte urletele plinde mânie a celor ce strigau „...moarte creştinilor, moarte creştinilor...”, îşi astupă urechile şi închise ochii câteva clipe, pentru a alunga din minte această scenă vulgară şi înspăimântătoare. Strigătele se opriră, acum Filip îşi reaminti cântul creştinilor, era ceva ce nu mai auzise niciodată, ce-i înfiora tot trupul, era un cântec venit parcă din altă lume.
- Ciudat ! ( îşi spuse în sinea lui), cum poate un om să moară cântând? Oare ce doreau să spună prin cântul lor?
Filip, se reculese câteva clipe încercând să-şi amintească ceva frânturi din acel misterios cântec al creştinilor ce murise în ziua aceea: „ Slavă lui Dumnezeu, iată vedem cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!...Iată braţele Lui sunt întinse spre noi, auziţi glasul Lui...Doamne Iisuse, o Tată Doamne primeşte sufletele noastre...”
Ridică ochii şi privi cerul luminat de cele câteva stele ce licăreau ca nişte nestemate în amurgul roşu al serii. Cu ochii spre acest amurg roşu, Filip, se întrebă cu glas tare:
- De ce oare eu nu am văzut, cum spuneau ei cerul deschis?
În clipele acelea simţii o mână caldă pe umărul lui şi un glas ce îl făcu să tresară:
- Poate că noi nu suntem vrednici, să vedem ce au văzut ei!
Filip se întoarse, privi pe soldatul roman ce-i sta în faţa şi vorbi pe un ton mai ridicat:
- Vrednici! Vrednici de ce?
- Prietene, gândeşte-te, oamenii de azi au murit nevinovaţi, acest lucru nu-ţi spune nimic?
- Nevinovaţi?! Dar se spune că au dat foc Romei!
- Eşti sigur că ei au făcuto, eşti chiar atât de sigur....?
Filip, plecă în jos capul, la această întrebare, nu putea încă răspunde. Mâna soldatului îi mângâie părul.
- Prietene, eu trebuie să plec, dacă vrei să mai stăm de vorbă caută-mă. Numele meu este Caludius.
Surpins de faptul că un soldat roman luase apărarea creştinilor, Filip nu mai îndrăzni să spună nimic. Ridică totuşi capul şi-l privi pe Claudius îndepărtudnu-se şi spuse în şoaptă:
- Am să te caut, am să te caut curând!
Ajuns acasă află cu durere că vecinii lui au fost luaţi de soldaţi sub acuzaţia că au permis creştinilor să se ascundă şi să se strângă în casa lor şi că s-ar fi dat de partea lor făcându-se şi ei creştini. Neputându-şi ascunde durerea şi lacrimile, Filip se retrase în odăiţa lui, se considera bărbat şi nu dorea să fie văzut plângând de cei prezenţi la acea oră în casa lui. Se apropie atât de mult de această familie, deoarece venise împreună cu ei din Galileia. Familia vecinilor şi familia lui, au trăit împreună clipe minunate mai ales atunci când mergeau la Templu în Ierusalim să se roage Domnului. Şi acum, dintr-o dată fac parte din secta aceasta periculoasă a creştinilor. Gândul că nu o să-i mai vadă niciodată îl făcea pe Filip să fie într-o continuă frământare, ridicându-şi singur fel şi fel de întrebări. Vecinii, nu erau oameni răi, iar pe deasupra erau fideli Domnului. Pe vremea când erau în Galilea, erau nelipsiţi de la Templu şi erau printre cei mai de vază oameni de la templu. Şi acum, iată-i creştini...dar, lucrul acesta nu i-a făcut nişte oameni periculoşi ci din potrivă, a făcut din ei o familie şi mai evlavioasă şi mai credincioasă. În casa lor, veneau zilnic zeci de săraci şi ei le dădea hrană şi îmbrăcăminte. Filip îşi aminti că într-o zi asistase la o astfel de împărţire de ajutoare...o, deabia acum înţelegea dragostea cu care vecinul îşi primea oaspeţii, plângând pe umărul fiecărui nou venit în casa lui. Trebuie să existe o taină – gândi Filip – o taină care-i face pe aceşti creştini neînfricaţi, chiar şi în faţa morţii. O taină ce învăluie viaţa, moartea şi după cum spun creştinii, învierea lui Iisus din Nazaret....
Adormi într-un târziu, fără să-şi poată răspunde, fără să poată înţelege nimic. Dimineaţa porni de acasă să afle câte ceva despre vecinii lui, unde i-au dus soldaţii şi dacă vor fi daţi şi ei la fiarele sălbatice. Nu află însă nimic. Oamenii se fereau, îl priveau dubios dând din umeri, arătând că nu şiu nimic. Atunci îşi aminti de Caludius şi porni în căutarea lui. Nu mică ia fost uimirea când a aflat că el făcea parte din corpul de gardă ce păzeşte beciurile unde erau închisi creştinii. Când în sfârşit îl întâlni, nu mai ştiu ce să spună şi plecă din nou capul în pământ. Claudius, îi ridică bărbia cu un deget şi îi spuse:
- Prietene, nu trebuie să-ţi pleci capul în faţa mea, în faţa Marelui Creator suntem cu toţii egali!
- De unde ai învăţat lucrul acesta? (întrebă uimit Filip) Tu eşti roman, iar romanii s-au considerat în todeauna mai presus de orice popor!
- Există un Dumnezeu, mai mare decât toţi zeii Romei. El şi-a trimis Fiul să aducă lumii ceea ce-i lipsea, ceea ce pierdu-se, dragostea, blândeţea şi pacea între oameni.
- Claudius, văd că şti multe despre creştini, poate să iasă ceva bun dintre aceştia?
- Filip, se spune că Domnul Iisus, avea un ucenic pe care îl chema ca pe tine, tot Filip. Într-o zi, acesta se întâlni cu Natanael, care îl întrebă exact acelaş lucru ca şi tine acum: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”. Natanael punea această întrebare cu privire la Domnul Iisus.
- Şi, ce răspuns i sa dat? ( întrebă Filip, din ce în ce mai curios)
Claudius zâmbi şi îi răspune:
- „Vino şi vezi!”!
- Ce să văd? ( întrebă Filip nedumerit)
- Prietene, aşa i-a răspuns Filip, ucenicul Domnului Iisus, lui Natanael: „ Vino şi vezi!” şi aşa îţi răspund şi eu.
După această conversaţie, Claudius îl coborâ pe Filip în beciurile de unde se auzeau cântând creştinii. Cu ochii în lacrimi, stăpânindu-şi glasul tremurând, Claudius deschise din nou discuţia:
- Priveşte, poţi spune ceva rău despre ei?
Filip nu răspunse, îşi văzu într-un colţ vecinii şi alergă spre ei plângând. Simon, vecinul lui, îl întâmpină zicând:
- Filip, îmi pare rău că ai aflat aşa târziu că suntem creştini!
- Ne vom ruga pentru tine, ca să-L cunoşti şi tu pe Domnul Iisus! ( continuă Ana , soţia lui Simon )
- Şi să-L accepţi în viaţa ta, să fi un ucenic al Său! ( spuse Miriam, fiica vecinilor, de care Filip avea legate atâtea amintiri frumoase)
- Dacă Iisus are putere, (spuse Filip printre lacrimi) atunci rugaţi-vă de El să vă scoată de aici!
Cântarea începu din nou. Era o cântare de mulţumire, de parcă creştinii mulţumeau lui Dumnezeu că se aflau în acest loc, că au fost aleşi pentru a se jertfi şi cereau putere pentru a duce la capăt acest sacrificiu.
- Priveşte prietene, spuse Claudius, priveşte şi ţine minte, aceste suflete nevinovate merg la moarte, dar această moarte va fi doar poarta de intrare în împărăţia Fiului lui Dumnezeu, deaceea sunt aşa de fericiţi. Primul martir a fost Ştefan, diaconul din Antiohia, care înainte de a muri, adică de aş da sufletul în mâinile lui Dumnezeu, a văzut cerurile deschise. De atunci, zeci şi sute de creştini au mărturisit acest lucru în faţa morţii.
Filip şi Claudius ieşiră din beciuri şi se aşezară undeva la umbra zidurilor. Acolo Filip avea să afle mult mai multe despre Domnul Iisus.
- Filip, marele proroc Maleahi spune în sulul cărţii sale astfel: „ Atunci cei care se tem de Domnul au vorbit unul cu altul, aşa cum vorbim noi acum, iar Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei care se tem de Domnul şi cinstec numele Lui”. Vezi Filip, pentru simplu fapt că noi vorbim despre Domnul, suntem trecuţi în cartea aceasta, dar, aceste suflete care merg la moarte cântând: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului”?...
- Dar Claudius, care este garanţia că ei sunt ai Domnului, murind în numele lui Iisus?
- Jertfa, Jertfa de răscumpărare a Domnului Iisus le dă garanţia vieţii veşnice. Domnul Iisus a murit pe Golgota răstignit între tâlhari, pentru fiecare dintre noi, dar a treia zi a înviat, iar după ce sa arătat ucenicilor Săi, sa înălţat la ceruri zicând: „ Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”.
- Claudius, asta mă duce cu gândul să cred că acest Iisus, a fost întradevăr Fiul lui Dumnezeu!
- Să credem Filip acest lucru, pentru că Domnul Iisus a spus: „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” Iar în grădina Gheţimani, Domnul Iisus a privit spre noi când sa rugat zicând: „ Nu mă rog pentru mine ci pentru aceea pe care mi i-ai dat Tu... şi mă rog nu numai pentru ei ci şi pentru cei ce vor crede în Mine...”
- Mai pus pe gânduri şi mi-ai străpuns inima cu această mărturisire, Dumnezeu la făcut Domn şi Mântuitor pe acest Iisus, pe care poporul meu la răstignit?
- Da Filip, ai înţeles perfect ce am vrut să spun!
- Atunci ce trebuie să fac Claudius, pentru a fi mântuit?
- Crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi este acelaşi ieri şi azi şi în veci!
- Cred!!!....doar atât?
- Domnul Iisus a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea de zi cu zi şi să Mă urmeze!” Eşti pregătit să suferi pentru El?
- Da.....de fapt....nu ştiu....Da, Da...cred că sunt, de azi înainte vreau să fiu şi eu creştin ca cei ce cântă jos în beciuri şi ca tine!
- Filip, dacă tu vrei lucrul acesta frumos, (spuse Claudius cu lacrimi în ochi) haide să facem un legământ cu Domnul Iisus, aici, pentru todeauna.
Cei doi se prăbuşiră pe genunchi, plângând fiecare pe umărul celuilalt. Era un legământ deosebit, unde lacrimile de pocăinţă şi recunoştinţă faţă de Jertfa Mântuitorului erau cuvintele nerostite, care pecetluiau pe todeauna dorinţa celor doi, de a deveni ucenici ai Domnului Iisus. După încheierea acestui legământ, Filip ţinu să amintească cuvintele cu care poporul Israel în vremea lui Moise, pecetluise legământul între ei şi Dumnezeu: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul!” La despărţire Claudius îi spuse lui Filip:
- De azi înainte îmi eşti mai mult decât un prieten, îmi eşti frate. Vino mâine, cunosc un frate de pe vremea Domnului Iisus, vom merge la el să ne boteze, în numele Tatălui al Fiului şi al Duhului Sfânt.
Filip se întoarse acasă complet schimat. Părinţii erau nedumeriţi şi îl întrebară în cele din urmă:
- Filip, ce sa întâmplat, faţa ta este luminată de bucurie, cum n-a mai radiat nicodată?
- Iubitul inimii mele, ai aflat ceva despre vecinii noştrii? Sunt nevinovaţi aşai, vin acasă, nu?
- Dragii mei părinţi, vecinii noştrii sunt nevinovaţi şi lucrul acesta mă face fericit. Azi dimineaţă când am plecat în căutarea lor nici nu-mi trecea prin minte că reîntâlnirea cu ei o să-mi schimbe viaţa. Când i-am văzut acolo în beciurile acelea reci, cântând neînfricaţi, rugându-se pentru mine, pentru voi, când i-am auzit ce frumos vorbeau despre Părintele Veşniciilor, am înţeles ce vrea să spună prorocul Maleahi prin cuvintele:
„ Întorceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi...”
- Ce vrei să spui prin acestea Filip?!
- Ceea ce vreau să spun şi aş vrea să înţelegeţi este că de astăzi nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Acela care a murit pentru mine. El a spus:” Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”
- Filip taci! Să nu te audă cineva, căci te-ar putea învinui că eşti creştin!
- Chiar sunt mamă....chiar sunt creştin!
Părinţii încremeniseră de spaimă, cuvintele le îngheţase pe buze. Filip, dori să mai spună ceva dar, se opri, într-o astfel de situaţie, gândi el, e mai bună tăcerea. Ajuns în odăiţa lui, adormi imediat cu gândul la ziua următoare, când avea să primească botezul creştin.
Dimineaţa se trezi la ţipătul mamei sale, în câteva clipe ajunse lângă ea.
- Ce sa întâmplat mamă?
- Filip, au venit soldaţii la uşa, când i-am văzut, am crezut că au venit după tine... (plânsul îi înecă cuvintele)
- Mamă, fi pe pace, Domnul va purta de grijă.
Mama îşi plecă uşor capul pe umărul fiului, dorea să-i spună să renunţe la creştinism, dar un glas din interiorul ei îi spunea să tacă, şi tăcu.
- Mamă, dar de ce au venit soldaţii?
- Au anunţat că astăzi un nou grup de creştini vor fi daţi la fiare.
Filip tresări.
- Iar! Nu s-au săturat de sânge...mamă, cea mai cumplită fiară este Nero cu toţi slujitorii ce i se supun orbeşte!
- Filip te rog, nu mai spune aşa ceva, s-ar putea să te audă cineva şi nu aş suporta să te pierd, eşti unicul meu fiu, te rog... taci...
După ce îşi mângâie mama spunându-i despre Domnul Iisus, ceea ce învăţase de la Claudius, Filip plecă să-l caute. Soldaţii romani când au auzit pe cine caută, au aruncat cuvinte jignitoare zicând:
- Evreule te-ai împrietenit cu cine nu trebuia, cu un trădător, un duşman al împăratului şi al Romei, un creştin. Află că prietenul tău, este în drum spre burta leilor (spuseră soldaţii râzând). Nu te mai interesa de el, uită-l, pentru că s-ar putea să sfârşeşti ca el.
Filip alergă la amfiteatru, îşi făcu loc în mulţime şi ajunse în rândurile din faţă, tocmai între mama şi tatăl său aduşi cu forţa de soldaţi să vadă cum sfârşesc creştinii.
Jos în arenă creştinii aşteptau să se întâlnească cu Domnul. Printre ei se afla şi Claudius. Filip îl strigă, dar urletele mulţimii furioase îi astupară glasul. Părinţii îl prinseră pe Filip de mână şi îl rugau cu lacrimi să tacă, să renuţe la orice mişcare de protest ce l-ar putea arunca în faţa leilor. În arenă, îşi făcu apariţa prima sălbăticiune, creştinii se strânseră laolaltă, sângele le îngheţase, o parte dintre ei, nu mai erau aceiaşi pe care Filip îi cunoscuse în beciuri. Se temeau, chiar şi pe faţa lui Claudius se putea citi parcă o umbră de slăbiciune. Când apărură şi celelate fiare, se auzi un ţipăt disperat din mijlocul creştinilor, urmat de altele şi altele. Filip se smulse din braţele părinţilor şi strigă îndemnuri de încurajare către cei de jos din arenă. La curajul şi puterea cu care făcea lucrul acesta, părinţii lui rămaseră încremeniţi. Cei din arenă îi sorbeau cuvintele ca venind din partea lui Dumnezeu. Filip începu să fie huiduit, chiar lovit, dar el continua să strige:
- Fraţilor, surorilor, Bucuraţi-vă todeauna în Domnul! Iarăşi zic, bucuraţi-vă, în curând Domnul Iisus vă va şterge orice lacrimă din ochii voştri... În curând veţi fi cu El acolo unde nu va mai fi nici plâns nici ţipăt, nici durere. Iată îngerii, trimişii Domnului aşteaptă să ducă pe braţele lor sufletele voastre...”
În clipele următoare Filip fu îmbrâncit şi aruncat în arenă. Aici, el ridică ochii din nou spre cer exclamând:
- Priviţi cerurile sunt deschise!.... şi începu să cânte.
Claudius la îmbrăţişat şi a început să cânte şi el. Dintr-o dată teama a dispărut, în faţa morţii toţi creştinii din arenă cântau. Părinţii lui Filip, mişcaţi până în străfundul inimii de curajul cu care fiul lor mergea la moarte şi de îndemnurile pe care le dăduse celorlalţi fraţi creştini, strigară şi fie auziţi de toţi:
- Şi noi suntem creştini!
La auzul acestei mărturisiri, Nero, plin de furie, porunci să fie aruncaţi cât mai repede între cei osândiţi la moarte. Filip îşi întâmpină părinţii cu lacrimile şuroind pe obraz, nu apucă să le zică decât:
- Fiţi pe pace, Domnul va purta de grijă!
În clipele următoare, cântarea creştinilor începută aici pe pământ încetă un timp, pentru a se auzi din nou în ceruri unde nici chiar îngerii nu vor putea cânta ca ei.