duminică, 16 mai 2010

Rugăciunea Domnului Iisus, pentru Sine, pentru Sf. Apostoli şi pentru fiecare dintre noi


( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )


TATĂ, A SOSIT CEASUL…

"Domnul nostru Iisus Hristos – prin Care fuseseră făcute toate veacurile câte aveau să fie între cele două veşnicii (Evrei 1, 2) – pregătise şi ceasul acesta, cu tot ce avea să aducă el, şi Se ruga pentru el înainte de a începe.

Spre a fi tuturor ucenicilor Săi, de atunci şi de totdeauna, nu numai Mijlocitorul lor la Dumnezeu, ci şi Învăţătorul rugăciunii lor de care vor avea, de acum încolo, cea mai mare nevoie pe pământ…

După ce a vorbit astfel, Iisus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine…“

După ce un fiu şi un trimis al lui Dumnezeu vorbeşte astfel ascultătorilor lui – cum a vorbit Iisus Hristos, şi cu duhul, şi cu graiul Său – atunci acel fiu şi trimis îşi poate ridica ochii spre cer şi poate zice Tatăl nostru, cu dulcea încredinţare că nu spune un neadevăr…
Dar cum să-şi poată ridica ochii şi zice acela în care nu este nici Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9) şi nici Cuvântul lui Dumnezeu? (Colos. 3, 16)

În orice lucrare a Evangheliei lui Hristos, ucenicul trebuie să facă totdeauna aşa cum a făcut Domnul: Cuvântul trebuie urmat de rugăciune.

Deci, ori de câte ori staţi de vorbă cu un suflet sau cu mai multe, rugaţi-vă pentru cei cu care aţi vorbit; ori de câte ori împărţiţi Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, rugaţi-vă puternic şi fierbinte pentru ei, încheiaţi totul cu rugăciune către Tatăl Ceresc pentru mântuirea, pentru unitatea şi pentru slava celor cu care aţi vorbit.
Mijlociţi şi voi pentru ei la Tatăl, de la Care pogoară orice dar bun şi desăvârşit peste munca propovăduirii voastre, căci de voia Tatălui Ceresc şi de binecuvântarea Lui depind toate lucrurile.

Rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos ne este nouă, tuturor şi totdeauna, o lumină şi o putere veşnică.

Sosise ceasul încercării, iar Iisus începea acest ceas cu o puternică rugăciune de adâncă şi liniştită încredinţare în Voia Tatălui.

Încrederea îşi avea ceasul ei de la sfârşit, după cum şi ispitirea îşi avusese ceasul ei de la început (Mat. 4, 1).

Şi, precum, pentru începutul lucrării Sale şi pentru începutul ispitirii, Domnul Iisus Se pregătise atunci prin post şi rugăciune, tot aşa şi acum, pentru începutul Patimilor Sale, pentru sfârşitul lucrării Lui, El Se pregătea prin rugăciunea aceasta.

O, ce adânc ar trebui să simţim noi trebuinţa rugăciunii necurmate!

Ce puternic ar trebui să simţim nu numai setea de rugăciune, ci mai ales tainica alipire, dulcea încredinţare, liniştitoarea pace şi puternica siguranţă, pe care o dă atingerea de Tatăl Ceresc, prin rugăciunea cât mai adâncă, totdeauna fierbinte şi cât mai necurmată.

Cine, la ceasul rugăciunii, este aflat în rugăciune, şi la ceasul ispitirii, este aflat în rugăciune, şi la ceasul mărturisirii, este aflat în rugăciune, şi până la ceasul morţii, este aflat mereu în rugăciune (I Tes. 5, 17) – acela va birui totdeauna şi va sfârşi totul proslăvit de Tatăl.

Suflete al meu, de multe ori a sosit şi pentru tine ceasul, iar tu, neştiind, nu te-ai rugat! O, cum ar trebui să mă rog şi eu la fiecare început de ceas!
Căci dacă Domnul, Care ştia ce Îi aduce ceasul, S-a rugat atât de mult, cu cât mai mult ar trebui să mă rog eu, care nu ştiu ce-mi poate aduce nu numai fiecare ceas, ci chiar şi fiecare clipă.

Iar pe mine, pentru că ceasul ispitei nu m-a găsit rugându-mă, ispita m-a doborât de atâtea ori şi, pentru că ceasul mărturisirii nu m-a aflat în rugăciune, mărturisirea mea a rămas de atâtea ori fără nici un rod.

Şi, pentru că ceasul pătimirii nu m-a găsit rugându-mă, pătimirile mele au fost de multe ori atât de amare, atât de grele, atât de slabe, atât de zadarnice. În cea mai mare parte a lor.

O suflete al meu, măcar ceasul morţii să ne afle în rugăciune!
În acel fel de dumnezeiască stare, de dulce alipire, de tainică încredinţare, de liniştitoare pace şi de puternică siguranţă, pe care îl dă deplina bucurie a necurmatei ascultări de Voia Tatălui.

O, atunci întunericul nostru ar fi ca lumina strălucitoare, şi ispitirile noastre ar fi biruinţe slăvite, şi încercările noastre, o mântuire strălucită, iar moartea noastră, o înviere şi o încununare veşnică.


Slavă veşnică Ţie, neprihănitul şi bunul nostru Tată Ceresc!

Iată ceasul cutremurător al unui mare sfârşit. Şi al unui şi mai mare început.

Ceasul dintre solia Iubirii şi dovada ei.

Dintre mărturisirea Adevărului şi încununarea acestei mărturisiri.

Ceasul când începe marea Luptă decisivă – a marelui nostru Mântuitor cu marele nostru vrăjmaş – pentru împlinirea Voii Tale: salvarea şi mântuirea noastră…

O, Te rugăm în Numele Sfânt al Domnului nostru, Care merge acum la moarte pentru răscumpărarea noastră, să ne dăruieşti şi nouă toată puterea Sfântului Duh!

Pentru ca şi noi să urmăm paşii Domnului nostru Iisus, în tot ce ştim că este Voia Ta.

Iar pentru aceasta să avem totdeauna o stare înaltă şi un duh puternic de rugăciune,ca să întâmpinăm fiecare ceas cu linişte şi să-l sfârşim cu biruinţă.

Amin."


Traian Dorz,

Din volumul “ Hristos – Mijlocitorul nostru”

editura "Oastea Domnului", Sibiu,1999

Text preluat de pe site-ul: Comori Nemuritoare


sâmbătă, 15 mai 2010

Nucii Sfântului Andrei


De fiecare an era la fel. Ioan o lua pe soţia sa Elena şi pe cei patru copii pe care-i dăruise Dumne­zeu şi plecau -­ de fiecare dată se ivea o ocazie - spre Peştera Sfântului Andrei, nu departe de satul în care ei înşişi aleseseră să-şi trăiască viaţa. Şi satul lor avea o urmă de-a Sfântului peste câmpia largă şi mai mereu crăpată de soare ca o buză sărată de o sete nebună.

Hămesită de apă, văioaga de câmp, ce despărţea satul de latura de nisip a lacului, înghiţea îndată firul de pârâu ce-o străbătea uneori primăvara şi care purta numele de Pârâul Sfântului. De altfel, se retrăseseră din vraiştea oraşului în satul cu pârâu binecuvântat tocmai de dragul prezenţei unei urme a Sfântului Andrei care aici, la unirea dintre pământ, apa mării şi cer, era numit simplu, de sine înţeles - Sfântu’. Ca un alint sau ca un murmur de adormit în pace pe copii.

Auziseră de multe ori despre intervenţia Sfântului Andrei în viaţa celor care locuiau urma de talpă apostolică ce însemnase pe ţărmul Mării Negre mersul bine­cuvântat al vestirii Evan­gheliei lui Hristos. De la om la dobitocul din grajd, de la floarea câmpului la piatra drumului totul vibra de un nu-ştiu-ce plin de lumină şi de har dumnezeiesc. Ioan - crescut de un bunic, preot, după ce-i plecaseră părinţii spre uşa de lumină, care se deschisese să‑i cuprindă pe când erau tare tineri - trăise mereu cu gândul la Sfântul Andrei, ocrotitorul de seamă al Bunicului şi ai unor prieteni de‑ai lui despre care, odată crescut, aflase că nu se cheamă „duşmani ai poporului” şi nici „criminali” cum ades îi auzise pe unii slujindu‑i. El şi‑i amintea îngenuncheaţi - mai ales la vreme de noapte - în miezul de lumină pe care‑l împrăştia candela Maicii Domnului sau, mai ales, a Sfântului Andrei - cel căruia se rugau cu lacrimi în ochi.

De aceea orice zi de Sfântul Andrei şi‑o petreceau - de vreme destulă - toţi ai casei lor la Peştera Sfântului. Stăteau la Liturghie în biserica din sat - smerită şi însingurată între casele acoperite de stuf uscat sau, rar, de ţigle prost arse. Apoi plecau, laolaltă cu alţi câţiva către Peştera Sfântului. Atât de binecuvântată era „cetatea” aceea de piatră din măruntaiele pământului, încât, odată, Ioan se gândise că n‑ar mai trebui să plece. Era o căldură a locului care mângâia sufletul. Uneori, picuri mari de apă se prelingeau din culmea de piatră a peşterii. Păreau lacrimi mari ale Sfântului ce se amestecau, pe faţa uimită a copilului, cu lacrimile lui de prunc singur şi însingurat.

În ziua aceea Ioan ieşise cu copiii din peşteră în briza călduţă ce anula oarecum frigul toamnei târzii. O brumă uşoară albea totul în jur, tulburând verdele încă neşters al verii ce trecuse. Când văzuse copii urcând în nuc - adunând nucile plesnite în coaja verde încă, uitând parcă de tot şi de toate - se urcă şi Ion, văzând ochii rotunjiţi ai pruncilor săi şi, ca orice bărbat în putere, urcă mai sus decât toţi ceilalţi. Din senin, un vânt prevestitor de furtună începu să freamăte printre crengi. Puştii de la poalele nucului săriră imediat, mai cu seamă aducându‑şi aminte că, în urmă cu un an Vasilică, băiatul dascălului, aruncat din nucul vecin al acestuia, scăpase de moarte ca prin urechile acului. Ioan nu mai apucă să‑şi fixeze bine picio­rul pe creanga mişcătoare. Alunecă pe abu­reala crengii, scăpând în jos…

Elena strânse pentru o clipă copiii în jurul ei, acoperindu‑le ochişorii miraţi de schimbarea de vreme. Ochii nu mai luceau a nucă cu gust bun, ci a teamă amară. Iar când tatăl lor o luă în cădere, spre crengile de jos ale nucului cel uriaş, ochii i se umplură de lacrimi. Elena se ruga, cerând ajutorul Sfântului. Deodată, oamenii ce stăteau de faţă mărturisesc aceasta, o pală de vânt călduţă, izvorâtă parcă din Peştera Sfântului mângâie căderea lui Ioan, luându‑l parcă în braţe. Lunecarea aceea - ciudată la prima vedere - îi uimi pe toţi, pe Ioan lăsându‑l aproape fără grai. Doar în urechi auzise - ca un glas de stâncă - „Pentru rugăciunile Elenei, maica pruncilor tăi…”

Părintele Timotei îşi caută mântuirea în vârf de munte - Tabor oltenesc. Maica Mamvra - călugăriţă şi ea - cu palmele, ce‑au acoperit ochii copiilor, frământa pre­scurile pentru Sfânta Li­turghie. În chiliile lor, o candelă arde nestinsă la icoana Sfântului Andrei. Departe, în Dobrogea lor natală, nucii Sfântului Andrei foşnesc - povestesc - amintirea zilei aceleia de Sfântul Andrei. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne izbăvim de căderi. Amin.

Pr. Constantin Necula
fragment din "Căluţul lui Dumnezeu",
Ed. Bunavestire, Bacau, 2003


vineri, 14 mai 2010

Concursul Iubirii...

Pentru că mâine este termenul limită pentru concurs ( clik pe imagine pentru detali), şi pentru că au fost cereri de prelungire, mă supun cu bucurie acestor cereri şi prelungesc perioada în care puteţi trimite un eseu, poezie sau orice altceva, dar care să pornească de la imaginile date ( obligatoriu să se vorbească de toate cela patru imagini…poate găsiţi un fir ce le leagă, o fundă roşie sau albă ), până pe 30 Mai.

Până atunci, iată un prim concurent:

Taina unui trandafir

Mă uit în oglinda iubirii
Şi văd în piept, în adânc,
Un lacăt ca o inimioară,
Cu pete ruginii,
Cu urme argintii...
Un lacăt ce plânge
Cu lacrimi de sânge...

Strâng pumnul crezând
Că mi-e săpată în palme
Cheia ce descuie orice lacăt...
Deschid degetele încet,
ca nişte petale de trandafir...
Stors de miresme
Şi de vise colorate,
Trandafirul din palme
Se prefăcuse-n cheie...
...
Ba nu! Cheia deveni trandafir
Cu miros dulce de mir,
Ce înflorea, înflorea
Din palmea mea
Spre inima ta...

Şi lacătul din piept
A devenit ţărm de mare
Pe care val după val,
Se aşterne dantelat,
Lăsând spre înfloriri
Ai iubirii trandafiri...

( de la Ina)

joi, 13 mai 2010

"Aruncă-ţi pâinea ta pe ape...."

Clik pe imagine

"Eclesiastul 11, 1-2:

„Aruncă-ţi pâinea ta pe ape. Şi după multă vreme o vei găsi iarăşi.Împarte-o în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire poate da peste pământ..."


Aici, în Cuvântul Domnului, este vorba de binefacere. Despre binefacerea fără nici un gând, fără nici un interes, fără nici o nădejde. Despre binefacerea adevărată, care nu înseamnă împrumut, care nu împrumută, care nu înmânează – ci aruncă. Nu dă ca împrumut... Nu dă nici măcar ca pomană. Ci aruncă. Dă, ca şi cum ar arunca. Fără nici o speranţă. Fără nici o plată. Fără nici o nădejde. Fiindcă în împrumut este o nădejde de câştig. În pomană este o nădejde de răsplată. Dar în aruncare nu mai este nimic. Nici un gând. Nici o aşteptare. Nici o dorinţă. Ai aruncat – şi gata! Nu dai cuiva anume care îţi cere. Nu împrumutaţi pe cineva care te roagă. Ci aruncă să afle cine va trece. Pui să ia cine va fi flămând. Laşi când nu vede nimeni. Trimiţi cum nu află nimeni. În forma cea mai tăcută, mai ascunsă şi mai necunoscută de nimeni pe pământ... Undeva, există mai de mult un bun obicei în felul acesta: în locuri mai ferite, oameni cu suflet binefăcător aşezau pachete cu mâncare sau cu îmbrăcăminte, iar săracii cinstiţi şi flămânzi, care se ruşinau să ceară, aflau, la vreme de nevoie, acolo, darul necunoscutului binefăcător. Şi mulţumeau numai lui Dumnezeu pentru ceea ce aflau. Încă am apucat şi noi cei mai bătrâni, vremea când şi pe la noi la ţară, era un frumos obicei, rămas din strămoşii de demult, şi anume: când secerau, la capătul dinspre drum al fiecărei holde, ei mai lăsau o brazdă bună de grâu netăiat... Acela era al celor care nu aveau. La fel era şi cu spicele rămase după legători: nu le mai culegea nimeni. Nu le mai culegea cel ce avea holda. Ele erau lăsate celor care nu aveau. Aceşti sărmani se duceau – şi îşi luau şi ei, fără nici o obligaţie faţă de nimeni, partea lor, lăsată la capăt sau din spice şi de pe la toţi. Şi mulţumeau numai lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, Care vedea inima şi fapta celui ce îşi arunca astfel pâinea pe ape, fără să se uite nici înapoi măcar, ca să vadă cine o ia – îi răsplătea celui binefăcător. Holdele rodeau din plin. Vremurile erau paşnice. Şi toate casele erau îndestulate.


Nu demult am întâlnit pe bunul frate Ion, din satul apropiat de noi. El îmi spunea cum Dumnezeu l-a izbăvit odată pe el şi încă pe mai mulţi alţii de nişte răufăcători care le puseseră la cale un mare rău. Iar cel prin care au fost scăpaţi era cineva, căruia el, fără să-l ştie, fără să-l cunoască, fără să-l întrebe, i-a făcut cândva un bine destul de scump, demult. Iar acum, după multă vreme, necunoscutul, pentru binele făcut atunci, i-a întors înapoi, fără să ştie cum, dar mult mai fericit, cu mare dobândă, binefacerea izbăvirii lui. Iată pâinea aruncată pe ape!


Un prieten de pâine amară îmi spunea odată cum l-a izbăvit pe el de la moarte fiul, acum mare, al unei văduve rămasă în sărăcie, cu o casă de copii, dar pe care el îi ajutase cândva, în ascuns şi cu milă. Tocmai când el însuşi era în cea mai mare nevoie, pâinea pe care o aruncase el atunci pe ape revenea la el... Nu numai în viaţa viitoare, dar chiar în viaţa aceasta, Dumnezeu face să găsim ceea ce am dat altora, cândva, fără nici un gând de a ni se da iarăşi înapoi. De la cine nici nu ştim... Cum nici nu pricepem. Şi când nici nu ne aşteptăm, făgăduinţa lui Dumnezeu se împlineşte şi faţă de noi.
S-a împlinit de atâtea ori. Ceea ce „am aruncat” găsim iarăşi. Apele care s-au dus cu pâinea noastră se întorc din nou, după un îndelungat circuit – şi ne-o aduc iarăşi. Mai frumoasă, mai bună, mai fericită. Tocmai când ne lipseşte mai arzător.


Dragă suflete, oare tu ai aflat acest adevăr? Dacă ai făcut cândva aşa, ştiu bine că ai văzut că este întocmai aşa! Iar dacă n-ai făcut, încearcă şi fă, ca să afli! Fiindcă fiecare cuvânt al lui Dumnezeu este chiar aşa cum este scris. Iar a-l asculta este cea mai mare fericire. Şi când te duci, şi când te întorci. Slavă veşnică Ţie, Adevăratul şi Viul nostru Dumnezeu, al Cărui Cuvânt este Adevărul şi a Cărui răsplată este Viaţa, slavă Ţie! Slavă Ţie, pentru fiecare îndemn bun pe care ni-l dai! Şi pentru răsplata pe care o dai de fiecare dată fiecăruia dintre noi, care Te-am ascultat! Slavă Ţie pentru bucuria de a da! Şi pentru bucuria de a primi! Slavă Ţie pentru că ne dai, ca să putem arunca, atunci când avem de prisos! Şi pentru că faci să putem afla, atunci când suntem lipsiţi. Ajută-ne ca să ascultăm totdeauna Cuvântul Tău, ca să nu ducem lipsă niciodată şi nici unii, de nimic! Amin....

Fiul meu, s-ajuţi cu milă pe-orice om, după putere, dar pe toţi, cât poţi, îi cruţă de ruşinea de a cere, căci sunt mulţi ce-ndură lipsa cea mai grea şi mai amară, dar, decât să-ntindă mâna, mai degrabă-ar vrea să moară."


Traian Dorz

Din cartea:" Hristos - Tezaurul împãratului Solomon" - pag. 302

Să ne rugăm împreună...


"Duhule Sfinte, slăvit Vânt ceresc! Tu sufli unde voieşti. Eu Te rog, nu mă lipsi nici pe mine de suflarea Ta! Suflă şi peste hotarele vieţii mele! Suflă peste lâncezeala vieţii mele! Suflă cu putere prin toate deschizăturile vieţii mele cele sufleteşti!
O, Binecuvântat Vânt ceresc, eu îţi deschid larg toate uşile şi ferestrele sufletului meu. Pătrunde pe tot locul cu trezirea Ta! Pătrunde pe tot locul cu viaţa Ta! Schimbă şi înnoieşte totul în mine, prin suflarea Ta!

Duhule Sfinte, preabinecuvântat Vânt ceresc!
Eu Te rog suflă şi peste corăbioara vieţii mele! Eu Te rog suflă mai întâi cu înnoire peste pânzele bărcii!
Căci toate pânzele mele sunt găurite de păcat. Şi toată truda mea să le peticesc este zadarnică. Vântul Tău poate prinde numai într-o pânză nouă, într-o viaţă nouă. Eu sunt o pânză slabă de păianjen.
Dă-mi, Duhule Sfinte, pânzele cele noi, pânzele cele albe şi curate, ca să pot prinde suflarea Ta şi să pot înainta spre ţărmul mântuirii.
Barca vieţii mele stă gata, cu toate pânzele întinse. O, Vino, preabinecuvântat Vânt ceresc, şi suflă în ele ca să pot ajunge cât mai curând în Portul Veşniciei!

Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă şi peste mine! Suflă şi peste oasele mele cele goale şi uscate. Suflă peste ele cu Darul şi Harul Tău, ca să capete duh şi viaţă! Tu singur, preabinecuvântat Vânt ceresc, mă poţi învia şi ridica din starea grozavă în care am căzut.
Eu am înviat prin suflarea Ta, Duhule Sfinte, şi te rog să sufli neîncetat peste mine, ca să n-adorm iarăşi în somnul şi moartea din care m-ai trezit.
Ajută-mă să stau neîncetat sub suflarea şi lucrarea Ta împreună cu ceilalţi „morţi", pe care ne-ai înviat într-o „oaste mare, foarte". Oastea noastră a ieşit din suflarea Ta, preabinecuvântat Vânt ceresc; trăieşte prin suflarea Ta şi biruieşte prin suflarea şi lucrarea Ta. Suflă neîncetat peste noi, Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din moartea păcatelor, să-i ajutăm şi pe alţii să învie. Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă peste noi, ca să fim o Oaste de biruitori!

O, vino, Duhule Sfinte, şi suflă din cele patru vânturi peste mine şi viaţa mea! Usucă şi omoară cu suflarea Ta tot ceea ce mai este trupesc şi lumesc în mine! Sădeşte în inima mea sămânţa naşterii din nou, şi o stropeşte neîncetat cu revărsările Tale şi cu sângele Crucii, ca să pot învia deplin într-un „om nou", o „făptură nouă"!
Barca vieţii mele stă gata, cu pânzele întinse. O, vino, preabinecuvântat Vânt ceresc şi suflă în ele, ca să ajung cât mai repede în Portul Veşniciei, unde mă aşteaptă Preadulcele meu Mântuitor, ca să trăiesc cu El în vecii vecilor! Amin. "

Părintele Iosif Trifa,
din cartea " Vântul cel ceresc"

PIZMĂ, CEARTĂ ŞI DEZBINĂRI




„Câtă vreme este între voi pizmă, ceartă şi dezbinări, nu sunteţi oare trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?”
(I Cor. 3, 3)




Deşi Dumnezeu prin misiunea Sf Pavel, a început lucrarea de înduhovnicire în credincioşii din Corint în viaţa lor se văd manifestri ale firii vechi. Ei nu numai că au rămas imaturi dar au luat-o pe o cale greşită. Pizma, certurile şi dezbinările dovedesc starea „trupească” în care se află. Asemenea oamenilor fireşti, creştinii din Corint trăiesc unii împotriva altora, iar această atitudine este manifestarea fundamentală a omului trupesc de aceea Sf Ap. Pavel întreabă „Câtă vreme este între voi pizmă, ceartă şi dezbinări, nu sunteţi oare trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?” (I Cor. 3, 3)

Chiar dacă aceste fapte sunt manifestate pe fondul neînţelegerilor de natură spirituală ele nu au circumstanţe atenuate, ele nu sunt dovada maturităţii duhovniceşti, ci dimpotrivă sunt trista dovadă a stagnării sau a rămânerii la nivelul prunciei duhovniceşti. Cât de repede omul duhovninic poate să devieze în trupesc şi să odrăslească „pricini de amărăciune” (Evei 12, 15)!

Oricare ar fi motivaţia, cearta nu este dovada maturităţii duhovniceşti şi nici un mijloc de apărarea devărului. De aceea Sf. Ap. Pavel scrie lui Timotei: „Îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor” (II Tim 2, 14) şi iarăşi: „Fereşte-te de întrebările nebune ştiind că dau prilej de ceartă” (II Tim 2, 23). Nici chiar certurile din motive religioase nu sunt acceptate: „De certurile şi sfădirile pentru lege, fereşte-te că sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic după întâia şi a doua mustrare depărtează-te!” (Tit 3, 9-10). Duhul cel rău al mâniei şi al râvnei trupeşti poate să înjosească pe cineva aşa de mult încât să-L vestească chiar şi”pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Fil 1, 15)

Chiar şi atunci când Sf. Ap. Pavel îndeamnă pe conducătorii Bisericii sau chiar pe cei duhovniceşti să îndrepte abaterile de la credinţă, le atrage atenţia „că nu trebuie să se certe” (II Tim 2, 24-25), iar mustrarea trebuie făcută „cu duhul blândeţii” (Gal 6, 1). Pe de o parte mânia poate fi folosită ca metodă de îndreptare, pentru ca nu cumva blândeţea să ajungă slăbiciune şi neputinţă. Pe de altă parte, însă, ea foarte uşor şi pe neobservate poate să degenereze în patimă şi manifestare a firii căzute. Sunt atâtea cazuri în care mânia devine invidie şi zavistie, aduce nelinişte şi tulburare, frământă pe cel dominat de ea. Omul dominat de mânie nu se mulţumeşte numai cu cuvintele răzbunătoare şi aspre spuse semenului său, ci făureşte chiar şi atunci când este singur replici şi răspunsuri prin care să supună şi să învingă pe cel cu care s-a certat.

Cearta este inclusă între păcatele sau „faptele trupului” (Rom 1, 29; II Cor 12, 20; Gal 5, 20; Tit 3, 9). Cearta este categorisită alături de adulter, de închinarea la idoli şi vrăjitorii, iar cei care o practică „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal 5, 19-21)

Adeseori încercările pripite de a lua atitudine în problmele duhovniceşti cu mijloace omeneşti dovedesc o râvnă trupească care nu numai că nu aduce nici un folos duhovnicesc, ci dimpotrivă aduc pagubă. Corintenii şi de prea multe ori creştinii de peste veacuri nu au înţeles că în luptele cele duhovniceşti nu se potriveşte orice fel de râvnă, această luptă cere o râvnă duhovnicească şi arme duhovniceşti, iar nu o manifestare a ambiţiilor fireşti. De aceea şi Sf Iacov avertizează: „Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului. Întelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică” (Iacov 3, 14).

Din acest motiv Sf. Pavel numeşte pe aceşti creştini „prunci în Hristos” pe care i-a hrănit cu „lapte” iar „nu cu bucate tari”. Imaginea nu nu exprimă dispreţul, laptele este darul deplin al lui Dumnezeu profeţit în Vechiul Testament (Ioel 3, 18) şi dăruit lumii odată cu mântuirea. Iar în Noul Testament „pruncii de curând născuţi” doresc şi se hrănesc cu „laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut ca prin el să crească spre mântuire” (I Petru 2, 2). Cu astfel de lapte duhovnicesc a moderat Domnul Iisus râvna necugertată a ucenicilor Săi. Ei au vrut să se răzbune pe samaritenii lipsiţi de ospitaliate „prin foc din cer ”; ei credeau că au râvna lui Profetului Ilie dar Învăţătorul le răspunde că sunt însufleţiţi de un duh rău (Luca 9, 52-55)

Sf. Ap. Pavel moderează râvna corintenilor şi îi smereşte arătându-le că sunt neiscusiţi şi în înţelepciunea lumească (1, 26) şi în cea dumnezeiască (3, 3). Ei au fost aleşi din din cele slabe ale lumii, din cele de jos şi nebăgate în seamă (1, 27, 28), iar acum prin certurile şi dezbinările lor arătă că sunt trupeşti şi că nu s-au ridicat la înţelegerea măreaţă a chemării dumnezeieşti.

Nu ne regăsim şi noi adeseori în aceată situaţie? Nu credem noi adeseori că avem „râvnă pentru adevăr” şi ne încingem în certuri care nu aduc decât pagube? Nu am fost de atâtea ori dezamăgiţi şi dezgustaţi de dreptatea justiţiară şi îngustă la care am ţinut aşa de mult? Nu am rămas de atâtea ori amărâţi de ambiţiile noastre fireşti? Atunci de ce lăsăm ca încredinţările noastre trunchiate şi deviate, să se ridice împotriva Revelaţiei care s-a cristalizat pe parcursul secolelor şi mileniilor?

O, dacă am putea noi să înscriem în inimile noastre cuvintele Sf Ap Pavel:„Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii”(Ef 4, 2-3)!

Vasilică Nica

Înălţarea


De lângă Locul Mângâierii,
Te-ai înălţat spre zări cereşti,
desăvârşit se împlinise
tot ce veniseşi să-mplineşti.

În urmă-Ţi rămâneau trimişii
încredinţaţi de tot ce-ai spus,
să-Ţi meargă martorii-Nvierii
din Răsărit până-n Apus.

Priveau îndureraţi Plecarea,
dar fericiţi, Nădejdea lor,
nemângâiaţi de-această clipă,
dar răsplătiţi de Viitor.

Le rămăsese Adevărul,
mai aşteptau Puterea Sa, –
şi-apoi, mergând, schimba-vor lumea
prin jertfa lor şi Jertfa Ta.

Privind Nălţarea Ta, Iisuse,
şi harul Tău făgăduit,
având Credinţă şi Nădejde,
şi Dragoste – au biruit.

Privim şi noi a Ta Nălţare
şi credem în Venirea Ta,
Biserica întreagă-n luptă
a suferit şi-a-nvins prin Ea!

de Traian Dorz,
din "Cântările Roadelor"

marți, 11 mai 2010

„Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”

Pentru că se apropie ziua 13 Mai, sărbătoarea Înălţării Domnului, dar zi dedicată şi cinstirii tuturor eroilor, mă duc cu gândul la o veche vorbă românească: „Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”. Astăzi eşti luat în râs dacă vorbeşti despre credinţă, despre eroi şi eroism, despre nevoia de modele vii, de curaj, de statornicie, de sacrificiu, de nevoia rostirii fără teamă a adevărurilor de credinţă şi de moralitate. Astăzi lumea nu mai crede în aşa ceva. Într-o astfel de societate este greu să vorbeşti despre comori nepreţuite, pentru că istoria lor este tot mai ne-nţeleasă. Lumea a evoluat, tineretul caută alte modele, cele vechi – sunt prea vechi. Se mai spune că poporul care-şi uită eroii, care nu-şi cinsteşte martirii şi care îşi dispreţuieşte părinţii nu-i vrednic să trăiască. Duhovniceşte este tot la fel, pentru că rupţi de aceste modele vii, rupţi de părinţii noştrii duhovniceşti, suntem rupţi de viaţă, fără viitor şi rupţi de Dumnezeu.

Cu gândul la această mare responsabilitate să căutăm să sfinţim prezentul prin întărirea legături dintre Biserica Biruitoare şi cea Luptătoare de aici de pe pământ, printr-o frumoasă şi sinceră părtăşie scăldată în lacrimile bucuriei şi ale rugăciunii.

Să ne împăcăm cu Dumnezeu, să rămânem statornici, să ne uităm cu mare băgare de seamă la sfârşitul de vieţuire a înaintaşilor noştri şi să le urmăm exemplul... Să luăm seama la dragostea lui Dumnezeu, pentru a nu mai rămânea nepăsători faţă de o mântuire atât de mare. Avem copii, mai mare bucurie nu-i decăt să-i îmbrăţişezi în casa părintească, în Biserica lui Dumnezeu. Mulţi au uitat de Dumnezeu... De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne spune Adu-ţi aminte cum ai primit, întoarce-te şi te pocăieşte ! .

Cine a gustat o dată din darul şi harul lui Dumnezeu nu poate rămâne deoparte,... Să nu părăsim Biserica şi adunarea, chiar daca am rămâne singuri! Să luptăm şi să spunem adevărul, chiar dacă ni se pare că nu ne înţelege nimeni! Să rămânem în Biserică şi în adunare şi să strigăm împotriva păcatului... să nu tăceam... să cautăm întodeauna a placea Domnului!...

Să luptăm pentru unitate în Duh şi Adevăr şi să nu uităm că această unitate cere lepădare de sine, cere smerenie, cere loialitate faţă de Domnul şi de învăţătura cea adevărată...Dragostea de fraţi este darul şi roada Duhului Sfânt, este bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credinţa, blândeţea . Toate acestea i-au însoţit pe fraţi în închisori şi în prigoniri şi, pentru că au avut aceste virtuţi, noi putem să ne bucurăm astăzi în libertate. Ei au avut cătuşe vizibile la mâini, dar credinţa şi dragostea de Dumnezeu, au făcut ca ei să nu le vadă sau să le binecuvânteze. Cătuşele acestea nu i-a împiedicat să rămână statornici. Astăzi trăim vremuri de libertate şi mulţi dintre noi suntem încătuşaţi cu cătuşe, dar de data aceasta nevăzute, cătuşele păcatului, ale neascultării...Acestea ne despart de Dumnezeu, de fraţi, de Biserică şi adunare...În occident Bisericile sunt goale...se pare că ne paşte şi pe noi aceeaşi primejdie dacă nu ne întoarcem la Dumnezeu, dacă nu ridicăm mâini curate către cer....dacă nu avem grijă de ochii duhovniceşti pe care ni i-a dăruit Dumnezeu pentru a ne bucura de părtăşiile acestea minunate....

Se cuvine să ne exprimăm respectul şi aprecierea faţă de credinţa şi înţelepciunea iubiţilor noştri înaintaşi de a păstra unitatea şi identitatea noastră de creştini ortodocşi în mijlocul încercărilor, frământărilor şi luptelor de tot felul. Se cuvine să privim cu ochii în lacrimi de mulţumire la temelia lucrării pe care au zidit înaintaşii noştri dragi. „Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”

Să ne deschidem inimile noastre pentru a preţui ceea ce avem deja, să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a oferit şi mai ales să începem să oferim. Acum avem în suflete o comoară. Am fost martori de-a lungul anilor, la clipe încărcate de semnificaţie ce au picurat bucurie cerească în cupa sufletului nostru.

Să preţuim această comoară!



luni, 10 mai 2010

Bali Cristina Maria are nevoie de noi


Bali Cristina Maria
sufera de Tetrapareza spastica (Paralizie cerebrala) detorita lipsei de oxigen de care a suferit la nastere. A venit pe lume in data de 18 noiembrie 2008, la maternitatea din Brasov, iar cumplitul diagnostic i-a fost pus in a treia luna de viata, la Spitalul Clinic de Copii “Victor Gomoiu” din Bucuresti.
Cristina este o fetita vesela si vorbareata. Zambeste toata ziua si striga chemandu-ne sa ne jucam cu ea. Nu se poate juca asemeni unui copil obisnuit. Boala ei o obliga sa ste atot timpul culcata in pozitie orizontala sau pe un plan usor inclinat. Nu sta deloc in fundulet, nu se rostogoleste (nici macar de pe spate pe o parte) iar mainile si le foloseste foarte putin si cu o slaba coordonare.

Cristina poate fi recuperata
In fiecare zi facem cu Cristina 4 sedinte a cate 30 de minute de terapie Vojta. Periodic mergem la Sanatoriul Balneoclimateric de la Busteni unde facem sedinte de masaj, ergoterapie sau terapa prin joc si tratament cu laser.
Rezultatele nu au intarziat sa apara: fetita noastra isi tine catul foatre bine cand este tinuta in brate in pozitie verticala sau pe burta, nu isi mai tine degetelele mari de la manute stranse in pimnulet ci, desface usor manutele si reuseste uneori sa apuce diverse lucruri si sa le duca la gurita. Dupa 4 luni de chin in care Cristina a fost alimentata exclusiv prin gavaj, cu ajutorul exercitiilor Vojta (pentru masticatie) Cristina se alimenteaza normal. Acum mesteca si inghite bine, fara sa se mai inece si a luat in greutate. Recuperarea este una lenta dar, fiecare progres, oricat de mic ar fi el, pentru noi parintii este foarte important.

Cristina are sanse de recuperare si va rugam sa ne ajutati pentru ca mai are nevoie de:

* Programe de recuperare la Institutul Privat: Peto Andreas Institute of Conductive Education din Ungaria unde 2ore/zi de recuperare costa 48 de euro iar pretul cazarii (fara masa) costa 40 de euro/zi. Cheltuielile pentru o luna (incluzand transportul, terapiea, cazarea, masa timp de o luna si transportul si sederea pentru 1-2 zile a unei persoane, translator profesionist) se ridica la aprox. 3000 de euro. Am luat legatura cu reprezentantii institutiei care ne asteapta pentru tratament atunci cand avem bani necesari. Pentru a avea rezultate bune este nevoie sa mergem in Ungaria de 3-4 ori pe an, timp de mai multi ani. Mai multe informatii pe: www.peto.hu

* O bicicleta medical “Motomed” care este conceputa special pentru persoanele cu Paralizie cerebrala. Aceasta este fabricate in Germania. Ea relexeaza si dezvolta muschii mainilor si picioarelor, deblocheaza articulatiile si stimuleaza mersul. Biciclete medicinala poate fi reglata atat pentru copii cat si pentru adulti. Costa 5000 de euro. Mai multe detelii pe www.motomed-medimotion.co.uk

* Un abonament la un bazin de inot pentru copii mici in Brasov.

Aducem in fata dumneavoastra necazul si suferinta noastra, a parintilor, rugandu-ne sa ne sprijiniti si sa ne ajutati. Domnul sa va rasplateasca.

Donatii se pot face In lei,
la BRD, sucursala Sinaia
IBAN:
RO60BRDE300SV67145933000 titular Asociatia “Cristina-Azuga”

In lei, la Banca Transilvania,
sucursala Sinaia

IBAN: RO96BTRL03001201T29344XX titular Bali Liliana

In euro, la Banca Transilvania,
sucursala Sinaia

IBAN: RO71BTRL03004201T29344XX titular Bali Liliana

Cod SWIFT: BTRLRO22PHA

Persoane de contact:
Liliana Bali tel. 0762900292 si e-mail liliana.bali@yahoo.com
Emanuel Bali tel. 0761455007 si e-mail emanuelbali@yahoo.com
Ne puteti suna in orice zi si la orice ora pentru intrebari si sugesti legate de recuperarea Cristinutei.

Cu pretuire, Liliana si Emanuel Bali

Mai multe detalii aici:
http://www.pentrucristina.ro

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Ioan Gură de Aur




Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur,

Patriarhul Constantinopolului





“Ce este omul? Împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii”.
( Meditatie la Psalmul 38 )

"Eu sunt nesăţios: nu vreau să se mântuiască doar câţiva, ci toţi; căci numai unul dacă se va pierde, eu mă pierd."

,,Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi."

,,Îi cinstim pe sfinţi imitându-i."

"Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundam cu totul în cursa păcatului."
(din Predica la Duminica a Treia a Marelui Post)

"Nimeni să nu fie trist pentru că este sărac, pentru că împărăţia lui Dumnezeu ne-a fost dezvăluită! Să nu fie nimeni abătut din cauza păcatelor sale; pentru că iertarea ne-a venit din mormântul Domnului. Să nu fie nimeni înfricoşat de moarte, pentru că moartea Mântuitorului ne-a eliberat pe noi! El a călcat pe moarte şi a învins-o."
( din predica de Paşti )

"Prima datorie este iubirea, care este întotdeauna ancorată în iubirea faţă de Dumnezeu"

"Nici un sportiv adevărat, atunci când se află pe stadion, nu cere odihnă, linişte, mâncăruri sau băuturi. Altfel, ar fi nu numai un sportiv prost, dar şi nebun. Atunci când concurează, îşi adună forţele, îndură praful, căldura, transpiraţia, chinul şi, câteodată, chiar şi durerea...Va veni şi vremea odihnei. Acum este, însă, vremea încercărilor, a ispitelor, a supărărilor, ca prin ele să dobândim nădejdea mântuirii..."
( din “Problemele vietii”, Editura Egumenita - Cele două căi )

" Dragostea este bucuria de a face altora bucurie."

,,Hristos, dumnezeiescul Doctor, nu ne vindecă fără voia noastră’’

,,Pe adevăratul prieten nici locul, nici timpul nu-l pot împiedica să iubească şi să fie iubit."

,,Nu este deajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te faci creştin."

"Suntem uniţi unii cu alţii mai mult pentru pricini lumeşti decât pentru dragostea de Hristos; de aceea şi dragostea dintre noi se spulberă repede, pe când dragostea care are temei pe Hristos rămâne veşnică"

,,Dumnezeu a dat fiecăruia minte, ca astfel, uitându-se la tot ce-l înconjoară, să înţeleagă ceea ce trebuie”

"Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădacina, atunci ai stârpit şi roadele."
( din predica la Duminica cincizecimii )

„Nădejdea este lanţ puternic agăţat de ceruri. Dacă ne ţinem strâns de el ne trage încetul cu încetul spre înălţimea aceea şi ne ridică deasupra tuturor răutăţilor din această viaţă”

"Pavel a fost om ca şi noi, împărtăşindu-se de aceeaşi fire ca şi noi, şi toate celelalte le-a avut deopotrivă cu noi. Dar fiindcă a arătat o atât de mare dragoste pentru Hristos, a covârşit şi cerurile, şi a stat împreună cu îngerii. Aşa că, dacă am voi şi noi să ne ridicăm cât de puţin şi să aprindem acel foc în noi, vom putea călca pe urma acelui sfânt."
( OMILIA XXXII din “Omilii la Epistola catre Romani”)

,,Dragostea schimbă însăşi natura lucrurilor. În mâna dragostei, toate devin bune."

"Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi."
(din predica la Duminica a Cincea a Marelui Post)

„Mare lucru este adunarea la un loc a celor credincioşi, căci ea lucrează aprinderea dragostei şi din ea se nasc toate bunurile. Căci nu este nici un bun care să nu vină de la dragostea din Hristos“.
(Omilia 19, Evrei)

„Căci precum fier pe fier se ascute şi lemn pe lemn se aprinde, tot aşa, adunându-ne la un loc, noi sporim între noi dragostea de Dumnezeu şi de oameni“.

„Dacă cu adevărat suntem fraţi şi dacă cu adevărat ne ajutăm unii pe alţii, atunci desigur că la aceasta ne vom aduna totdeauna cu toţii. Adunarea ne va aduce la apropierea şi prietenia folositoare şi prin aceasta vom împiedica pe acelea care ne duc la Gheenă.“
( Omilia Tesaloniceni )

„Este cu putinţă deci de a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu mine, vă rog, slujba aceasta! Eu vă vorbesc în public, dar şi voi, fiecare în particular şi fiecare să ia în mâinile sale mântuirea aproapelui. După cum sunt dascăli şi printre copii, ce învaţă literele alfabetului (după cum în şcoală dascălii pun pe copiii cei mari să arate celor începători literele alfabetului), tot aşa şi în Biserică, pentru că Apostolul (adică Pavel) nu voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că mari bunuri vor ieşi de aici. Atunci, osteneala dascălului nu va rămâne zadarnică, ci fiecare dintre şcolarii lui, imitându-l, va deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă de alţii, precum a avut-o dascălul către el. Astfel să îndreptăm şi noi pe alţii.“

„Biserica este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul. Ea niciodată nu îmbătrâneşte, ci totdeauna va înflori în Hristos.“

„Biserica este acel lăcaş sfânt ridicat de spiritele noastre.“

„Biserica este Trupul organic al lui Hristos... ai cărei membri, care sunt credincioşii, trebuie să stea într-o armonie perfectă.“

„Biserica lui Hristos este vie şi puternică în măsura în care ea se hrăneşte cu Trupul şi Sângele dumnezeiescului ei Întemeietor, căci fără comunicare între Hristos şi creştini nu poate fi vorba de o Biserică vie.“

„Noi devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu numai prin unirea cu Hristos în Biserica Sa.“

"Nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu şi nimic nu ne poate face mai asemănători cu El, decât dragostea inimii noastre pentru Hristos
şi împlinirea de bunăvoia noastră, cu bucurie, a voii Lui."

"Hristos n-a dat ca semn de recunoaştere, pentru ucenicii Săi, în lume, minunile – ci dragostea. Dragostea statornică, fierbinte şi de bunăvoie."

,,Rugăciunile fratelui sunt şi ale mele, şi nevoia mea este şi a lui, darul lui este şi al meu, şi talantul meu este şi al lui. Bucuria şi suferinţa ne sunt comune, într-un cuvânt, şi prietenia nu este decât o reflectare a tainei Bisericii, după cum şi o celulă conţine în sine întreaga informaţie genetică a unui organism, fără nici o lipsă."

„Învăţătorii, de a căror persoană depinde mântuirea alto-ra, trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul Duhul Sfânt. Trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind ca să-i poată duce pe alţii la mântuire.“

„Nimic nu înalţă pe cineva mai sus spre slavă ca o conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.“

„Cel care îşi păstrează conştiinţa curată, chiar şi în zdrenţe dacă ar fi îmbrăcat şi dacă de foame ar fi chinuit, acela totdeauna va fi liniştit şi fericit.“

- Citate din opera Părintelui Dumitru Stăniloae


duminică, 9 mai 2010

Un ceas aniversar....


Sărbătoarea nunţii este cel mai copleşitor eveniment...Prietenii îţi sunt aproape...îngerii îţi sunt aproape!...
Ne duce cu gândul la Nunta Veşniciei, la Mirele Hristos...
Mă tot gândesc cu atâta uimire la frumuseţea versurilor următoarelor cântări atât dragi multora dintre noi:




Ce cununie strălucită

Ce cununie strălucită
a fost a mea, Iisuse Drag,
pe nici o casă aurită
n-a fost nălţat mai dulce steag!

Pe nici o frunte luminoasă
n-a fost un mai divin sărut
şi nimănui n-ai dat, ca mie,
ce dar mai scump Ţi s-a părut.

Ce mâini mi-au aşezat cununa,
ce martori mi-am văzut cântând;
priveau şi soarele şi luna
ce nu văzuseră nicicând!

Roiau în jurul nostru stele
şi îngerii erau nuntaşi,
stăteau în jurul mesei mele
cei mai frumoşi înaintaşi...

Ce cor ceresc şi ce cântare,
prin şapte ceruri răsunând,
cântau, când Sfânta-Ţi Sărutare
mi-ai dat-o, binecuvântând!

Şi când cereştile inele
ni le-ai schimbat cu Mâna Ta...
O, Nunta Veşniciei mele,
să nu te pot în veci uita!...

de Traian Dorz

Am intitulat această postare "La ceas aniversar" pentru că astăzi şi mâine se împlinesc 12 ani de când am cântat această cântare cu lacrimi în ochi, şi aşa o cânt de atunci şi până în prezent.
Stau alături eu şi soţia şi rememorăm evenimentele de atunci, câte emoţii....şi cum ne-a ajutat Dumnezeu să le învingem.

Acum zâmbim, copilul nostru de 10 ani ne întreabă: " Eu unde am fost atunci? "....
Erai scumpul nostru, erai în dorul nostru, în visul şi iubirea noastră, dovadă că nu te-am lăsat să aştepţi.


Ne reamintim cu nostalgie de şoaptele schimbate atunci între noi:


“.... la nuntă a fost chemat şi Iisus! “


“Cum Domnul iubeşte Biserica Sa
şi-alături Şi-o ţine-n vecie,
Tu, mire, iubeşte-ţi mireasa, căci ea
de Domnul ţi-e dată soţie!

Şi-aşa cum pe Domnul Biserica Lui
L-ascultă cu-o dragoste-aleasă
aşa tu, mireasă, la soţ să-ţi supui
voinţa, mereu credincioasă!”


"Încotro vei merge tu voi merge şi eu.

Unde vei locui tu voi locui şi eu.

Dumnezeul tău va fi şi Dumnezeul meu,

Facă Domnul ce o vrea, dar nimic

nu mă va despãrţi de tine."


“Tu eşti un dar şi veşnic vei rămâne

Ca o comoară sfântă-n viaţa mea,

Pe Dumnezeu Îl laud pentru tine

Căci nu putea ceva mai bun să-mi dea.”


"Iubire, numai tu...poţi, ceea ce nimeni nu poate!

Iubire, numai tu...ştii, ceea ce nimeni nu ştie!

Iubire, numai tu...ierţi, ceea ce nimeni nu poate ierta!

Iubire, numai tu...birui, ceea ce nici o altã putere nu poate birui!"


"Oricât ai fost tu de departe

Ştiam că vii, te aşteptam.

Căci chipul tău în vis de noapte

Cu dragoste şi dor visam...."

“Pot să se mute munţii

pot să se clatine dealurile

dar dragostea mea

nu se va muta de la tine ...”


“Cuvântul “Da” rămâne sfânt,

E de granit, e jurământ

Prin el vom fi nedespărţiţi,

Încrezători şi fericiţi"

Toate aceste gânduri adunate pentru a alege un moto la invitaţia de nuntă, au prins rădăcini, şi le recitim cu aceaşi caldă emoţie, cu acelaş tremur în glas şi după 12 ani...

Mulţumim Domnului de aceşti ani minunaţi în care ne -a făcut părtaşi atâtor bucurii, atâtor stări de Rai...


CINE ESTE FERICIT?


"Vă voi vorbi simplu, iubiţii mei. Şi vă rog aveţi puţină răbdare şi să ascultaţi cuvintele unui om, care vă vorbeşte din credinţa în Hristos. Dacă n-aş fi crezut, nu v-aş fi vorbit.

Dacă deschizi inima vreunui om, vei găsi multe pasiuni, dorinţe, vise. Cea mai vie dorinţă care este? Omul vrea să trăiască fericit, doreşte fericirea. Toţi vânăm fericirea. Dar unde este fericirea? Cine este un om fericit? Aici părerile sunt diferite. Oare este fericit cel care are autoritate sau cel puternic de care se tem toţi, sau bogatul cu lirele şi vapoarele lui, sau cel ce cade cu mutra în plăceri şi-n distracţii? Lume nefericită, care alergi să-ţi potoleşti setea în aceste băltoace, vrei fericirea? Îţi voi vorbi despre asta, dar se găsesc urechi care să audă? Mai demult cuvântul lui Dumnezeu avea urmări. Acum?... Aşadar, dacă vrei, ascultă ce recomandă Biserica.

Vă voi da o reţetă şi dacă o veţi urma veţi găsi fericirea. Reţeta se află într-un cuvânt din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Nu vi-l voi spune. Sunteţi deştepţi. Vă pun la un mic exerciţiu duhovnicesc, ca atunci când vă veţi întoarce acasă, în loc să citiţi reviste lumeşti, să citiţi încă o dată Evanghelia de astăzi (Ioan 9, 1-38) să găsiţi acest cuvânt, care constituie reţeta fericirii.

Revin acum la tema noastră, la întrebarea „Cine este fericit?". Răspunsul este: Fericit este...orbul! Orbul fericit? - veţi întreba. Nu spun, iubiţii mei, că orice orb este fericit, ci zic că fericit este orbul din Evanghelia de astăzi. De aceea, Biserica noastră îl cinsteşte şi îi închină o duminică - astăzi este Duminica Orbului.

Aşadar, orbul este cel mai fericit om din lume. De ce? Din trei motive.

1. Primul motiv: pentru că a ieşit din întuneric. Era orb din naştere. Era lipsit de lumină de ani de zile, dar într-o clipă şi-a deschis ochii şi a văzut. Gândiţi-vă la asta. Noi deschidem ochii de mii de ori, continuu, dar nu preţuim acest lucru. Dar acesta, în clipa în care a ieşit din întuneric, vă închipuiţi ce-a simţit? S-a minunat şi a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule!".

Într-o carte veche am citit următoarele. Un împărat şi-a dorit ca urmaşul său să fie un vrednic conducător, să cunoască oameni şi lucruri şi să le preţuiască cum se cuvine. Aşadar, nu l-a lăsat în palat, nici nu i-a permis să se distreze cu femei stricate apăsat de grade şi medalii. Era un împărat din vremurile de demult. Şi voia să-şi educe copilul cum trebuie. Şi un pahar de apă dacă bea, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Şi o floare dacă rupe, să se minuneze de Creator. Şi pentru asta, ce a făcut? Doar ce s-a născut, l-a luat şi l-a dus într-o peşteră, unde nu ajungea nicio rază de soare. Nu întrebaţi cum a trăit copilul acolo, este o istorie mare; cine este curios, să lectureze cartea noastră „Nepreţuitul mărgăritar" (Atena, 1991). Un singur lucru vă zic: că în peşteră, urmaşul a trăit zece ani, timp în care nu a văzut nimic, cu desăvârşire nimic. Când s-a făcut de zece ani, împăratul a poruncit şi l-au scos afară. Atunci, ochii i s-au uimit, iar el întreba continuu despre orice lucru: „Tată, ce este asta?". Vedea soarele, „Cine l-a făcut?". Vedea marea, „Cine a făcut-o?". Vedea copacii înflorind, păsările că zboară şi ciripesc, mieluşeii că pasc, vedea... şi continuu întreba „Cine le-a făcut pe toate astea?"; şi nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu pentru aceste măreţii.

Aşadar, tot aşa şi orbul din Evanghelia de astăzi; ca şi cum ar fi ieşit dintr-o peşteră, în care a fost închis nu zece ani, ci mult mai mulţi, când a văzut toate frumuseţile creaţiei, din inimă i-a izbucnit un glas de uimire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu.

Din nefericire, noi ne deschidem ochii şi vedem toate cele urâte. Ne-am făcut mai răi şi decât cei sălbatici. În junglă, băştinaşii aşteaptă să iasă soarele, şi imediat ce răsare, cad jos şi i se închină mulţumind. Noi avem şi nu avem ochi, avem şi nu avem urechi, avem şi nu avem inimă. Ne-a orbit păcatul. Suntem ca nişte orbi în întuneric şi nimic din panorama lumii acesteia nu mai vedem. De ce eu, fraţii mei, nu ştiu de cinematograf? De un singur cinematograf şi de un singur teatru ştiu, care are astfel de privelişti şi astfel de măreţii, şi astfel de făpturi luminoase, care nu se mai termină, iar biletul este gratuit. Urcă-te pe un munte mic şi aruncă-ţi ochii să vezi frumuseţile lui Dumnezeu. Aşadar, orbul şi-a deschis ochii şi a văzut toate aceste lucruri luminoase şi L-a slăvit pe Dumnezeu.

2. Am spus că este fericit, pentru că a văzut lumea frumoasă şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Însă este fericit şi pentru un alt motiv. În ziua în care şi-a deschis ochii orbul a văzut multe lucruri frumoase. Frumos este soarele răsărind dis-de-dimineaţă, frumoasă este marea albastră care spumegând, frumoase sunt livezile înverzite, frumoase sunt florile în mii de culori, frumoşi copacii, frumoşi mieluşeii, frumoşi copilaşii cei mici care sunt gingaşi ca îngerii - din cele mai frumoase lucruri din lume unul este cel mai frumos - copilul nevinovat. Multe lucruri sunt frumoase în lume. N-am zis nimic. Dar ceea ce ochii lui au văzut în ziua aceea ca fiind cel mai frumos, mai strălucitor şi decât soarele, ce a fost?

L-a văzut pe Hristos. În aceeaşi zi s-a învrednicit să-L vadă - pe cine? Pe Făcătorul şi Creatorul său, pe Doctorul şi Luminătorul său! Când L-a văzut? Nu imediat ce s-a vindecat, ci după ce a mărturisit cu îndrăzneală înaintea duşmanilor Lui. Pentru că Hristosul nostru, când l-a făcut bine, a dispărut, cum a făcut mai devreme şi cu paraliticul (vezi Ioan 5, 13). Aşadar, după ce fariseii l-au necăjit pe cel vindecat cu anchetele lor şi l-au scos afară din templu din cauza mărturisirii lui, atunci Hristos îl găseşte din nou şi îi zice: - Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu? - Dar, cine este, Doamne, ca să cred în El? - Acela pe care L-ai văzut şi Care vorbeşte acum cu tine, Acela este. - Tu eşti, Doamne? - zice. Cred! Şi cade şi I se închină.

3. Aşadar, orbul este fericit pentru că a dobândit ochi şi a văzut lumea frumoasă, fericit încă mai mult pentru că L-a văzut pe Hristos, dar fericit în mod deosebit pentru că, în afară de ochii trupeşti, a dobândit şi ochi duhovniceşti. Un om care a trăit pe la anii 200 după Hristos era orb şi el. Îl luminase însă Dumnezeu şi din gura lui ieşeau cuvinte înţelepte. Numele lui era Didim. Mergeau la el chiar şi dascălii şi luau lecţii. Într-o zi, a coborât din pustie Sfântul Antonie, l-a vizitat şi îi zice: „Didime, te fericesc; pentru că, deşi nu ai ochi fizici, ai alţi ochi superiori, cu care vezi lucrurile pe care nu le văd ceilalţi". Aceşti ochi pe care îi avem noi sunt fizici. Astfel de ochi au şi animalele, cele mici şi mari. Şi aceşti ochi desigur sunt vrednici de minunare; e suficient un ochi ca să demonstrezi că există Dumnezeu. Dar aceştia sunt mici în comparaţie cu ochii duhovniceşti. Ochi fizici au şi animalele: insectele, corbii, vulpile, lupii, vulturii.

Iubiţii mei, daţi-mi ochi duhovniceşti, ochi cum au avut sfinţii, ochii Sfintei Varvara, ai Sfântului Nicolae, ochi binecuvântaţi pe care i-au avut oamenii din vremurile de demult. Pentru că ochii oamenilor de astăzi au devenit ochi diabolici.

Dumnezeu nu ţi-a dat ochii ca să-i pironeşti pe ecrane cu cele ruşinoase, iar seara să ai iadul în tine. Ţi i-a dat cu un mare scop: ca să vezi făpturile Lui şi să-L slăveşti, să vezi icoanele în biserică şi să te închini lor, să-i vezi pe sfinţii îngeri. Nu este o poveste religia noastră. Dacă întrebaţi generaţia în vârstă, aceia vedeau sfinţi. Acum?...

Ce vom vedea în cealaltă lume! În faţa acelor frumuseţi cât de ticăloase sunt priveliştile acestei lumi! Atunci vom vedea că a meritat să ne lipsim de aceste privelişti ticăloase, ca să ne desfătăm de acelea. Vei zice: Mai degrabă să fi fost orb pe pământ, să nu fi avut ochi...

Fraţii mei! Ochii i-a creat Dumnezeu pentru cer, pentru cele mari şi înalte. Există ochii sfinţilor, ochii îngerilor, ochii Maicii Domnului, ochii lui Hristos; dar există şi ochii animalelor, ochii porcilor, ochii vulpilor, ochii lupilor şi ai fiarelor sălbatice. Alegeţi şi luaţi!"

† Episcopul Augustin
(Mitropolitul de Florina,
părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Dimitrie Kozanis, 03.06.1962)

Sursa: aici si aici

sâmbătă, 8 mai 2010

Cum predica un orb din naştere

Un orb cerşea într-un colţ de stradă. Mai mulţi trecători începură a-l compătimi că nu vedea lumea şi lumina.

– O, nu mă compătimiţi pe mine, răspunse orbul, voi sunteţi mai de compătimit decât mine!
– Cum aşa? întrebară trecătorii miraţi, strângându-se grămadă în jurul lui.
– Apoi, dragii mei, începu orbul, eu ascult ce vorbesc cei care trec pe lângă mine şi aud vorbe ca acestea: „Uite ce frumoasă-i aceea şi aceea!… Uite, tu, soro, ce urâtă-i aceea şi aceea, parcă-i mama pădurii!… Uite cât de rău îi stă pălăria!… Uite la nerodul acela şi acela!… Uite la neroada aceea şi aceea!…Uite pe acela şi acela cum mi-l scoate Iuda în drum!“. Şi aşa mai departe, ascult eu despre ce văd oamenii cu ochii lor. Auzind aceste vorbe mă înfior şi mă întreb: oare pentru asta le-a dat Bunul Dumnezeu vederea ochilor? Oare o astfel de vedere nu-i ea o orbie sufletească mai grozavă decât orbia mea cea trupească?
Voi sunteţi, dragii mei, mai de compătimit decât mine, pentru că voi vă mânjiţi şi vă murdăriţi neîncetat ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase, pe când eu îmi păstrez vederea ochilor curată până în clipa în care Îl voi vedea pe Scumpul meu Mântuitor. Eu nu văd nimic până în clipa în care Îl voi vedea pe Domnul. Eu îmi cruţ vederea pentru El.
Trecătorii rămaseră ruşinaţi. Orbul le-a spus un adevăr usturător; un adevăr ce trebuie să usture şi pe mulţi, mulţi dintre creştinii de azi care îşi murdăresc ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase.

Părintele Iosif Trifa,

din "Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an"