Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfantului Ioan Casian

Sfântul Ioan s-a născut în Delta Dunării, în Dobrogea în jurul anului 360 (unele izvoare spun că era din naştere din neamul galilor). În anul 382 întră într-o mănăstire din Betleem şi după câţiva ani primeşte permisiunea ca, împreună cu prietenul său Sfântul Gherman din Dobrogea, să meargă să-i cerceteze (viziteze) pe Părinţii deşertului din Egipt. Ei au rămas în Egipt până în anul 399, cu excepţia unei scurte perioade când s-au reîntors la Betleem şi au primit binecuvântarea de plecare definitivă din acea mănăstire.

După ce au plecat din Egipt, au mers la Constantinopol, unde l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit pe Sfântul Ioan Casian ca diacon. Au trebuit să plece din Constantinopol în anul 403, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat, stabilindu-se ulterior lângă Marsilia (în Franţa de azi), unde a fost hirotonit preot şi unde a fondat două mănăstiri, una de călugări şi una de maici.

«Aşa zice Domnul»

«Aşa zice Domnul» – pentru acest cuvânt au suferit toţi aleşii Domnului şi pentru acest cuvânt vor suferi totdeauna toţi cei care spun adevărul cel veşnic.

«Aşa zice Domnul»... aşa zice Cuvântul lui Dumnezeu... Iată o vorbă care n-a plăcut niciodată. Iată o vorbă care a supărat totdeauna, pentru că acest «aşa zice Domnul» n-a cruţat niciodată pe nimeni. El a tăiat şi taie fără cruţare în păcatele tuturor. 

«Aşa zice Domnul: Iată, Mă voi judeca cu voi şi cu copiii voştri, pentru că aţi pângărit pământul Meu.» (Ieremia 2, 9)

«Viclenia şi răutatea voastră vă vor certa chiar ele pe voi şi veţi vedea voi înşivă ce rău şi amar este să-L părăseşti pe Domnul Dumnezeu şi să n-ai nici o frică de El.» (Ieremia 2, 19)

«Aşa zice Domnul: Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea.» (Ieremia 18, 11)

Cântec din puţinul lumii

Ce puţin ne mai vorbim

Şi ce greu ne spunem of-ul,

Ne dezamăgim şi ştim,

Poate aşa ne e sorocul.

Ce puţin mai suntem noi,

Şi ce mult trăim în alţii

Bâlbâind din doi în doi,

Şi-alte-atâtea aberaţii.

Ce puţin mai vrem din cer,

Nici măcar un loc la urmă,

Ne extragem din mister

Şi plecăm spre altă turmă.

Mã ştiţi de unde sunt!...

Deşertãciunea pretenţiilor omeneşti, e totdeauna jalnicã.
Toatã lãudãroşia oamenilor cu cunoaşterea şi ştiinţa lor, este ca un balon gol, care se sparge foarte repede şi de care nu se alege nimic.
Cine poate cunoaşte lucrãrile nemãrginite ale lui Dumnezeu şi cine poate sã ştie cum sunt ele?
Cine le poate socoti câte sunt şi cum sã poatã pricepe cineva cum se cunosc...

Zilele trecute un ziar a scris urmãtoarele:
Ştiinţa a descoperit acum cã sunt stele care au un volum de mii şi milioane de ori mai mare ca al Soarelui. Pânã nu demult, cea mai mare dintre stelele cunoscute, era Epsilon, din Constelaţia Vizitiului, mai mare de trei mii de ori ca Soarele. Mai precis una din ea, cãci Epsilon este o stea dublã.

Părintele Mihail Jar, Starețul Mănăstirii Bănceni din Ucraina a fost hirotonit Episcop vicar de Bănceni!

AXIOS! DIGNUS EST! VREDNIC ESTE! Întru mulți ani Prea Sfințite Stăpâne!
- Poate sunteţi interesat şi de:  Biserica lui Hristos nu greşeşte niciodatã

• Film despre Părintele Mihail Jar, Mănăstirea Bănceni

• Minunile de la Bănceni

Cumpăraţi cu un preţ mare…

Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu. (I Cor. 6, 20).

Când plăteşti pentru un lucru cel mai mare preţ cu putinţă, atunci desigur că şi aştepţi ca de la acel lucru să ai şi folosul şi bucuria pe care le merită şi la care ai dreptul, după mărimea preţului cu care l-ai cumpărat. Dar cât de mare trebuie să fie durerea celui care, după ce a cumpărat ceva cu un preţ nespus de mare, nu numai că nu are de la el nici o bucurie şi nici un folos, ci dimpotrivă, întristare şi pagubă!

O, ce preţ mare a plătit pentru noi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! El a părăsit pentru noi Cerul, Tronul veşnic de la Dreapta Tatălui, slava şi măreţia raiului, bucuria îngerilor, strălucirea adoraţiei puterilor cereşti, desfătările veşnice pe care le avea ca Împărat al Măririi. Şi a venit după noi, la noi şi pentru noi, aici, în lumea murdăriei, în dispreţul păcatului, în primejdia morţii, în grozăvia sărăciei şi în colţii fiarelor. Pentru a plăti diavolului, prin suferinţele Sale, prin Sângele Său şi prin moartea Sa, preţul nespus de mare cerut pentru răscumpărarea noastră din osânda veşnică a păcatului în care căzusem prin ispitirea noastră şi a părinţilor noştri. 

Nu judecaţi dupã înfãţişare!

Nu judecaţi dupã înfãţişare, ci judecaţi dupã dreptate.

Când judeci dupã înfãţişare totdeauna eşti în primejdie sã-L osândeşti pe Hristos.

Când judeci dupã înfãţişare, adesea prigoneşti pe credincioşii Lui.

Gãseşti totdeauna pricinã de poticnire la alţii, afli lucruri nepotrivite în Cuvântul lui Dumnezeu, purtãri nepotrivite la fraţi, scãderi la vorbitori, defecte la pãstori...

Când judeci dupã înfãţişare, uşor poţi osândi pe un sfânt şi lãuda pe un prefãcut.

Uşor poţi vedea rãul bine şi binele rãu, vezi duh ce este literã şi literã ce este Duh, vezi drept pe cel strâmb şi strâmb pe cel drept.

Semnul Legãmântului

Moise v-a dat porunca privitoare la tãierea împrejur; nu cã ea vine de la Moise, ci de la patriarhi, şi voi tãiaţi împrejur pe om în ziua Sabatului.

Fiecare legãmânt sfânt are semnul sãu, care trebuie sã rãmânã neuitat şi respectat pânã la moarte în viaţa aceluia care l-a fãcut.

În poporul iudeu, din clipa când au intrat în planul lui Dumnezeu, pentru ca nimeni din fiii lui niciodatã sã nu uite cã ei au cu Dumnezeu un legãmânt veşnic, toţi au trebuit sã primeascã chiar în trupul lor şi sã poarte pe totdeauna, tãierea împrejur, ca un semn vãzut al acestui legãmânt.

De semnul acesta nu vor scãpa niciodatã, iar el va fi pentru ei ori binecuvântare, ori blestem, dupã credinţa sau necredinţa cu care vor ţinea sau vor cãlca legãmântul al cãror semn l-au primit.

O astfel de istorie este istoria Părintelui Trifa!

Despre oamenii care nu fac nimic este uşor să scrii. Vorbele cele mai late acopăr de cele mai multe ori vieţile cele mai înguste. Şi laudele cele mai mari, fiinţele cele mai mici.

Dar despre oamenii rari, despre vieţile neobişnuite, despre purtătorii unei solii unice într-o generaţie, într-o epocă şi poate într-o lume, cum să spui totul?

Când orice clipă a lor este plină de realizări – una mai mare decât alta,când orice cuvânt de al lor este o aşchie de aur,când ei nu merg ca ceilalţi oameni prin iarba cenuşie a nimicurilor, ci păşesc, uriaş, din munţi în munţi, mai aproape de cer decât de pământ,– cum să poţi să nu pierzi nimic? Ar trebui să fii tu însuţi un uriaş, ca să poţi urmări pe un astfel de om!

...Noi suntem obişnuiţi cu oameni care, când sufăr chiar şi numai o durere de cap sau de un dinte, umplu lumea cu văicăreli şi nu mai sunt în stare să lucreze chiar nimic!...

Du-te de te spalã

Și i-a zis: Du-te de te spalã în scãldãtoarea Siloamului 
 (care, tãlmãcit, înseamnã: Trimis).

El s-a dus, s-a spãlat, și s-a întors vãzând bine.

Ascultarea poruncii, este și verificarea credinței:

- Nu pornește la drum acela care nu crede cã va ajunge, și nu se ostenește sã semene și sã pliveascã rãbdãtor acela care nu are nici o nãdejde sã culeagã.

Orbul n-a primit decât o poruncã: du-te de te spalã, și nici mãcar n-a fost însoțitã de fãgãduința vindecãrii, ascultarea de aceastã poruncã.

Și totuși el a pornit, fiindcã a avut credințã în Acela care i-a spus: du-te.

Asta este credința.

Mântuitorul i-a spus orbului sã meargã pânã la Scãldãtoarea Siloamului. Iar orbul n-a întrebat pe Domnul: de ce tocmai pânã acolo?

Întărâtarea

- pe Dumnezeu Îl întristează:

- pe om îl agită, îl provoacă, îl mânie, și-l înclină spre violență;

- pe animal îl asmuță.

Cartea Sfântă ne sfătuiește să nu întărâtăm pe copiii noștri nicicând: nici când sunt mici, nici când vor fi mari, niciodată și chiar pe nimeni.

Despre poporul lui Israel, în cartea Deut. 32, 15-17, ni se spune că a întărâtat pe Dumnezeu la gelozie prin dumnezeii străini.

Psalmul 78, 41 ne arată cum poporul eliberat din Egipt, la trecerea prin pustie, nu a încetat să ispitească și să întârâte pe Dumnezeu.

Umblând după o slavă deșartă, oamenii se întărâtă unii pe alții și se pizmuiesc, zice Sf. Ap. Pavel la Galateni 5, 6.

Candela (Făclia) Cuvântului Biblic

O altă asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e şi cea din psalmul 118: ,,Făclie (candelă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele ".

Ce asemănare scumpă şi potrivită!

Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi lumină este pentru viaţa noastră.

În Biblie este o candelă coborâtă din cer.

Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină.

Doamne, dă-mi...

„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)

 Cât de mult dorea biata samariteancă să scape de greutatea de a mai merge «până acolo» după apă!

Cea dintâi rugăminte făcută de ea Domnului a fost s-o scape de greutatea de a mai merge «până acolo», de ruşinea şi de oboseala de a mai merge «până acolo»…

O, dacă am cunoaşte şi noi cât de ruşinos este pentru un credincios să mai meargă «până acolo», până la apele lumii… să coboare până la noroiul lor, am ruga fierbinte şi stăruitor pe Domnul să ne dea mai degrabă apa Lui fericită şi îndestulătoare şi să nu mai dorim altceva!…

Ca o pecete pe inima ta

Orice iubire adevărată se doreşte a fi singura care să stăpânească peste inima pe care o iubeşte.

Orice lucru din lume se mai poate împărţi. Şi pâinea, cât de puţină. Şi haina, şi timpul, şi mila, şi bucuria. Numai dragostea adevărată nu se poate împărţi niciodată.

Dragostea adevărată de Hristos nu se mai poate împărţi. El zice: Oricine mai iubeşte pe altcineva ca pe Mine nu este vrednic de Mine.

Dar şi sufletul iubitor de Dumnezeu nici nu mai doreşte să-şi împartă dragostea de El cu nimeni altcineva din lume. Şi El spune tot aşa: Pune-mă ca o pecete (unică) pe inima Ta.

Cu acest cântec de dor… cu această înlăcrimată rugăciune de iubire… cu această dulce nădejde a dragostei care-L aşteaptă pe Preaiubitul inimii ei se continuă ultimul capitol din Cântarea Cântărilor.

Nu vă-nșelați

Nu vă-nșelați crezând că Harul vă-ndreptățește orice păcat
Că poți să spui orice, și dacă vorbești de Har ești și iertat.
Căci Harul iartă doar o dată păcatul cel neștiutor,
Dar după-aceea poruncește neprihănirea tuturor.

Nu va-nșelați, că iartă Harul orice păcate, orișicând
Că dacă spui de Har ajunge, si poți apoi trăi-nșelând,
Că poți să minți, te poți ascunde și poți să te prefaci oricum.
Nu-i o mai mare nebunie decât să mergi pe-așa un drum.

Nu vă-nșelați! Nu iartă Harul păcatul cel făcut știind,
Nu credeți pe Hristos și Harul orice păcate-ngăduind.
Nu vă mințiți pe voi și pe-alții că poți să faci orice prin Har,
Satan pe nimeni nu înșală ca-n felu-acesta mai amar.

Mărturia recunoştinţei slăbănogului de la Vitezda

Să lăsăm gândurile să se ducă spre slăbănogul, a cărui tămăduire minunată este istorisită în Sfânta Evanghelie de astăzi: un om, peste care suferinţa apăsa greu, de 38 de ani, dar care nădăjduise mereu, an după an, că se va afla vreun semen al său, un om sănătos, ca să-l arunce la vreme potrivită în apa tămăduitoare a lacului Vitezda. Dar timp de 38 de ani nu se găsise nimeni care să împlinească dorinţa fierbinte a slăbănogului. Nu ne purtăm oare şi noi asemenea celor ce trecuseră de atâtea ori nepăsători pe lângă sărmanul bolnav? Când suntem sănătoşi când nicio mâhnire nu împovărează inimile noastre, nu uităm oare şi noi pe atâţia alţii, - semeni ai noştri, care ar putea scăpa de suferinţe, cu sprijinul nostru?

Să ne rugăm împreună...

O, Iisuse, Tu, singurul Prieten al singurătăţii mele,

ai milă totdeauna de dragostea mea, căci totdeauna este slabă...

Când este fericită, se pierde cu totul în bucuria ei şi uită că mai este încă pe pământ.Atunci îşi descoperă tot lăuntrul şi îşi dăruieşte tot avutul cel mai de preţ,

nemaiţinând seama că ar putea fi privită cu dispreţ, ca o uşuratică.

Sau bănuită de risipă, ca o nebună.

Când este mâhnită, iarăşi se pierde cu totul în durerea şi în lacrimile ei,

uitând de orice trecut şi de orice viitor fericit.

Când îi vine un oaspete nou, se pierde cu totul în încrederea ei,

uitând de toţi cei dinainte care au venit numai s-o jefuiască.

Atunci îşi întinde masa cea mai largă, cu dărnicia cea mai largă

şi aşază în faţa oricui tot ce are mai bun în cămările sale.

Ca oaspetele să plece cât mai sătul şi cât mai mulţumit.

Slujba şi inima

Hristos ne cere întâi inima, şi numai dupã aceea ne cere slujba noastrã. Cine face o slujbã fãrã inimã acela este un slujbaş netrebnic şi va face o slujbã netrebnicã, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru semenii sãi.

Unii au arãtat, dar alţii n-au arãtat încã ce poate face harul lui Dumnezeu prin cei ce-şi predau Lui toatã inima lor. În fiecare loc unde citim în Cuvântul Sfânt ori suntem într-un loc sfânt, ori într-o adunare sfântã, aceasta este totdeauna cea mai dintâi şi cea mai puternicã dorinţã şi cerere a lui Dumnezeu: - Fiule, dã-Mi inima ta! Dã-Mi toatã inima ta.
 Inima omului are cel puţin trei compartimente - nu numai unul. Primul compartiment este cel al cuvintelor, este conştientul omului. Partea aceasta mulţi o aduc la Dumnezeu şi în acest compartiment mulţi Îl primesc pe Domnul. Vorbesc despre El şi Îi promit multe cu vorba.

Mulți sunt tinerii bisericii, dar ce puțini ajung bãtrânii ei.

Orice strângere smerită în numele Domnului, este o mare sărbătoare. După cum aminteam, aici, în acea zi, am trăim o astfel de mare sărbătoare. Acesta este rolul Oastei Domnului, să facă din toate zilele, sărbători închinate Tatălui Ceresc.

             Fr. Cornel și sora Maria Rusu sunt printre acei „pãrinți ai noștri din Hristos, pãrinții ai noștri din bisericã, din Evanghelie și din Lucrarea lui Dumnezeu,” - cum frumos spune fr. Traian Dorz, în cartea „Lumina iubitului fiu”  - ei s-au închinat și au slujit lui Hristos cu o inimã și cu o credințã mai puternicã decât flãcãrile și decât sabia prin care au trecut biruitori. Chiar dacã trupul lor a avut de suferit!