O astfel de istorie este istoria Părintelui Trifa!

Despre oamenii care nu fac nimic este uşor să scrii. Vorbele cele mai late acopăr de cele mai multe ori vieţile cele mai înguste. Şi laudele cele mai mari, fiinţele cele mai mici.

Dar despre oamenii rari, despre vieţile neobişnuite, despre purtătorii unei solii unice într-o generaţie, într-o epocă şi poate într-o lume, cum să spui totul?

Când orice clipă a lor este plină de realizări – una mai mare decât alta,când orice cuvânt de al lor este o aşchie de aur,când ei nu merg ca ceilalţi oameni prin iarba cenuşie a nimicurilor, ci păşesc, uriaş, din munţi în munţi, mai aproape de cer decât de pământ,– cum să poţi să nu pierzi nimic? Ar trebui să fii tu însuţi un uriaş, ca să poţi urmări pe un astfel de om!

...Noi suntem obişnuiţi cu oameni care, când sufăr chiar şi numai o durere de cap sau de un dinte, umplu lumea cu văicăreli şi nu mai sunt în stare să lucreze chiar nimic!...

Atunci cum să poţi înţelege îndeajuns şi cum să poţi spune cât de mare trebuie să fi fost puterea, sau credinţa, sau răbdarea aceluia care, în mijlocul celor mai grele suferinţe fizice şi morale, a lucrat totuşi cât n-au fost în stare să facă o mie de „uriaşi“ sănătoşi?

Noi suntem obişnuiţi cu oameni care sesizează doar lucrurile care se văd, desprind doar înţelesuri care izbesc, trăiesc doar într-un prezent mărginit şi se mişcă doar într-un orizont al lor... Pe aceştia îi poţi cuprinde oricât ar fi ei de sus-puşi...

Dar cum să-i poţi cuprinde pe cei care văd înăuntrul lucrurilor până în substratul lor cel mai profund? Cum să-i urmăreşti pe cei ai căror ochi pătrund până în cel mai ascuns adevăr, care trăiesc în prezentul şi viitorul întregii lor generaţii şi se mişcă pe orizontul întregului univers?

Un astfel de om deosebit era Părintele Trifa!

O astfel de istorie este istoria lui!

El a trecut prin faţa ochilor noştri uimiţi, ca un fulger ceresc, despicând în două întunericul gros al păcatului dinainte şi de după el. Până să ne dumirim, până să ne minunăm de apariţia lui, a şi dispărut.

I-a rămas în urmă numai umbra luminoasă, în zarea căreia noi încă mai bâjbâim, încercând să ne potrivim şi noi paşii pe urmele lui Hristos, pe care ni le-a descoperit abia el şi de care eram complet străini înainte.

Cu cât privim mai mult chipul acestui mare sfânt al lui Hristos, care a trăit într-unul din veacurile cele mai netrebnice şi în anturajul unora dintre oamenii cei mai înguşti şi mai mici, cu atâta făptura lui creşte tot mai uriaşă în faţa noastră. Şi cu atât mai mult ne vom da seama că mesajul adus de el este divin şi etern!

O, dacă un astfel de om ar fi apărut într-un popor mai treaz!

Şi dacă un astfel de glas s-ar fi ridicat într-un timp mai prietenos!

Şi dacă o astfel de lumină ar fi apărut într-un orizont mai larg...

Cu cât mai mulţi oameni s-ar fi împărtăşit din harul dumnezeiesc venit prin el! Cu cât mai limpede şi mai binevoitor ar fi fost înţeles mesajul său! Şi cu cât mai binefăcătoare s-ar întinde peste viitorime lumina mântuitoare şi apropiată care ni se aducea prin el!

De aceea, condeiul meu, atât de nepriceput şi nepregătit, cere din nou şi din nou iertare pentru toate greşelile şi scăpările lui.

Deşi am trăit o vreme în această lumină, ochii mei erau atât de puţin pregătiţi s-o vadă, încât, atunci când era în faţa lor, n-au putut desluşi din ea aproape nimic.

Era printre noi... Lucram cu el, mergeam cu el, vorbeam cu el şi totuşi părea atât de ireal, încât, după ce nu l-am mai văzut, aproape că ne îndoiam până şi de mărturia simţurilor noastre cu care ne atinsesem de lumina încă nedesluşită a existenţei lui!...

O, cât de cutremurător de mult s-au asemănat istoria şi fiinţa omului acestuia cu istoria şi Fiinţa pământească a Mântuitorului său Iisus, despre Care a vorbit atât de fascinant şi cu Care s-a identificat atât de mult şi în viaţa, şi în moartea lui!

Traian Dorz, din "Istoria unei jertfe"