Mulți sunt tinerii bisericii, dar ce puțini ajung bãtrânii ei.

Orice strângere smerită în numele Domnului, este o mare sărbătoare. După cum aminteam, aici, în acea zi, am trăim o astfel de mare sărbătoare. Acesta este rolul Oastei Domnului, să facă din toate zilele, sărbători închinate Tatălui Ceresc.

             Fr. Cornel și sora Maria Rusu sunt printre acei „pãrinți ai noștri din Hristos, pãrinții ai noștri din bisericã, din Evanghelie și din Lucrarea lui Dumnezeu,” - cum frumos spune fr. Traian Dorz, în cartea „Lumina iubitului fiu”  - ei s-au închinat și au slujit lui Hristos cu o inimã și cu o credințã mai puternicã decât flãcãrile și decât sabia prin care au trecut biruitori. Chiar dacã trupul lor a avut de suferit!

            Ce minunați sunt astfel de părinți ei au fost întodeauna ochii bisericii, cei mai curați, cei mai sfinți, cei mai limpezi și cei mai luminoși! Cum au văzut ei totul, cum au înțeles ei totul, cum au cunoscut ei totul!... Ei ne-au ferit și ne mai feresc încă de multe ispite.

            Ei au fost  urechile bisericii, care au auzit îndatã orice chemare dupã ajutor, orice suspin dupã mângâiere, orice îndemn spre cercetare și cãlãuzire.

            Au fost buzele bisericii și limba ei, care au vestit laudele Duhului, înștiințãrile Cuvântului și dragostea Tatãlui Ceresc.

            O cât de mult ne lipsesc astfel de părinți, ce gol a rămas în urma plecării lor. Cât de mult ne lipsesc astfel de mădulare în fruntea adunãrii!

            În cartea „Alergarea stăruitoare”, fr. Traian Dorz, trage un mare semnal de alarmă, atunci  când spune: „Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși... Mulți sunt cei ce vin la început în Lucrarea lui Dumnezeu, dar puțini sunt cei care rãmân pânã la sfârșit statornici în ea. Mulți sunt tinerii bisericii, dar ce puțini ajung bãtrânii ei. De aceea dacã este mare valoarea unor tineri credincioși în Lucrarea lui Dumnezeu, este nespus mai mare valoarea acelora care au ajuns credincioși pânã la bãtrânețea lor și statornici pânã la anii cãrunției și pânã în clipa morții.”

            Să ne ajute Dumnezeu, ca prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos, prin mijlocirea Duhului Sfânt, a Sfintei Fecioare Maria, dar și prin mijlocirea unor astfel de părinți aflați acum acolo sus în Biserica Biruitoare, să putem fiecare ajunge să ne întâlnim cu ei acolo sus.

            Răsfoiam zilele acestea una din multele cărți scrise de fr. Cornel Rusu și m-a impresionat felul în care știau să se bucure dar să să ia hotărâri pentru bunul mers al Lucrării Oastei Domnului. Aș vrea în câteva cuvinte să rememorăm împreună un eveniment petrecut la Rusaliile anului 1948. Evenimentul este relatat de fr Cornel Rusu în cartea „Cuvântul Cheie a Darurilor”

            Iată ce scrie fr. Cornel:

”E marea sărbătoare a Sfintelor Rusalii, mare adunare la Sâncrai, la fratele Ionel Novac. Venim şi noi de la Ghelari. După slujba sfântă de la Biserică, unde fraţii răspund la Sfânta Liturghie, în curtea fratelui Ionel, sub cerul liber, are loc frumoasa adunare. Venit de curând la Oaste, fratele Roman Furca, fratele Petru ni l-a prezentat.

Sunt de faţă: fratele Traian Dorz, fratele Silviu Hărăguş, fratele Ilie Marini, fratele Popa Petru de la Batiz, pe atunci fratele Magdici, sora Lucreţia de la Laz. Rugăciunile şi adunarea cu cântări, vorbiri şi meditaţii biblice au decurs în linişte. Mare revărsare de har am simţit toţi cei prezenţi, de la cel mai mare, până la cel mai mic copil. Revărsarea Duhului Sfânt se face resimţită şi astăzi în sufletele iubitoare, credincioase, doritoare de a-L avea. El coboară raiul în sufletele oamenilor, făcându-i să locuiască în lumina părtăşiilor divine cu Domnul şi sfinţii săi.

Şi Se roagă pentru noi, şi ne ajută în slăbiciunile noastre.

O, Duhule Sfinte, vino şi condu-ne spre cer, şi vom cânta din harfa sufletului nostru melodia veşniciei în acorduri minunate pentru slava Tatălui şi a Fiului, Care ne-a răscumpărat.

Printre fraţii care s-au rugat la încheiere, a fost şi sora Lucreţia de la Laz, care cu rugăciunea şi lacrimile ei, a aprins şi zguduit toată adunarea.

După rugăciunea de încheiere, cu soţia am trecut dealul la Nădăştia, cu sora Ileana şi fratele Judele, unde am poposit peste noapte.

Dimineaţa, în casa fratelui Ionel, cu fratele Popa Petru şi ceilalţi fraţi de bază, s-a organizat o consfătuire frăţească, cu participare selectă, urmând ca rezultatul consfătuirii să fie adus la cunoştinţa întregii adunări.

Mai întâi, o rugăciune de cerere a binecuvântărilor cereşti. Apoi, discuţii:

a)      Oastea Domnului şi aşezământul bisericesc;

b)      Rolul Oastei Domnului în aşezământul bisericesc;

c)      Actualizarea învăţăturilor Părintelui Iosif privind activitatea fiecărui ostaş al Oastei

Domnului în Biserica şi adunarea din localitatea sa.

d) Oastea Domnului ne învaţă să ne însuşim, să primim şi să trăim învăţătura Bisericii noastre, aşa cum ne este lăsată de Sfinţii Părinţi, fără să comentăm la nici una din practicile ei.

În concluzie:

– Oastea Domnului nu este cult. Ea este o societate Misionară Ortodoxă. Ea nu vine pentru dezorientare cultică, pentru a spune că icoana sau crucea sau tămâia nu sunt bune. Pentru astfel de dezordini erau destui alţii, nu mai era nevoie şi de o Oaste cu pricini.

– Oastea Domnului este Răsad al Duhului. Ea priveşte toate prin Duhul, trecând dincolo, la viaţa în Hristos. Oastea Domnului Îl vesteşte pe Iisus Cel Răstignit. Un Iisus pe Care cei mulţi nu-L cunosc, nici chiar acei ce s-au despărţit de Biserică pe motiv inovator, al unei pretinse vieţi spiritualizate.

– Oastea Domnului face să învie Biserica primilor creştini aici, în sânul Bisericii noastre. Noi să fim: o inimă, o simţire şi un gând, stăruind în învăţătura Apostolică, în Sfânta Liturghie, în rugăciuni, cum ne vrea Domnul Iisus, Capul Bisericii.

– Ca mădulare vii ale Bisericii lui Hristos, fiecare ostaş al Domnului să se silească pentru învierea şi viaţa celor din preajma lui, prin vorbă, faptă şi cuvânt.

– Aici, fratele Ilie Marini a făcut o asemănare între cuptor şi Biserică, zicând: Aşa cum cuptorul gol este un produs folositor, doar atunci când are lemne şi foc, tot astfel Biserica devine vie când are suflete ca să-l aprindă. Oastea Domnului este cea care aprinde focul Dragostei Divine, făcându-l să ardă vâlvătaie pentru Hristos, pentru ca viaţa duhovnicească să pulseze din plin…”

Ce am mai putea adăuga acestor cuvine, decât plecarea capului cu smerenie. Cât adevăr în aceste cuvinte! Se spune că atunci când afli adevãrul, atunci afli și liniștea cugetului pe care ți-o dã el. 

Avem noi această liniște?!