Doamne, dă-mi...

„«Doamne», I-a zis femeia, «dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.»“ (Ioan 4, 15)

 Cât de mult dorea biata samariteancă să scape de greutatea de a mai merge «până acolo» după apă!

Cea dintâi rugăminte făcută de ea Domnului a fost s-o scape de greutatea de a mai merge «până acolo», de ruşinea şi de oboseala de a mai merge «până acolo»…

O, dacă am cunoaşte şi noi cât de ruşinos este pentru un credincios să mai meargă «până acolo», până la apele lumii… să coboare până la noroiul lor, am ruga fierbinte şi stăruitor pe Domnul să ne dea mai degrabă apa Lui fericită şi îndestulătoare şi să nu mai dorim altceva!…

Fratele şi sora mea, rugaţi neîncetat pe Domnul să vă dea apa Lui cea vie şi harul Său cel fericit. Să vă dea să gustaţi mereu din dulceaţa părtăşiei cu El şi să prefacă în inima voastră această dulce şi scumpă părtăşie într-un izvor de viaţă şi de apă vie, care să ţâşnească în duhul vostru cu putere, totdeauna. Şi pe totdeauna.

Atunci nu veţi mai simţi nevoia să mergeţi până la păcate, până la lume, până la satana, ca să scoateţi apele acestea tul-buri şi amare cu care vă amăgiţi şi vă otrăviţi sufletul, crezând că vă stâmpăraţi setea. Mergeţi până la Hristos! Scoateţi din El bucuria voastră, şi puterea voastră, şi liniştirea duhului vostru, căci în veac nu vă va mai fi sete. Nu veţi mai simţi nevoia să vă duceţi cu ruşine până acolo unde mergeţi acum.

Veţi părăsi fântânile crăpate ale lumii, care nu ţin nici un strop de apă răcoritoare pentru suflet (Ier. 2, 13). Şi nici nu vă veţi mai uita la ele. Căci Izvorul îndestulător va fi în voi înşivă.

Doamne Iisuse, Preadulcele nostru Izvor de Apă vie, Te rugăm împrospătează sufletul nostru cu putere, cu biruinţă şi cu har, pentru ca viaţa noastră să fie totdeauna îndestulată cu toate roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23).
Ca nu numai să nu mai însetăm noi, dar să înviorăm mereu pe alţii şi să-i răcorim cu Apa Ta cea vie, până când nici unii din noi nu vor mai înseta niciodată şi nu vor mai coborî în lume, ca să se adape de la izvoa-rele ei cele întinate. Amin.

 Traian Dorz, din “Hristos – Izvorul nostru”