Slujba şi inima

Hristos ne cere întâi inima, şi numai dupã aceea ne cere slujba noastrã. Cine face o slujbã fãrã inimã acela este un slujbaş netrebnic şi va face o slujbã netrebnicã, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru semenii sãi.

Unii au arãtat, dar alţii n-au arãtat încã ce poate face harul lui Dumnezeu prin cei ce-şi predau Lui toatã inima lor. În fiecare loc unde citim în Cuvântul Sfânt ori suntem într-un loc sfânt, ori într-o adunare sfântã, aceasta este totdeauna cea mai dintâi şi cea mai puternicã dorinţã şi cerere a lui Dumnezeu: - Fiule, dã-Mi inima ta! Dã-Mi toatã inima ta.
 Inima omului are cel puţin trei compartimente - nu numai unul. Primul compartiment este cel al cuvintelor, este conştientul omului. Partea aceasta mulţi o aduc la Dumnezeu şi în acest compartiment mulţi Îl primesc pe Domnul. Vorbesc despre El şi Îi promit multe cu vorba.

Partea a doua a inimii, compartimentul din mijloc, este cel al gândurilor, este subconştientul omului. Partea aceasta la mulţi oameni este mereu închisã şi ascunsã, spre a nu se vedea ce se face acolo şi ce zace. Mulţi oameni îşi aduc la lumina Domnului vorbele lor, dar nu-şi aduc în faţa şi sub stãpânirea Lui cele mai multe din gândurile lor. În subconştientul multor oameni zac atâtea gânduri pe care omul nu le spune niciodatã deplin lui Dumnezeu.

Partea a treia şi cea mai adâncã a inimii omului, este compartimentul inconştientului sãu. Sinele cel mai profund, locul simţurilor, a instinctelor, a reflexelor de unde izbucnesc toate, de unde ies toate, unde este rãdãcina tuturor actelor fireşti ale omului.

În acest compartiment al inimii lor, Îl primesc pe Hristos numai cei puţini, cei în care Hristos face apoi operaţia cea divinã, înnoirea cea sfântã, transformarea cea Dumnezeiascã.

Cuvântul lui Dumnezeu, care este sabia cea cu douã tãişuri care pãtrunde pânã acolo cã desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi mãduva, gândurile şi simţirile inimii (Evrei 4,12)... Adicã subconştientul şi inconştientul, sinele cel profund al omului, de care a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos cã trebuie sã ne lepãdãm noi neapãrat când venim la El (Matei 16,24).

Oricine nu-L primeşte pe Hristos pânã în compartimentul din fundul inimii sale, acela în zadar zice cã este creştin. Rãdãcina rãului acolo este în adâncul inimii şi oricine nu scoate rãdãcina, în zadar taie lãstarii.

Cei mai mulţi oameni cautã sã taie numai lãstarii de la suprafaţã, sã recunoascã şi sã mãrturiseascã doar pãcatele care se vãd de departe şi care izbesc privirile dinafarã, - dar îşi ascund cu grijã şi nu le scot la vederea şi judecata lui Dumnezeu pãcatele cele adânci, cele din care izvorãsc de fapt toate cele dinafarã. În felul acesta omul se înşalã toatã viaţa pe sine însuşi, crezând cã-i poate înşela şi pe alţii şi pe Dumnezeu.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos stã întâi la prima uşã a inimii noastre când zice: Iatã stau la uşã şi bat. Dacã I-am deschis prima uşã a cuvintelor, El nu Se opreşte la aceasta. Ci dacã nu I s-au deschis de la început toate uşile, El merge mai adânc la a doua uşã, la cea a gândurilor omului şi îi spune: Fiule, dã-Mi Mie şi gândurile tale... Dupã aceea trece şi la uşa din fund şi-i spune: Fiule, dã-Mi Mie şi simţurile tale. Dã-Mi Mie toatã inima ta. Lasã-Mã pe Mine sã stãpînesc tot sinele tãu, toatã fiinţa ta. Trupul, sufletul şi duhul tãu.

Numai dupã ce Domnul Hristos ajunge sã stãpâneascã toatã inima unui om, numai dupã aceea îl cheamã, îl primeşte şi îl trimite sã lucreze într-o slujbã sfântã pentru Dumnezeu. Pentru cã numai atunci omul va fi curat deplin şi va fi statornic pentru orice lucrare bunã la care va fi pus...

Ce minunatã slujbã face pentru Dumnezeu un suflet sfinţit, curãţit şi binecuvântat, plin de Hristos, şi în fiinţa cãruia stãpâneşte rodnic Duhul Sfânt. Oriunde este el şi orice slujbã ar împlini, de la cea mai micã pânã la cea mai mare, el însuşi va sfinţi locul şi îşi va împlini în felul cel mai vrednic datoria.

Dar vai, ce nefericire este sã ajungã în slujba lui Dumnezeu, un om în a cãrui inimã cele douã pãrţi din mijloc şi din fund nu sunt predate lui Dumnezeu şi nu sunt stãpânite de Duhul Sfânt. Tot ce nu stãpâneşte Dumnezeu cu sfinţenia Sa, robeşte satan cu pãcatul sãu. Oriunde n-a pãtruns Mântuitorul cu lumina Lui, încã dominã satana cu întunericul sãu.

...Cãci dinãuntrul adânc al inimii oamenilor ies gîndurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furturile, lãcomiile, vicleşugurile, înşelãciunile, faptele de ruşine, ochiul rãu, hulele, trufiile, nebunia... Toate acestea ies din adâncul lui şi-l spurcã pe om... (Marcu 7,21-23). Iatã subconştientul şi inconştientul, adicã sinele pe care trebuie sã-l lãsãm fiecare dintre noi pe Hristos sã ni-l strãpungã cu sabia Cuvântului Sãu - şi sã ni-l opereze scoţând de acolo tumoarea canceroasã a pãcatului. Fãrã de aceastã operaţie totalã şi definitivã, noi suntem pierduţi, iar slujba noastrã lepãdatã.

Atunci cine va putea fi mântuit, - au întrebat odatã adânc întristaţi şi descurajaţi apostolii? - Ce este cu neputinţã la oameni, este cu putinţã la Dumnezeu. şi la cel care crede şi voieşte sã poatã prin El.

Voieşte! - şi vei fi, - a înţeles şi Domnul Iisus când a zis: Oricine voieşte sã vinã dupã Mine sã-şi lepede sinele sãu în stãpânirea Mea, sã-şi predea în robia Mea cu supunere totalã şi necondiţionatã toate cele trei compartimente ale inimii sale, - şi Eu voi face în el transformarea divinã şi eternã...

Inima mea, tu vrei, vrei tu într-adevãr sã faci aceastã lepãdare totalã de tine şi

supunere totalã faţã de Iisus? El numai dacã tu vrei cu adevãrat acest lucru, atunci cu bucurie li cu grabã îl va face puterea lui Dumnezeu.

Orice pãrticicã a inimii mele pe care eu n-o supun cu dragoste şi de bunãvoie Domnului şi Mântuitorului meu Iisus Hristos, rãmâne un loc în care stãpâneşte satana şi în care odrãsleşte şi rodeşte rãul. Şi partea întinatã de pãcat, va otrãvi şi partea care mi se pare mie cã izvorãşte din Harul Sfânt. Dupã cum partea de apã murdarã care se revarsã într-un râu curat - murdãreşte şi infecteazã curând şi partea cea care ar izvorî dintr-un loc curat. Nu puteţi sluji la doi stãpâni, - a zis Domnul.

Fiul meu, mai întâi dã-I Domnului inima ta, apoi încearcã sã faci pentru El slujba ta. Mai întâi cautã sã fii cum vrea El, apoi sã cauţi sã faci ce vrea El.

Uitã-te cu bãgare de seamã înaintea ta şi în jurul tãu ce slujbã frumoasã au fãcut şi fac pentru Domnul cei ce şi-au predat total viaţa şi inima lor Domnului. Ce roade minunate au rãmas şi rãmân pe urmele lor şi în ce fel minunat a încununat Duhul Sfânt cu roadele Sale slujba lor. Câte suflete mântuite au rãmas dupã ei... 

Ferice de ei în veci.

Dar cutremurã-te privind ce roade nelegiuite au rãmas şi rãmân pe urmele celor nepredaţi şi necinstiţi faţã de Hristos. Câte suflete pierdute au rãmas şi rãmân dupã ei. Vai de ei pentru veşnicie.

Tu alege bine întâi inima, apoi slujba. Amin.

Traian Dorz, din “Întîi sã fim”