Dumnezeul nostru este Dumnezeul Învierii

† G U R I E ,

prin harul lui Dumnezeu,
Episcop al Devei şi Hunedoarei,
Preacucernicului cler,
Preacuviosului cin monahal şi
Dreptmăritorilor creştini:
Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!
Hristos a înviat!

 Iubiţi credincioşi,

            Valoarea şi semnificaţia profundă a acestei vestiri, care răsună în binecuvântata noapte a Sfintelor Paşti, poate fi înţeleasă cu adevărat doar de cei care, prin mila (harul) lui Dumnezeu, s-au ridicat (deşteptat) din moartea păcatului.

Fără Învierea Mântuitorului, viaţa şi condiţia pământească a omului sunt o mare zădărnicie şi un vis amăgitor ce stă permanent sub semnul întrebării: la ce folosesc alergăturile vieţii şi la ce bună viaţa ca atare, dacă moartea are ultimul cuvânt în rostirea existenţei? Învierea Mântuitorului este răspunsul lui Dumnezeu care pune în rost şi dă sens lumii şi vieţii!

Mi-am ales ca temă de meditaţie în Cuvântul pastoral din acest an ideea că Dumnezeul nostru este Dumnezeul Învierii, un Dumnezeu care-şi subordonează prezenţa şi lucrarea Sa în lume lucrării de înviere a fiecărui om în parte. Cei care nu înţeleg faptul că în spatele a tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă stă efortul lui Dumnezeu de a ne recupera pe fiecare în perspectiva Învierii, aceia se vor sminti şi se vor dezamăgi de Dumnezeu. Mediocrii, superficialii, nu înţeleg taina Învierii lui Hristos şi se smintesc de Dumezeu pentru că nu înţeleg că viaţa pământească trebuie să fie o permanentă deprindere cu Învierea.

Iată câteva situaţii în care noi putem deveni superficiali şi mediocri, smintindu-ne de lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Uneori suntem ispitiţi să sesizăm viaţa pământească doar sub aspectul ei de trecere şi de ducere înspre moarte. Alipiţi pătimaş de ziua ce se scurge, suntem confiscaţi de perspectiva că viaţa s-ar împuţina în noi pe măsura trecerii anilor. Dumnezeieştii Părinţi subliniază faptul că unicul păcat sub soare e acela de a nu cunoaşte harul Învierii, de a nu şti, după spusa Sfântului Apostol Pavel, că deşi vasul nostru de lut, cortul acesta pământesc se sfărâmă, totuşi în el purtăm comoara veşniciei, harul Învierii! Uităm că de la momentul botezului în faţa noastră şi la capătul vieţii pământeşti stă nu moartea, ci Învierea. Mormântul însuşi devine o tainică Biserică la umbra Crucii, o trecere a trupului spre nemurire!

În grai de poezie, Magda Isanos sesiza că atâta vreme cât nu privim spre cer, că atâta vreme cât umbletele noastre nu sunt o călătorie a iubirii (cu ochii aţintiţi spre Iisus, cum îndeamna „Apostolul neamurilor”), perspectiva existenţei este redusă la sentimentul că suntem doar muritori:

 „E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,/ Poate chiar mâine, pomii de pe-alee,
Acolo unde-i vezi, or să mai stee/ Voioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne, atâta soare/ O să mai fie-n lume după noi;
Cortegii de-anotimpuri şi de ploi,/ Cu păr din care şiruie răcoare…
Şi iarba asta o să mai răsară,/ Iar luna tot aşa o să se plece,
Mirată, peste apa care trece./ Noi singuri n-o să fim a doua oară.
Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate/ Găsi atâta vreme pentru ură,
Când viaţa e de-abia o picătură/ Între minutu-acesta care bate
Şi celălalt şi-mi pare nenţeles/ Şi trist că nu privim la cer mai des,
Că nu culegem flori şi nu zâmbim,/ Noi, care-aşa de repede murim.
(Magda Isanos, Cântare Munţilor, Bucureşti, 1985).

 Să nu uităm, iubiţi credincioşi, că atunci când rostim Hristos a Înviat! afirmăm că nu moartea este sensul şi capătul vieţii pământeşti, ci, dimpotrivă, nemurirea, iar dureroasa despărţire a sufletului de trup este taina pe care o exprimă troparul Învierii „…Cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

În al doilea rând, noi ne putem dezamăgi de Dumnezeu atunci când suntem ispitiţi să-L căutăm nu pe Dumnezeul mângâierilor, ci mângâierile pe care Dumnezeu ni le poate dărui. Prin căderile noastre în păcat, credinţa noastră se împuţinează, iar înţelegerea minţii devine superficială şi astfel noi încercăm să-L subordonăm pe Dumnezeu, cerându-I să ne împlinească voile noastre pătimaşe. Bunăoară, mulţimea, care la praznicul Floriilor L-a întâmpinat cu „Osana!” pe Mântuitorul, s-a dezamăgit de El atunci când Domnul nu le-a împlinit dorinţa de a-L vedea ca pe un Mesia politic, eliberator nu de moarte, ci de nedreptăţile sociale şi istorice. Smintită fiind de o mediocră înţelegere a lui Hristos, mulţimea adunată la Florii va cere cu îndârjire în curtea lui Pilat: „Răstigneşte-L!”, „Răstigneşte-L!”. şi noi putem fi vizaţi de această mediocră atitudine faţă Hristos Domnul, atunci când nu dorim să ne schimbăm după chipul lui Dumnezeu, ci să-L schimbăm pe Dumnezeu după măsura intereselor noastre pătimaşe. Acesta este unul dintre mesajele esenţiale ale Zilei Învierii: nu Dumnezeu trebuie să facă ceea ce noi dorim, ci noi trebuie să învăţăm să facem ceea ce Dumnezeu doreşte. Doar aşa vom putea ieşi din măsurile înţelegerii noastre mediocre despre lucrarea lui Dumnezeu în lume. Să ne deprindem a ne lăsa până la abandon în mâinile lui Dumnezeu, pentru că doar aşa vom dobândi Învierea vieţii noastre! În neîntrecute stihuri de rugă, poetul creştin al românilor, Traian Dorz, scria în acest sens :

 „O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni,
Prin care-ţi cer doar pâine şi pază şi minuni!
Căci am făcut din Tine, adesea, robul meu:
Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu!
În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta,
Îţi cer şi-Ţi cer într-una, să faci Tu voia mea;
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vrei,
Ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai…
Gândindu-mă că, dacă Îţi cânt şi Te slăvesc,
Am dreptul de a-Ţi cere să faci tot ce doresc.
O, iartă-mi felu’acesta nebun de-a mă ruga,
Şi-nvaţă-mă ca, altfel, să stau în faţa Ta.
Nu tot cerându-Ţi Ţie, să fii Tu robul meu,
Ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
E să doresc ca-n toate, să fie voia Ta!”

 Aşadar, adevărata rugăciune este „Doamne, fie voia Ta!”. Când nu ne rugăm astfel, când nu suntem în stare să ne abandonăm în braţele Lui dumnezeieşti, obligăm iubirea covârşitoare a lui Dumnezeu să ne judece şi să ne poarte prin încercări, pentru a ne desprinde din amăgirile în care trăim. Atunci când Dumnezeu pare a ne dezamăgi aşteptările, să ne aducem aminte că El ştie care este adevăratul bine ce ni se cuvine1. În acest sens, Mântuitorul a dezamăgit cererea tâlharului de pe Cruce, care I-a cerut Domnului să Se coboare de pe lemnul răstignirii şi să Se izbăvească şi pe El şi pe ei. Tâlharul avea o gândire rezumată la viaţa imediată. El voia o minune de care să profite, neintuind că avea negândita şansă de a sta alături de Dumnezeu pe Cruce, pentru a se coborî prin ea (nu de pe ea) într-o viaţă ce nu mai putea fi pusă sub semnul întrebării legate de tragedia morţii. Mântuitorul a preferat să-i dezamăgească aşteptările, pentru a nu ne amăgi pe noi pe toţi. Prin Crucea Învierii Sale, El ne-a dat puterea de a coborî şi noi, prin crucile pe care suntem ţintuiţi, într-un fel sau altul, într-o viaţă înviată din orice suferinţă şi din orice iad.

 Iubiţi fraţi şi surori,

 De Dumnezeu se mai smintesc şi cei cu viaţa stricată şi pervertită până la măsurile diavoleşti. Aceştia Îi cer lui Dumnezeu să Se facă slujitor al patimilor lor. Se spune că, odată, au mers la un împărat cel mai mare zgârcit şi cel mai mare invidios de pe pământ. Zgârcitul şi invidiosul în faţa împăratului! Iar împăratul le-a făcut următoarea propunere: „Unul dintre voi să-mi ceară orice va voi, dar să ştie că imediat celuilalt, care n-a cerut, îi voi da dublu!” Cei doi s-au frământat mult. Zgârcitul nu putea suporta gândul că celălalt va primi dublu faţă de el. Invidiosul, la rândul lui, se zbuciuma în sinea lui zicând:„Cum voi putea suporta să ştiu că el va avea dublu faţă de mine?”. Aşa că nu se puteau nicicum hotărî. Până la urmă, invidiosului i-a venit o idee ce i s-a părut salvatoare: „Slăvite împărate! M-am hotărât eu să cer ceva!”. „Prietenul tău va primi dublu faţă de tine” îl avertiză împăratul. „Da, Doamne! Îţi cer ca mie să-mi scoţi un ochi, iar lui să îi scoţi pe amândoi”. Sfântul Grigorie de Nyssa sublinia în acest sens : „Cel ce se foloseşte de rugăciune ca un lipsit de minte nu se ridică la înălţimea Celui ce Se dăruieşte pe Sine, ci doreşte ca Acela să Se coboare la treapta joasă şi pământească a poftei sale. şi, din acest motiv, Îi înfăţişează Celui Ce vede în inimi pornirile sale pătimaşe, nu ca să i se tămăduiască mişcările necuvenite ale minţii, ci ca să se facă şi mai rele, ducând la împlinire pornirea cea rea prin primirea ajutorului lui Dumnezeu. Fiindcă acela este necăjit, iar inima mea e răuvoitoare, Loveşte-l, îi spune el lui Dumnezeu. Numai că nu strigă: Însuşeşte-ţi patima mea sau să treacă răutatea mea la Tine! Îl roagă să Se facă părtaş al furiei sale”. Toţi aceştia nu înalţă lui Dumnezeu rugăciuni ca să scape de boala ce-i stăpâneşte, ci ca boala lor să se desăvârşească în fapte. Iar când Dumnezeu nu le ascultă cererea, se smintesc şi se dezamăgesc, neştiind că nu Dumnezeu este pricina nefericirii lor, ci viaţa lor pătimaşă!

 Dreptmăritori creştini,

            Unul dintre sfinţii iubitori de Dumnezeu exclama privind înspre taina Învierii : „O, Hristoase, care iubeşti pe cei ce Te răstignesc şi îi răstigneşti pe cei ce Te iubesc!”. Iată un aparent paradox, dar de fapt o profundă lucrare a proniei dumnezeieşti! Hristos Se răstigneşte dintr-o sfâşietoare iubire pentru cei care-L pironesc pe lemnul Crucii. Pe Golgota este omorâtă moartea răstignitorilor! Mielul Jertfit ridică păcatele celor care-L jertfesc! „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Atâta vreme cât rămânem în păcate, Hristos va rămâne pe Cruce. Iubirea lui Dumnezeu nu poate coborî de pe Altarul Crucii, pentru ca nu cumva vreunul din păcatele noastre să rămână nepironit şi nespulberat de biruitoarea Înviere! Acesta este încă unul dintre mesajele fundamentale ale Zilei Pascale: „trecerea de la moarte la Viaţă”.
O, Hristoase, care răstigneşti pe cei ce Te iubesc! Covârşitoare taină: Dumnezeu, pe cei care-i găseşte vrednici îi pune alături de El pe Cruce, spre izbăvirea multora! Dumnezeu îşi asociază pe omul sfânt şi-l face lucrător al Învierii răstignitorilor. Înţelegem, astfel, de ce Dumnezeu i-a răstignit pe atâţia în temniţele şi în gulagurile istoriei: pentru că i-a trimis în căutarea şi spre Învierea oii celei pierdute prin hăţişurile atâtor ideologii totalitariste.

Iată, aşadar, încă unul dintre darurile fundamentale ale Zilei Învierii: cel ce cunoaşte harul Învierii nu va vedea moartea în veac. Un mare mistic spunea: „Iisus este o rană de care nu te mai vindeci!” Cine cunoaşte harul Învierii, cine se face una cu dragostea Crucii lui Hristos nu mai poate să trăiască indiferent şi detaşat faţă de tragedia lumii, ce s-a smintit din Dumnezeu.
Vă chem pe toţi, iubiţi credincioşi, să fiţi adevăraţi fii ai Învierii. Răniţi de harul Învierii, să ne ostenim a cuprinde în rugăciunile noastre căderile celor ce în mediocra nepricepere îşi trăiesc viaţa pământească, deprinzându-se cu o existenţă înspre moarte. Să ne rugăm Domnului Înviat să ne pironească pe Crucea dăruirii până la jertfă pentru viaţa şi Învierea lumii!

 Hristos a înviat!

† G U R I E ,

Episcopul Devei şi al Hunedoarei