Toată taina mântuirii stă în a ni-L face prieten pe Dumnezeu.

Inima omului poate fi sau un templu sfânt în care să locuiască Domnul Iisus Hristos, sau o casă de necurăţii, o peşteră de tâlhari.
În simplitatea acestei fericiri, Mântuitorul Se referă la păstrarea sfinţeniei sufletului pe temeiul curăţiei lăuntrice a inimii. Ne atrage astfel atenţia că adevărata curăţie sufletească o au numai acei cu inima curată, pentru că întotdeauna adevărata înnoire se face dinlăuntru în afară. La o astfel de curăţenie interioară şi deplină e necesar să năzuiască şi să se silească tot creştinul…

Pe Domnul Iisus nu-L mulţumeşte să avem doar o viaţă frumoasă la suprafaţă, care să fie pricina laudelor omeneşti. El nu vrea morminte văruite frumos pe dinafară, iar înăuntru să fie pline cu oase moarte şi cu toată necurăţia (cf. Mt. 13, 27). Cei ce au doar pe buze Legea Domnului, iar înăuntrul fiinţei lor sunt plini de fiere amară, aceia sunt nişte făţarnici, care caută să placă oamenilor. Pe unii ca aceştia Mântuitorul îi mustră că se îngrijesc doar de partea din afară a blidului, dar înăuntru sunt plini de răpire şi de necumpătare (cf. Mt. 23, 25).

Toată taina mântuirii stă în a ni-L face prieten pe Dumnezeu. Dacă putem crede că e de ajuns a ne „boteza“ în apa ce ne-o oferă oamenii pretinşi credincioşi ai unor culte, fără să-I slujim Domnului cu o inimă curată în Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, trăindu-ne Botezul primit în ea, atunci nu dovedim că ne-am împrietenit cu Dumnezeu şi la nimic nu ne va folosi orice altă strădanie.

Cine doreşte să vadă pe Dumnezeu şi să trăiască veşnicia în părtăşia Lui, acela să caute a fi „…omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu“ (I Petru 3, 4).

Dar cum se poate ajunge la această stare? Oricine doreşte sincer să aibă inima curată trebuie mai întâi să izgonească din sufletul său toate înclinaţiile spre necurăţie. Mântuitorul a zis: „…dinlăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinlăuntru şi spurcă pe om“ (Marcu 7, 21-23).

Lista relelor care ne întinează, enumerate de Mântuitorul aici, începe cu „cugetele rele“, ceea ce ne face să înţelegem că toate relele pornesc dinlăuntru, având mai întâi o formă ascunsă, la nivelul gândirii şi al simţirii. Dacă ele sunt lăsate să stăruie în suflet, curând se trece la înfăptuire. Cei care nu izgonesc răul din inimă, încă de la cea dintâi licărire a lui, nu pot beneficia de fericirea ce se dă celor „curaţi cu inima“.

Dar cine va putea să ne ajute în aceste nevoinţe? Un Sfânt Părinte spunea: „Domnul este ascuns în poruncile Sale şi Se face cunoscut pe măsura împlinirii poruncilor.“ Prin urmare, cel dintâi ajutor ne vine din străduinţa împlinirii poruncilor Domnului, căci din această silinţă nimicim începuturile cele rele, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ne întărim împotriva răului şi a necurăţiei.

Al doilea ajutor pentru înlăturarea răului şi împlinirea binelui este postul, rugăciunea şi privegherea. „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!“ – ne spune Mântuitorul (Marcu 14, 38). A fi treaz înseamnă a nu zice «Bun venit!» oricărui gând cu care nu te-ai putea prezenta înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Gândurile cele rele trebuie alungate de la prima lor apariţie, din faşă chiar, înainte ca să ia forma înfăptuirii. Explicând puterea de influenţă a gândurilor în fiinţa umană, părintele Iosif Trifa făcea asemănare cu păsările cărora nu le poţi porunci să nu zboare pe deasupra capului, dar poţi să le opreşti a nu-şi face cuib în părul tău. Tot astfel poţi alunga şi gândurile cele rele: priveghind, postind şi rugându-te Domnului.

Aceste puteri de biruinţă, folosite la timp cu deplină voinţă şi încredere, ne vor feri de cădere, până când, prin harul Domnului, vom ajunge la nepătimire, când influenţele acestor glasuri nu se mai aud. Starea aceasta înalt-duhovnicească este de dorit pentru toţi creştinii. Dar lucrarea mântuirii noastre nu se face numai prin a fi treji, a priveghea, a posti şi a ne ruga, nici numai prin a ne împotrivi răului din noi, căci despărţiţi de El nu putem face nimic bun. Harul lui Dumnezeu aduce mântuire oamenilor. Prin urmare, avem absolută nevoie de ajutorul nepreţuit al lui Dumnezeu în lupta noastră cu păcatul.

Înaintaşii noştri în credinţă şi-au dat seama că, pentru a avea inima curată, nu-i de ajuns ca cineva să se roage lui Dumnezeu numai la anumite ceasuri din zi sau din noapte, ci toată viaţa să-i fie o slujbă duhovnicească adusă lui Dumnezeu, trăită în El, însoţită de rugăciuni fierbinţi, să fie tare în credinţă, în clocot, să urmărească fără încetare pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (cf. Evrei 12, 14).

Pentru realizarea acestei mari împliniri, mai este nevoie de statornicirea în noi a unui ideal de căpetenie, în faţa căruia să se topească toate acele gânduri ce ar putea întina inima. Să ne ferim de pricinile care ne-ar duce la întinare, să le ocolim şi să ne hotărâm temeinic a păşi pe urmele Domnului Iisus şi ale înaintaşilor în credinţă.

Inima curată înaintea lui Dumnezeu este un dar de la El. Psalmistul David ştia aceasta când a scris: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele“ (Psalm 50, 11).

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Aceştia, într-adevăr Îl văd pe Dumnezeu, căci Însuşi Domnul sălăşluieşte în inimile lor (cf. Efes. 3, 17), devenind lăcaş Duhului Sfânt. Sf. Isac Sirul ne spune: Iată cerul este în tine, dacă tu eşti curat.

În asemenea împrejurări, este natural ca acei cu inima curată să fie fericiţi, să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască veşnic cu El, de acum şi până în veac…

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune, plăsmuită şi repetată mereu de Sfinţii Părinţi, ne ajută şi pe noi la statornicirea gândurilor curate.

 

Cornel Rusu, din "Casa sufletului tău"