...Privesc petecul de zăpadă târzie admirând până la lacrimi voioşia şi smerenia ghiocelului ce răsare. Îmi aplec trupul şi vreau să îl ating...Neprihănirea lui mă opreşte....( Miriam )
Glasul lui Dumnezeu parcă îmi şopteşte..."învaţă de la acest ghiocel cum să asculţi o poruncă dumnezeiescă şi cum să duci la oameni un mesaj divin, pentru ca ei să cunoască izbânda ce o aduce dragostea lui Dumnezeu..."
O, drag ghiocel, tu eşti convins că solia pe care o ai este unică şi de aceea ascultarea ta faţă de Dumnezeu este atât de curajoasă şi grabnică. În clipele acestea, când încă iarna nu a plecat definitiv, primăvara te are numai pe tine - cum să nu te gândeşti la bucuria ce o aduce oamenilor vederea ta...şi pentru această bucurie tu eşti gata de orice preţ, cu orice jertfă!
Din prima clipă când ai văzut lumina soarelui, ai pornit cu înverşunare, pentru că ai ştiut că nu o să dureze mult, dar ai vrut să dai tot ce ai...( Micutiu Sorin )
...Privesc mai departe ghiocelul ce-mi pare lacrimă albă, cristalizată, într-o veşnică aplecare spre locul pătimirii şi fericirii ei. Frunze mici, ca nişte braţe de copil, se ridică spre lumină...Încerc să îmi fac inima floare, să înţeleg şi mai mult taina...În tăcerea mea, aud un clinchet suav: cum aş putea să strig bucuria de a fi născut din raza de soare ce a pătruns la mine prin stratul gros al zăpezii? O, om bun şi drag, suferinţa aceasta aparentă mi-a albit veşmântul, iar lumina m-a transformat în lacrimă vie, înmiresmată, o lacrimă a bucuriei, a primăverii, că ştiu că iubirile vor renaşte...vor înflori...
Fermecat peste măsură, mă depărtez de locul împărtăşilor de taină...Paşii mă duc spre caisul ce poartă pe ram bobocei gata să-şi dezvăluie minunea...( Miriam )
Şi Dumnezeu îmi vorbeşte din nou: Aşa să fiţi şi voi, copii mei, în orice vreme, gata să vă dezvăluiţi minunea, cămaşa cea albă, curăţită şi sfinţită în Jerfta Fiului Meu, Iisus Hristos. ....
Mulţumesc Doamne, că mă bucuri cu asemnea frumuseţi prin care mă înveţi să fiu tare şi statornic în alergarea mea de zi cu zi, pentru a putea aduce rod îmbelşugat....
Mulţumesc boboc de cais, tu mă înveţi în fiecare primăvară cum să înfrunt furtuna, cum să nu mă clatin şi cum să nu mă dezlipesc de ramul, de mlădiţele trupului tainic al Mântuitorului. Nici un îngheţ să nu mă desprindă de el, dacă vreau să-L bucur mai târziu şi cu roadele mele nu numai cu umbra frunzelor...( Micutiu Sorin )
Învăluit de raze, primul boboc îşi desface floarea petală cu petală, fără teamă de frigul din zori, sau de vântul aspru...Plină de mireasmă delicată, prima floare îmi smulge un zâmbet şi-mi dă nădejdea rodirii.
Doi fluturi născuţi din roua zorilor îşi rotesc zborul lor ca un dans de cununie.
Amintiri şi vise, neîmplinte încă, se preschimbă în mir alunecând spre colţul ochiului în care încăpuse seninul cerului. Tot ce simt e dor de rugăciune şi de părtăşie în care sufletu-mi să se deschidă petală cu petală fără teamă vânt, amintindu-mi că deseori vântul aduce polenul cel ce ,,profeţeşte" rodul ţesut din raze şi sevă cu răbdarea unui anotimp...
Privind floarea, întrezăresc rodul bogat ca printr-o mantie de lumină...
Inima îmi tremură şi murmură: O, tu semen al meu, ai răbdare cu mine! Petalele sufletului meu îşi aşteaptă polenul de Cuvânt sfinţitor şi aducător de rod...Însoţeşte-mă în anotimpul răbdării cu şoapta rugăciunii!...Şi-ncălzeşte-mă cu iubire de Sus!...până la vremea rodirii, până în anotimpul culesului...Atunci vom sărbători, şi Atunci vom intra în Primăvara Eternă... ( Miriam )
Privesc din nou la cei doi fluturaşi şi o întristare profundă mă cuprinde...ei vor trăi doar o zi..doar o zi vor apuca să se bucure de frumuseţile acestei primăveri şi totuşi, uite ce veseli sunt, ce frumoasă este întrecerea lor. Dacă o parte a vieţii noastre sufleteşti ar fi o astfel de întrecere, un asfel de zbor...Deodată, din nou acel glas dumnezeiesc se apleacă spre inima mea şi îmi şopteşte:
„Zborul şi întrecerea acestor fluturaşi nu este stimulată de nimic egoist şi individual, ci numai se simţământul fericit că sunt creaţia lui Dumnezeu, că aparţin unui timp şi chiar dacă trăiesc doar o zi, sunt fericiţi pntru că ştiu cu ce scop au fost creaţi...”
Mă iartă Doamne şi mulţumesc din nou de aceste gânduri, te rog ajută-ne pe fiecare să ajungem cu toţii aşa. Cu cât ajungem mai repede şi mai deplin să simţim fericirea acestor minunate bijuterii cu aripioare ale Tale, cu atâta vom şti să preţuim mai mult fiecare zi ce o trăim pe pământ ca şi cum am fi în cer!
Fiecare fluturaş are timpul lui, dar şi fiecare om are timpul lui...
Mă uit la fluturaşi aceştia, unul a venit de la răsărit, celălalt de la apus...nu cred că s-au cunoscut mai înainte. Prima lor întâlnire a fost sub petalele acestea albe de cais şi deşi timpul lor este scurt, nu se grăbesc...oare ce au de vorbit?!
Din nou şoapta aceea dumnezeiască îmi antinge coarda inimii:
„Învaţă de la ei să nu te grăbeşti pe drum, când întâlneşti pe cineva, fie el şi un necunoscut, fă-ţi timp ca să schimbi două vorbe, tu cu el ori el cu tine, nu te grăbi să pleci şi nu-l lăsa să plece înainte de a vorbi ceva despre Dumnuezeu...”
Doamne, cât de puternic mă mustră aceste cuvinte, te rog dă-mi o de inimă înţeleaptă...( Micutiu Sorin )
Anii noştri se duc...cu ce ne-am ales din ei? O floare, fie ea cât de mică lasă ceva în urma ei...eu ce las? ( s. claudiu )
Zile la rând mă las copleşit de astfel de gânduri...Vestea bună adusă de ghiocel devenise acum realitate fericită. Valuri de raze albe, mângâietoare, atingeau mugurii de cireş, de meri şi peri, ajutându-i să-şi dezvăluia minunea tâinuită, ascunsă şi ferită de ger şi vânt...
Păşesc mai mult plutind prin livadă, prin această simfonie de miresme albe, cu teamă de a nu strivi firul fraged al ierbii ce pare a dori să-mi spună o poveste...Mă întind pe covorul ierbii şi ţin ochii întredeschişi...O adiere caldă smulge câteva petale lăsându-le să cadă uşor spre pământ. Rostul lor s-a încheiat...Frumuseţea şi mireasma aveau să se transforme în curând în culoare şi gust...în hrană...Câtă dăruire! Câtă smerenie! Câtă delicateţe!...Câtă puritate!...
Îmi vine să plâng...şi chiar plâng lăsând lacrima să se prelingă pe firul de iarbă ce îmi atinge obrazul...( Miriam )
..iar ochii mi se înalţă spre cer. Doamne, Tu eşti aici, de faţă. Pe Tine te ador în acest firav firicel de iarbă în care văd bunătatea Ta, dragostea Ta şi purtarea Ta de grijă pentru mine...( Micutiu Sorin )
Doamne, Tu esti aici de fata, ca atunci - pe tapsanul de un verde proaspat de la Manastirea Crasna din preajma Altarului de-afara... Narcisele rasarite peste tot (surori de curaj si de candoare cu ghioceii), cu invazia lor de mireasma leganata dumnezeiesc in desavarsitul ritm liturgic, m-au infiorat pana in cel mai nebanuit adanc... Sub cupola de crital a cerului senin, TU ai venit atunci in concret cu cea mai suava si mai irezistibila Prezenta...
Doamne, Tu Esti aici si-acum...( Olimpiada )
Închid pleoapele sub povara de frumuseţe a primăverii...Din alipirea strănsă a genelor răsar izvoare binecuvântate...
Doamne, parcă e o clipă de veşnicie acum!... Încerc să mă bucur de Tine, să Te simt, să mă încarc de mireasmă şi de căldură, de murmur suav şi de adiere mângâietoare, de şoapte ce Ţi le pot spune doar Ţie...
Simt cum un vis ştrengar mă ia de mână şi mă duce în poiana cu narcise. Mi-amintesc când am primit prima narcisă cu mâna tremurândă... Era doar una... gingaşă, albă, pură, şi mi s-a părut că am primit o întreagă grădină... De atunci iubesc narcisele şi toate florile albe...De atunci tresar când văd narcise...tresar şi zâmbesc şi tremur de dor şi de iubire...
Mi-e dor de narcise, Doamne! Mi-e dor de albul lor curat! De mireasma lor ameţitoare!...( Miriam )
Parcă le văd aşternute pe pajişte...simt mirosul lor...parfum de trecut...ce aduce nostalgia copilăriei cu veşnica ei primăvară.
Narcisa exprimă prietenia şi bucuria. Este considerată o floare a copiilor şi a adolescenţei. Se dăruieste la naşterea unui copil, simbolizând bucuria de a întâmpina o nouă viaţă. Este floarea dragostei, pentru că narcisa exprimă sinceritatea....O astfel de floare poate fi aleasă de un îndrăgostit timid pentru a-şi dezvălui sentimentele.
Pe lângă toate acestea, narcisa, este şi o floare a Invierii. Ea apare chiar în preajma sărbătorilor de Paşti, anunţând mereu moartea şi învierea Domnului Iisus şi chemând oamenii la slujbele religioase din acele zile. Ea reprezintă avertismentul Judecăţii de Apoi... ( s. claudiu )
...Învăluit de gânduri atât de dragi, mă ridic şi îmi îndrept paşii către grădina de flori...mai exact, către stratul de narcise. Inima îmi tremură la gândul că le voi găsi înflorite...
Oh! Iată că dintre nenumăraţii bobocei, unul şi-a deshis petalele înmiresmate...Parcă îmi vine să îngenuchiez de atâta alb şi de atâta mireasmă...
,,O, Doamne, cât parfum de rai ai pus în florile albe! Numai în ce e alb şi pur, numai în acelea ai pus delicateţe, suavitate, numai în acelea ai pus mireasma sincerităţii, a iubirii, a prieteniei, a nunţii...Pentru cine le-ai pus toate acestea?!...pentru cine, Doamne, atâta frumuseţe şi atâta gingăşie?!...O, Doamne, fă din inima mea o floare albă!"
...
Aud clopotele...Îmi simt genunchii amorţiţi...eram îngenuchiat de minute bune...Gânduri minunate se rânduiesc în poemul nescris al inimii...E primăvară, e alb, e mireasmă de iubire, e zvon de Înviere, e şoaptă de mulţumire...Şi ce minunat e să poţi să împărtăşeşti gândurile tale unui suflet drag!...( Miriam )
…Cu genunchii amorţiţi mă îndrept spre cireşul alb de atâta floare…Mereu, când se face primăvară, gândul meu se lasă dus la gingăşia florilor. Se duce lin la o demult trecută primăvară, când zăpada se topea, şi din starea mea de necredinţă, am fost chemat la cuptorul înălbirii, al curăţirii. Când m-am întors, toate mi se păreau albe, curate şi frumoase. Şi cum putea să fie altfel, când pe toate luncile atunci înfloreau cireşii. De atunci, mă bucură orice floare ce o văd înflorind, dar un fior de aducere-aminte mă umple de bucurie în orice primăvară, când nu lunca ci lumea se umple de mirosul florilor de cireş…
Clopotele bat tot mai tare…inima mea bate…Petale de flori de cireş mă ning pe frunte… ( Neaga Augustin )
Las pleoapele moi peste privirea înlăcrimată...Îmi apare în faţă crucea însângerată...Chipul de raze mă priveşte blând...Spinii de pe frunte se prefac în trandafiri roşii...Una câte una, petalele alunecă pe obraz, apoi pe piept...În palme strânge alţi trandafiri roşii...Simt mireasma lor adânc pătrunzând în mine...Îl privesc pe dragul meu Hristos plin de o iubire nouă...Buzele Lui arse par a-mi spune ceva...Lacrima mea e stropul ce Îi alină setea...De la mine până la El e aşa de puţin, dar totul pare o pajişte de flori albe şi roşii...O, Doamne, ce frumuseţe! Tu îmi arăţi iubirea Ta aşa de minunată!...Acum înţeleg ce îmi şopteşti, de acolo, de pe cruce...Îţi mulţumesc, Iisuse, pentru iubirea Ta atât de mare! Din ea răsar în viaţa mea imense grădini de trandafiri , pajişti nesfârşite de narcise, de lăcrămioare, de levănţică...Îţi mulţumesc! Te iubesc, Domnul meu!... ( Miriam )
Clopotele bat din nou…de data aceasta parcă în ritmul bătăilor inimii mele. Ce chemare plină de bucurie este aceasta: "Veniţi...veniţi creştini la rugăciune!..." Ce amintiri îmi îmi trec prin faţa ochilor... eram copil... eram în primăvara vieţii mele şi alergam la joacă cu ceilalţi copilaşi, dar când auzeam glasul mamei chemându-mă la masă, lăsam totul şi alergam bucuroasă acasă.... Au trecut ani de atunci, au trecut zeci de primăveri, dar de câte ori aud clopotele îmi amitesc de aceasta bucurie, de chemarea mamei. O astfel de bucurie ar trebui să simţim când auzim clopotele, pentru că ele sunt într-un fel glasul lui Dumnezeu: "Veniţi...veniţi creştini la rugăciune!..."
Las din nou pleoapele moi peste privirea înlăcrimată, cum au trecut anii!... ( Crystina )
Glasul lui Dumnezeu parcă îmi şopteşte..."învaţă de la acest ghiocel cum să asculţi o poruncă dumnezeiescă şi cum să duci la oameni un mesaj divin, pentru ca ei să cunoască izbânda ce o aduce dragostea lui Dumnezeu..."
O, drag ghiocel, tu eşti convins că solia pe care o ai este unică şi de aceea ascultarea ta faţă de Dumnezeu este atât de curajoasă şi grabnică. În clipele acestea, când încă iarna nu a plecat definitiv, primăvara te are numai pe tine - cum să nu te gândeşti la bucuria ce o aduce oamenilor vederea ta...şi pentru această bucurie tu eşti gata de orice preţ, cu orice jertfă!
Din prima clipă când ai văzut lumina soarelui, ai pornit cu înverşunare, pentru că ai ştiut că nu o să dureze mult, dar ai vrut să dai tot ce ai...( Micutiu Sorin )
...Privesc mai departe ghiocelul ce-mi pare lacrimă albă, cristalizată, într-o veşnică aplecare spre locul pătimirii şi fericirii ei. Frunze mici, ca nişte braţe de copil, se ridică spre lumină...Încerc să îmi fac inima floare, să înţeleg şi mai mult taina...În tăcerea mea, aud un clinchet suav: cum aş putea să strig bucuria de a fi născut din raza de soare ce a pătruns la mine prin stratul gros al zăpezii? O, om bun şi drag, suferinţa aceasta aparentă mi-a albit veşmântul, iar lumina m-a transformat în lacrimă vie, înmiresmată, o lacrimă a bucuriei, a primăverii, că ştiu că iubirile vor renaşte...vor înflori...
Fermecat peste măsură, mă depărtez de locul împărtăşilor de taină...Paşii mă duc spre caisul ce poartă pe ram bobocei gata să-şi dezvăluie minunea...( Miriam )
Şi Dumnezeu îmi vorbeşte din nou: Aşa să fiţi şi voi, copii mei, în orice vreme, gata să vă dezvăluiţi minunea, cămaşa cea albă, curăţită şi sfinţită în Jerfta Fiului Meu, Iisus Hristos. ....
Mulţumesc Doamne, că mă bucuri cu asemnea frumuseţi prin care mă înveţi să fiu tare şi statornic în alergarea mea de zi cu zi, pentru a putea aduce rod îmbelşugat....
Mulţumesc boboc de cais, tu mă înveţi în fiecare primăvară cum să înfrunt furtuna, cum să nu mă clatin şi cum să nu mă dezlipesc de ramul, de mlădiţele trupului tainic al Mântuitorului. Nici un îngheţ să nu mă desprindă de el, dacă vreau să-L bucur mai târziu şi cu roadele mele nu numai cu umbra frunzelor...( Micutiu Sorin )
Învăluit de raze, primul boboc îşi desface floarea petală cu petală, fără teamă de frigul din zori, sau de vântul aspru...Plină de mireasmă delicată, prima floare îmi smulge un zâmbet şi-mi dă nădejdea rodirii.
Doi fluturi născuţi din roua zorilor îşi rotesc zborul lor ca un dans de cununie.
Amintiri şi vise, neîmplinte încă, se preschimbă în mir alunecând spre colţul ochiului în care încăpuse seninul cerului. Tot ce simt e dor de rugăciune şi de părtăşie în care sufletu-mi să se deschidă petală cu petală fără teamă vânt, amintindu-mi că deseori vântul aduce polenul cel ce ,,profeţeşte" rodul ţesut din raze şi sevă cu răbdarea unui anotimp...
Privind floarea, întrezăresc rodul bogat ca printr-o mantie de lumină...
Inima îmi tremură şi murmură: O, tu semen al meu, ai răbdare cu mine! Petalele sufletului meu îşi aşteaptă polenul de Cuvânt sfinţitor şi aducător de rod...Însoţeşte-mă în anotimpul răbdării cu şoapta rugăciunii!...Şi-ncălzeşte-mă cu iubire de Sus!...până la vremea rodirii, până în anotimpul culesului...Atunci vom sărbători, şi Atunci vom intra în Primăvara Eternă... ( Miriam )
Privesc din nou la cei doi fluturaşi şi o întristare profundă mă cuprinde...ei vor trăi doar o zi..doar o zi vor apuca să se bucure de frumuseţile acestei primăveri şi totuşi, uite ce veseli sunt, ce frumoasă este întrecerea lor. Dacă o parte a vieţii noastre sufleteşti ar fi o astfel de întrecere, un asfel de zbor...Deodată, din nou acel glas dumnezeiesc se apleacă spre inima mea şi îmi şopteşte:
„Zborul şi întrecerea acestor fluturaşi nu este stimulată de nimic egoist şi individual, ci numai se simţământul fericit că sunt creaţia lui Dumnezeu, că aparţin unui timp şi chiar dacă trăiesc doar o zi, sunt fericiţi pntru că ştiu cu ce scop au fost creaţi...”
Mă iartă Doamne şi mulţumesc din nou de aceste gânduri, te rog ajută-ne pe fiecare să ajungem cu toţii aşa. Cu cât ajungem mai repede şi mai deplin să simţim fericirea acestor minunate bijuterii cu aripioare ale Tale, cu atâta vom şti să preţuim mai mult fiecare zi ce o trăim pe pământ ca şi cum am fi în cer!
Fiecare fluturaş are timpul lui, dar şi fiecare om are timpul lui...
Mă uit la fluturaşi aceştia, unul a venit de la răsărit, celălalt de la apus...nu cred că s-au cunoscut mai înainte. Prima lor întâlnire a fost sub petalele acestea albe de cais şi deşi timpul lor este scurt, nu se grăbesc...oare ce au de vorbit?!
Din nou şoapta aceea dumnezeiască îmi antinge coarda inimii:
„Învaţă de la ei să nu te grăbeşti pe drum, când întâlneşti pe cineva, fie el şi un necunoscut, fă-ţi timp ca să schimbi două vorbe, tu cu el ori el cu tine, nu te grăbi să pleci şi nu-l lăsa să plece înainte de a vorbi ceva despre Dumnuezeu...”
Doamne, cât de puternic mă mustră aceste cuvinte, te rog dă-mi o de inimă înţeleaptă...( Micutiu Sorin )
Anii noştri se duc...cu ce ne-am ales din ei? O floare, fie ea cât de mică lasă ceva în urma ei...eu ce las? ( s. claudiu )
Zile la rând mă las copleşit de astfel de gânduri...Vestea bună adusă de ghiocel devenise acum realitate fericită. Valuri de raze albe, mângâietoare, atingeau mugurii de cireş, de meri şi peri, ajutându-i să-şi dezvăluia minunea tâinuită, ascunsă şi ferită de ger şi vânt...
Păşesc mai mult plutind prin livadă, prin această simfonie de miresme albe, cu teamă de a nu strivi firul fraged al ierbii ce pare a dori să-mi spună o poveste...Mă întind pe covorul ierbii şi ţin ochii întredeschişi...O adiere caldă smulge câteva petale lăsându-le să cadă uşor spre pământ. Rostul lor s-a încheiat...Frumuseţea şi mireasma aveau să se transforme în curând în culoare şi gust...în hrană...Câtă dăruire! Câtă smerenie! Câtă delicateţe!...Câtă puritate!...
Îmi vine să plâng...şi chiar plâng lăsând lacrima să se prelingă pe firul de iarbă ce îmi atinge obrazul...( Miriam )
..iar ochii mi se înalţă spre cer. Doamne, Tu eşti aici, de faţă. Pe Tine te ador în acest firav firicel de iarbă în care văd bunătatea Ta, dragostea Ta şi purtarea Ta de grijă pentru mine...( Micutiu Sorin )
Doamne, Tu esti aici de fata, ca atunci - pe tapsanul de un verde proaspat de la Manastirea Crasna din preajma Altarului de-afara... Narcisele rasarite peste tot (surori de curaj si de candoare cu ghioceii), cu invazia lor de mireasma leganata dumnezeiesc in desavarsitul ritm liturgic, m-au infiorat pana in cel mai nebanuit adanc... Sub cupola de crital a cerului senin, TU ai venit atunci in concret cu cea mai suava si mai irezistibila Prezenta...
Doamne, Tu Esti aici si-acum...( Olimpiada )
Închid pleoapele sub povara de frumuseţe a primăverii...Din alipirea strănsă a genelor răsar izvoare binecuvântate...
Doamne, parcă e o clipă de veşnicie acum!... Încerc să mă bucur de Tine, să Te simt, să mă încarc de mireasmă şi de căldură, de murmur suav şi de adiere mângâietoare, de şoapte ce Ţi le pot spune doar Ţie...
Simt cum un vis ştrengar mă ia de mână şi mă duce în poiana cu narcise. Mi-amintesc când am primit prima narcisă cu mâna tremurândă... Era doar una... gingaşă, albă, pură, şi mi s-a părut că am primit o întreagă grădină... De atunci iubesc narcisele şi toate florile albe...De atunci tresar când văd narcise...tresar şi zâmbesc şi tremur de dor şi de iubire...
Mi-e dor de narcise, Doamne! Mi-e dor de albul lor curat! De mireasma lor ameţitoare!...( Miriam )
Parcă le văd aşternute pe pajişte...simt mirosul lor...parfum de trecut...ce aduce nostalgia copilăriei cu veşnica ei primăvară.
Narcisa exprimă prietenia şi bucuria. Este considerată o floare a copiilor şi a adolescenţei. Se dăruieste la naşterea unui copil, simbolizând bucuria de a întâmpina o nouă viaţă. Este floarea dragostei, pentru că narcisa exprimă sinceritatea....O astfel de floare poate fi aleasă de un îndrăgostit timid pentru a-şi dezvălui sentimentele.
Pe lângă toate acestea, narcisa, este şi o floare a Invierii. Ea apare chiar în preajma sărbătorilor de Paşti, anunţând mereu moartea şi învierea Domnului Iisus şi chemând oamenii la slujbele religioase din acele zile. Ea reprezintă avertismentul Judecăţii de Apoi... ( s. claudiu )
...Învăluit de gânduri atât de dragi, mă ridic şi îmi îndrept paşii către grădina de flori...mai exact, către stratul de narcise. Inima îmi tremură la gândul că le voi găsi înflorite...
Oh! Iată că dintre nenumăraţii bobocei, unul şi-a deshis petalele înmiresmate...Parcă îmi vine să îngenuchiez de atâta alb şi de atâta mireasmă...
,,O, Doamne, cât parfum de rai ai pus în florile albe! Numai în ce e alb şi pur, numai în acelea ai pus delicateţe, suavitate, numai în acelea ai pus mireasma sincerităţii, a iubirii, a prieteniei, a nunţii...Pentru cine le-ai pus toate acestea?!...pentru cine, Doamne, atâta frumuseţe şi atâta gingăşie?!...O, Doamne, fă din inima mea o floare albă!"
...
Aud clopotele...Îmi simt genunchii amorţiţi...eram îngenuchiat de minute bune...Gânduri minunate se rânduiesc în poemul nescris al inimii...E primăvară, e alb, e mireasmă de iubire, e zvon de Înviere, e şoaptă de mulţumire...Şi ce minunat e să poţi să împărtăşeşti gândurile tale unui suflet drag!...( Miriam )
…Cu genunchii amorţiţi mă îndrept spre cireşul alb de atâta floare…Mereu, când se face primăvară, gândul meu se lasă dus la gingăşia florilor. Se duce lin la o demult trecută primăvară, când zăpada se topea, şi din starea mea de necredinţă, am fost chemat la cuptorul înălbirii, al curăţirii. Când m-am întors, toate mi se păreau albe, curate şi frumoase. Şi cum putea să fie altfel, când pe toate luncile atunci înfloreau cireşii. De atunci, mă bucură orice floare ce o văd înflorind, dar un fior de aducere-aminte mă umple de bucurie în orice primăvară, când nu lunca ci lumea se umple de mirosul florilor de cireş…
Clopotele bat tot mai tare…inima mea bate…Petale de flori de cireş mă ning pe frunte… ( Neaga Augustin )
Las pleoapele moi peste privirea înlăcrimată...Îmi apare în faţă crucea însângerată...Chipul de raze mă priveşte blând...Spinii de pe frunte se prefac în trandafiri roşii...Una câte una, petalele alunecă pe obraz, apoi pe piept...În palme strânge alţi trandafiri roşii...Simt mireasma lor adânc pătrunzând în mine...Îl privesc pe dragul meu Hristos plin de o iubire nouă...Buzele Lui arse par a-mi spune ceva...Lacrima mea e stropul ce Îi alină setea...De la mine până la El e aşa de puţin, dar totul pare o pajişte de flori albe şi roşii...O, Doamne, ce frumuseţe! Tu îmi arăţi iubirea Ta aşa de minunată!...Acum înţeleg ce îmi şopteşti, de acolo, de pe cruce...Îţi mulţumesc, Iisuse, pentru iubirea Ta atât de mare! Din ea răsar în viaţa mea imense grădini de trandafiri , pajişti nesfârşite de narcise, de lăcrămioare, de levănţică...Îţi mulţumesc! Te iubesc, Domnul meu!... ( Miriam )
Clopotele bat din nou…de data aceasta parcă în ritmul bătăilor inimii mele. Ce chemare plină de bucurie este aceasta: "Veniţi...veniţi creştini la rugăciune!..." Ce amintiri îmi îmi trec prin faţa ochilor... eram copil... eram în primăvara vieţii mele şi alergam la joacă cu ceilalţi copilaşi, dar când auzeam glasul mamei chemându-mă la masă, lăsam totul şi alergam bucuroasă acasă.... Au trecut ani de atunci, au trecut zeci de primăveri, dar de câte ori aud clopotele îmi amitesc de aceasta bucurie, de chemarea mamei. O astfel de bucurie ar trebui să simţim când auzim clopotele, pentru că ele sunt într-un fel glasul lui Dumnezeu: "Veniţi...veniţi creştini la rugăciune!..."
Las din nou pleoapele moi peste privirea înlăcrimată, cum au trecut anii!... ( Crystina )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu