Părintele Iosif Trifa, întemeietorul mişcării ortodoxe Oastea Domnului, s-a născut în ziua de 2 Martie 1888, în satul Certege, jud. Turda. După terminarea celor patru clase primare, face gimnaziul la Beiuş, iar studiile teologice la Sibiu. în 1910, devine mai întâi învăţător în comuna Vidra de Sus şi ceva mai târziu, căsătorindu-se cu o nepoată de frate a lui Avram Iancu, Iuliana, este hirotonisit preot. între anii 1912-1928 cunoaşte primele mari încercări ale vieţii: pierderea, rând pe rând, a trei copilaşi şi-a soţiei iubite, rămânând numai cu un singur fiu, Tit.Din aceste grele lovituri, sufletul tânărului preot va ieşi îmbogăţit, purificat. Desluşind, în mijlocul furtunilor, chemarea lui Dumnezeu în slujba de vestire a Evangheliei, el se apucă să scrie şi să colaboreze la diferite reviste şi ziare creştine. în 1920 îi apare la Arad prima carte de tâlcuiri şi îndemnuri sfinte: „Spre Canaan". Numele său se impune tot mai mult, iar proaspătul mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, îi propune în 1921 să intre ca duhovnic la Academia Teologică din Sibiu. Peste un an apare Lumina Satelor, în care ca redactor va publica de Anul nou 1923 celebra sa hotărâre de luptă spirituală - un patetic, sfânt şi convingător apel la o viaţă nouă.
Iosif Trifa era, de altfel, de multă vreme nemulţumit de cei dintâi ani de preoţie la ţară. Ori de câte ori citea Sfânta Scriptură, găsea un loc care, parcă, îl dojenea şi-1 făcea să se ruşineze. De pildă, versetele acestea din proorocul Isaia: „Toţi păstorii din Israel sunt orbi, fără pricepere... aiurează, stau tolăniţi şi le place să doarmă" (ISAIA, 56. 10-11). De aceea, în cartea sa „Munca şi Lenea'' el mărturiseşte fără nici o urmă de ipocrită smerenie: „Cuvântul lui Dumnezeu mă ţâra şi pe mine în faţa acestei judecăţi. Eram şi eu un păstor leneş. Şi atunci m-am ridicat şi am zis: „Doamne, eu nu pot suferi această mustrare! Ajută-mă să mă trezesc şi să intru cu adevărat în lucrul Tău." într-o altă carte, „Să creştem în Domnul", spovedania pare şi mai categorică, subliniind cu cuvinte de foc dualitatea unei trăiri naturale, lumeşti: „Mulţi ani am fost şi eu un om lumesc. Chiar ca preot la ţară, eram într-o bună parte un om lumesc. Trăiam şi eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă, încolo sunt şi eu un om ce trebuie „să-mi trăiesc viaţa". Această cumplită judecată care - durere! - se mai menţine şi azi, mă împărţea în două: în omul de la altar şi în celălalt, de prin sat şi de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet pierzătoare. Am început să mă trezesc la o viaţă nouă..."
Această trezire, această regenerare duhovnicească, această înnoire indispensabilă o visa, o aştepta, o dorea tânărul preot şi pentru ţara lui, pentru „România Mare", abia scăpată din lanţurile unei robii seculare, dar căzută - din păcate - într-o altă robie, mai gravă şi mai umilitoare, pentru că poporul român şi-a stricat „năravurile şi purtările". în nr. 1 al gazetei pe care o redacta, el scria cu amărăciune: „Prin vânturile şi furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credinţa, ni s-a pierdut dragostea şi s-au umplut sufletele de otrava păcatului. O vedem această otravă, o simţim pe toate drumurile şi ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletele de credinţă." Iar ca soluţie salutară propune: „De ne vom opri, de ne vom ridica şi noi, ca fiul rătăcit din Evanghelie, şi vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc (...) atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră şi vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea fericită... La temelia noii rânduieli din sat - şi din ţară - trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui... Numai o singură doftorie (concludea părintele Iosif) poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Iisus, la învăţătura şi la porunca Lui de iubire..."
Iată-ne în preajma Anului Nou 1923. în căsuţa sa din Sibiu Iosif Trifa era profund frământat sufleteşte, gândindu-se la datina păgână pe care o respectă oamenii în prag de an nou, la felul detestabil al petrecerilor, în care întâietatea n-o au rugăciunile şi evlavia, recunoaşterea stării de păcat şi dorinţa unei vieţuiri în conformitate cu demnitatea recomandată de Evanghelie, ci mai de grabă chefurile şi destrăbălările ruşinoase. Copleşit de bilanţul negativ al activităţii sale de 11 ani - 10 ani de preoţie la ţară şi un an ca redactor la foaia Lumina Satelor -, el vroia să scrie un articol de Anul Nou pentru gazetă, cu intenţia de a pune accentul pe „zădărnicia" acestor ani de „strigare în pustiu, fără urme şi fără roade"... Totul s-a petrecut în plină noapte. Pe sub fereastra casei tocmai trecea un cârd de beţivi care răcneau de răsuna întregul cartier. Părintele a îngenuncheat la masa de scris şi s-a rugat zicând: „Doamne Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea... ne biruie întunericul... ne îneacă potopul fărădelegilor... se scufundă oamenii în pierire sufletească... Dă-ne Tu, Doamne, putere mai multă în lupta contra întunericului şi a diavolului... Vino, Iisuse, Doamne, căci iară s-a făcut furtună în marea vieţii noastre..."
Plângea tânărul preot din Sibiu şi se ruga în genunchi, cu sufletul sfârşit de hărmălaia străzii, ca Domnul să se îndure de el şi să-i ajute, în anul ce vine, ca să lucreze cu mai multă izbândă. Rugăciunea lui s-a prefăcut, sau mai bine zis Dumnezeu a prefăcut-o, într-un fel de chemare la o hotărâre de o uriaşă importanţă spirituală, „în această noapte - citim în cartea «Ce este Oastea Domnului!» - Duhul mi-a inspirat gândul unei Hotărâri care s-a publicat în Nr. de Anul Nou 1923 al foii Lumina Satelor. în această Hotărâre îi chemam pe cititorii mei să intre în anul cel nou cu o hotărâre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi altor păcate. Prin iscălirea unei declaraţii, îi chemam să se hotărască contra păcatelor, îi chemam într-un fel de voluntariat de luptă aprigă contra păcatelor. Din acest început a ieşit pe urmă mişcarea Oastea Domnului."
Ce spunea chemarea mai sus amintită? „Veniţi sa facem o intrare creştinească în anul cel nou. Avem noi, Românii, două mari păcate care mai ales ne strică sufletul şi traiul creştinesc: sudalma şi beţia. Veniţi să facem o hotărâre şi o întovărăşire de luptă împotriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri." Şi această sfântă chemare a răzbit în sufletele a zeci şi sute de mii de ţărani, de muncitori, de funcţionari, de intelectuali români. Inspirată şi pornită de la Domnul, prin acţiunea misterioasă a Duhului Sfânt, ea a dat naştere mişcării Oastea Domnului, care a împânzit toată ţara cu „ostaşii" şi cu lupta ei - luptă care, declanşată iniţial împotriva beţiilor şi sudalmelor, a transformat-o într-o nestăvilită mişcare de renaştere duhovnicească a societăţii româneşti.
în ce priveşte concepţia întemeietorului ei, Oastea Domnului este „aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit", un fel de „declaraţie de război sufletesc contra întunericului şi răutăţilor", mai mult chiar „o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul", într-o ţară înstrăinată de Dumnezeul cel viu, şi adevărat. „Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufletească, o mişcare de pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului, pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la izvorul puterii şi îndreptării care este Iisus Mântuitorul", îi plăcea să afirme umilului preot din Munţii Apuseni, pe care-1 descoperise mitropolitul Nicolae Bălan, invitându-1 la Sibiu, ca să facă treabă de semănător de adevăruri veşnice. „Noi suntem o trâmbiţă de deşteptare, un vânt de primăvară religioasă!'1'
Cât despre programul Oastei Domnului, părintele Iosif zicea: „Iisus cel Răstignit - acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste şi acesta este programul Oastei Domnului. Nu e un program nou. L-am aflat gata de la dumnezeiescul apostol Pavel." Pentru realizarea acestui program măreţ, el recomanda respectarea celor două principii fundamentale: apostolatul laic şi voluntariatul duhovnicesc. Apostolatul laic, deoarece, după el, „orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul se face vestitor al Domnului." Şi voluntariatul duhovnicesc, căruia îi dă explicaţia următoare: „Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat cu luptători voluntari - preoţi şi mireni - în toate părţile ţării. Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc, care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică."
Oastea Domnului, în ochii fondatorului, este o familie duhovnicească, o comunitate de dragoste, un popor al lui Dumnezeu, dornic să trăiască Evanghelia întocmai primilor creştini, simţindu-se toţi, laolaltă „o inimă şi un suflet". Membrii acestei mişcări religioase se numesc „ostaşi ai Domnului." Ţinând cont de permanenta ofensivă a Iadului, un ostaş al Domnului trebuie să fie „un ostaş activ, luptător", un „viteaz mare", capabil să „atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mântuirii sufletelor" şi pentru a rupe „frontul Satanei." în organizarea luptei spirituale împotriva puterilor satanice, părintele Iosif s-a călăuzit de lupta pe care a dus-o Iisus cu Ispititorul, în pustie, şi care s-a sfârşit pe crucea Golgotei, prin biruinţa definitivă a Mântuitorului. în primul rând, ne învaţă el, Iisus a făcut pregătiri, a aşteptat pregătit atacurile Ispititorului, postind şi rugându-se, fiindcă atunci când aşteptăm ispitele Satanei pregătiţi, „îl silim să intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi-1 punem la strâmtoare şi retragere ruşinoasă." în al doilea rând, Iisus l-a biruit pe Satana, prin ascultarea de Dumnezeu. „Tăria noastră de creştini şi tăria noastră de biruitori asupra ispitelor - notează păr. Iosif- stă tocmai în această legătură de ascultare ce o avem cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. De aceea se sileşte Satana neîncetat să rupă această ascultare şi să ne scoată din ea." în al treilea rând, Iisus a câştigat biruinţa asupra Satanei folosind ajutorul Duhului Sfânt, prin care a putut trăi o viaţă curată, fără păcat, o viaţă de rugăciune, consacrată exclusiv lui Dumnezeu şi oamenilor.
Sa nu uităm că Satana triumfa în România Mare prin tot felul de fărădelegi şi fapte urâte. De unde rostul declanşării bătăliei Oastei Domnului, pentru ca poporul nostru „să se răscoale şi să scuture jugul robiei păcatelor", după ce a avut de suferit, veacuri de-a rândul, de pe urma înrobirii naţionale, impusă de popoare şi armate potrivnice, „să se răscoale contra ocupaţiei străine a vrăjmaşului diavol". În cartea sa "Intraţi în Oastea Domnului", publicată la Sibiu, în luna Septembrie a anului 1928, păr. Iosif Trifa scria: „Oastea Domnului este o «revoluţie», iar noi, ostaşii Domnului, suntem nişte revoluţionari care ne-am răsculat contra «stăpânitorilor veacului acestuia». Noi am declarat război Ispititorului şi îndemnăm pe toată lumea să intre în acest război, ca să scuturăm jugul ce-1 ruşinos al acestei «ocupaţii străine». In ochii diavolului, noi, ostaşii Domnului, suntem şi trebuie să fim nişte inamici care primejduim şi subminăm domnia iadului... Vrem bine şi uşurare? Să-1 părăsim pe diavol şi îndată Domnul va veni la noi cu binecuvântare şi uşurare."
* * *
După câţiva ani de dificultăţi materiale, preotul Iosif Trifa cumpără în 1929 tipografia Oastei Domnului, pe care a numit-o „Mireasa Vântului", şi, în acelaşi timp, organizează librăria şi editura mişcării. Căci pentru el, „tiparul este o mare putere a vremilor noastre, care trebuie atrasă în slujba Domnului". Pătruns de acest adevăr „gornistul" din Sibiu - cum îi spuneau fraţii din Oaste - a publicat şi difuzat, printr-un colportaj bine pus la punct, sute de mii de biblii şi de psaltiri, de cărţi religioase, de foi de zidire creştină cum au fost Oastea Domnului şi Iisus Biruitorul. Cartea sa de mare răsunet, "Fiul cel pierdut" de exemplu, a împins la convertire, într-un singur sat, vreo 70 de familii. Peste tot, ofensiva Oastei Domnului dădea minunate rezultate duhovniceşti şi sociale, într-o ţară care număra 500000 de viticultori, mii şi mii dintre ei s-au întors la Dumnezeu. Nenumărate cârciumi au fost închise sau transformate în case de adunări „ostăşeşti". „Prea cucernice părinte şi sămănătorule de lumină - scria un ţăran din Transilvania. Vă fac cunoscut că, după ce s-a înfiinţat Oastea Domnului şi la noi, în Poiana Mărului, jud. Braşov, un cârciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la stăruinţele cuvioasei sale femei, care este o inimă bună şi a fost cea dintâi în Oastea Domnului, a lăsat cârciuma şi localul acela care era pus în slujba diavolului, 1-a curăţat şi împodobit frumos, şi 1-a pus în slujba Domnului. Localul acela unde se vorbeau vorbe urâte şi murdare, sudalme, certuri, bătăi, astăzi este plin de rugăciuni şi cântări duhovniceşti..."
Impresionante sunt paginile cu "Învieri de pe fronturile Oastei Domnului"', aşa cum le găsim în foaia Iisus Biruitorul, şi care ne descoperă cazuri reale de învieri sufleteşti, atât în cărţile şi revistele editate de păr. Iosif, cât şi prin iureşul nestăvilit de propovăduire a Evangheliei lui Hristos. „Adormind în somnul păcatului - se destăinuia săteanul Gheorghe Stratulat din Nămoloasa, jud. Putna -am zăcut 34 ani în noaptea întunericului prigonind dragostea Mântuitorului şi purtând jugul lui Satan. Dar glasul trâmbiţei Mântuitorului, ce suflă cu putere prin sfinţia ta, a ajuns şi la urechea păcătosului de mine. Şi m-am trezit şi în dragostea Mântuitorului m-am hotărât şi eu să lupt ca un bun ostaş în Oastea lui Iisus". Până şi o tânără de 16 ani, Eva, din comuna Savu, jud. Sibiu, s-a hotărât să treacă de la moarte la înviere. Să-i urmărim suspinul transformării ei sufleteşti: „Prea iubite părinte Trifa! Citind cărţile ce mi-aţi trimis ca o ploaie de binecuvântări cereşti şi adâncindu-mă şi în mine, am văzut cu zdrobire de inimă cât de mare îmi este ticăloşia mea şi a vieţii mele. Copleşită de durere, m-am hotărât s-o rup cu lumea şi cu păcatul. Căci timpul e scurt şi preţios pentru mântuirea sufletului... Şi vă rog, prea iubite părinte, să mă primiţi şi pe mine, smerita, în Oastea Domnului. Fiindcă vreau să încep o viaţă nouă cu Domnul, aproape de El şi în ascultare de El..." O asemenea mişcare spirituală nu putea să nu atragă, încetul cu încetul, împotrivirea îndârjită a unei anumite preoţimi şi ierarhii, nemulţumite de creşterea vertiginoasă a Oastei Domnului. Rolul predominant al păr. Iosif înspăimântă pe mitropolitul Nicolae Bălan, care, ros de invidie şi greşit sfătuit de o mână de preoţi în dezacord cu duhul lucrării, reacţiona fără milă, pentru a lovi moralmente în conducătorul Oastei. El puse la cale monopolizarea tipografiei - rod al muncii şi al sacrificiului material al preotului Trifa - de către arhiepiscopia Sibiului. Ca urmare a refuzului său categoric, îi fu dat părintelui să se vadă acuzat de afacerism, de fraudă şi, în cele din urmă, de vina „schizmatică" a neascultării, concretizată în actul Sf. Sinod de caterisire. Deşi păr. Iosif şi fraţii din conducerea mişcării şi-au dat toate silinţele să aplaneze conflictul solicitând pace şi îngăduinţă, deşi s-a propus Mitropoliei din Sibiu de 5 ori să se facă un mare sfat al Oastei Domnului în care să se pună la punct chestiunile care priveau bunul mers al lucrării duhovniceşti, nici o înţelegere n-a fost posibilă.
Ca să ajungă la împăcarea atât de mult dorită, s-a organizat Sfatul frăţesc din 12 Septembrie 1937. Au venit la Sibiu, pe lângă delegaţii nenumăratelor grupări din ţară, şi şapte preoţi curajoşi. Duminică dimineaţa, toţi participanţii - inclusiv păr. Iosif Trifa extrem de bolnav şi neputincios - s-au îndreptat spre catedrala oraşului, iar după slujba Sf. Liturghii a avut loc cea dintâi întrunire a Sfatului propus. De la bun început părintele a căutat să explice, sprijinindu-se pe revelaţiile Ap. Pavel, cauzele „frământărilor" care măcinau mişcarea religioasă înfiinţată de el: „Oastea Domnului, fiind răsadul şi lucrarea Duhului Sfânt, era şi este o mişcare pronunţat duhovnicească. Dar această spiritualitatea a ei s-a ciocnit cu neînţelegerea cea lumească. Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, au sporit şi cei neînţelegători. Conflictul de la Oaste este conflictul celor două lumi ce nu se pot înţelege. Iar acest conflict a fost alimentat mereu cu insinuări şi asmutări, până ce s-a ajuns la aşa numitele statute ale Oastei Domnului". 202
Şi ca să scoată în relief caracterul vicios al acestor „statute", care stingeau tocmai „ceea ce este fiinţa, viaţa şi biruinţa acestei mişcări: voluntariatul ei, duhul ei, spiritualitatea ei", părintele aminti, de pildă, că din cei 30 membri ai primului comitet central al Oastei Domnului, aleşi conform prevederilor statutare, trei sferturi nu aveau nimic comun cu „regulile şi rânduielile Oastei Domnului", făcând politică militantă şi având vădite deficienţe morale; că un protopop de la Dej sugera, într-o adunare a Oastei, ca să se deschidă un restaurant, în vederea colectării de fonduri băneşti.
La sfârşitul acestei zile istorice a fost iscălită, de toţi delegaţii Oastei Domnului din ţară, o „Moţiune" adresată înalt Prea Sfinţitului Nicolae Bălan prin care se reafirma că Oastea Domnului s-a născut în Biserica ortodoxă şi în această Biserică trebuie să rămână, asigurându-i-se, bineînţeles, voluntariatul duhovnicesc şi cerinţele ei spirituale. Rolul preoţiei nu era exclus, recunoscându-se că preotul este „păstorul sufletesc" al tuturor credincioşilor din parohie; dar „conducător al Oastei Domnului, ca mişcare religioasă, este numai acela care se conformează vieţii duhovniceşti de la Oaste."
Hărţuit de mai marii Bisericii şi înlăturat din sânul preoţimii ortodoxe, păr. Iosif Trifa păşi pragul veşniciei, într-o tristă noapte de Februarie 1938, lăsând scumpilor săi colaboratori şi urmaşi îndemnul continuării luptei pentru triumful cauzei lui Dumnezeu în ţara noastră. Ascultaţi-1 grăindu-ne de dincolo de lespedea mormântului său provizoriu: „Viaţa noastră trebuie să fie un cântec de luptă şi biruinţă. Trebuie să trăim o viaţă de biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm, vom fi atacaţi şi înfrânţi. (...) Falimentul creştinismului este o Biserică fără Hristos... Unde creştinii îl cunosc cu adevărat pe Iisus cel Răstignit, acolo e Biserica cea vie, care lucrează şi face adevărate minuni..."
Sergiu Grossu
(«Cuvântul Românesc», martie 1988)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu