Iubirea ce se dăruie

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31-32)

Nu putem avea privirea sănătoasă îndreptată spre oameni şi nu se poate realiza buna înţelegere între oameni decât prin iubirea deplină a Domnului Iisus Hristos.

A iubi pe aproapele înseamnă să renunţi la tine însuţi; ori aceasta este cu neputinţă omului firesc şi nenăscut de Sus (Cf. Ioan 3, 3).
Numai avându-L pe Hristos-Domnul şi trăind cu El ţi în El îi vom vedea pe oameni aşa cum i-a văzut El. Numai în starea de înoire duhovnicească duhul ne îndreaptă spre oameni, ca, prin viaţă înduhovnicită, să-i atragem la Hristos-Domnul.

Saul din Tars a prigonit peste măsură pe „unşii Domnului”, atâta vreme cât râvna îi venea din ştiinţa învăţată din cărţi. Dar, când s-a întâlnit cu Stăpânul pe drumul Damascului, a renunţat la tot ce iubise; năzuinţele i s-au ruinat până în străfunduri şi, devenind „omul nou, născut din Duhul”, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige pe Hristos-Domnul, propovăduindu-L şi jertfindu-se pentru El; ba, şi mai mult, găsind plăcere în suferinţa pentru El.

În Iisus Hristos, vorbirea omului înduhovnicit este „sarea pământului” (Matei 5, 13), iar viaţa lui, „lumina lumii” (Matei 5, 14-16).

Oamenii lumeşti nu cunosc adevărata bucurie şi fericire; ei numesc bucurie şi fericire ceea ce este iluzoriu şi se hrănesc cu promisiuni înşelătoare. Acestea vin din iad şi de la lumea care zece în cel rău.

Numai făcând voia lui Dumnezeu, care este sfinţirea vieţii, ne îndreptăm spre izborul adevăratei fericiri şi bucurii. Astfel, împărtăşindu-ne cu Hristos, vedem lumina adevăratei vieţi prin lumina Lui, căci El este izvorul vieţii veşnice (cf. Psalm 35,9). Şi, săturându-ne de belşugul Casei Domnului, adăpaţi din şuvoiul desfătărilor Sale (cf. Psalm 35, 8 ), vom da omenirii – prin Harul Său – ceea ce-i lipseşte: mântuirea şi fericirea veşnică.

Domnul Dumnezeu este soare şi scut. El dă îndurare şi slavă, nelipsind de nici un bine pe acei care îşi trăiesc viaţa în neprihănire (cf. Psalm  83, 12).

Bogăţiile acestui veac sunt slavă deşartă, sunt nestatornice şi duc la îngâmfare. Cine-şi pune nădejdea în ele astăzi – mâine înşelat va plânge cu amar. Cel învăţat astăzi -  mâine se va prăbuşi.

Dumnezeu, prin belşugu-I de Har, plineşte toate dorinţele şi năzuinţele sufleteşti. Aceste pliniri duhovniceşti fac sufletul să tresalte în bucurie şi fericire veşnică. Chiar şi în mijlocul necazurilor şi al suferinţelor, pe rug sau răstignit pe o cruce, creştinul înduhovnicit cântă, ştiind că suferinţele-i grăbesc sosirea lui Acasă.

Dumnezeu pedepseşte cu focul gheenei (cf. II Tes. 1, 8 ) pe toţi acei ce păcătuiesc şi nu se pocăiesc, pe toţi acei ce şi-au făcut din bunurile acestei lumi ţinta singurului lor scop. A pedepsit cetăţile Sodoma şi Gomora, făcând să plouă din cer peste ele foc şi pucioasă (cf. Fac. 19, 24); dar a păstrat cetatea Ţoar ca loc de refugiu şi salvare pentru Lot. Din pricina unui om drept este salvată o cetate. A pedepsit stricăciunea oamenilor din vremea lui Noe, prin potop, făcând să piară orice suflet ce se afla în afara corabiei de salvare. Timp de 120 de ani, cât Noe a construit corabia, a şi predicat oamenilor să se pocăiască. Neascultarea de Dumnezeu şi de glasul chemărilor lui a adus nimicirea lor.

Credem noi, oare, că toţi cei din veacul nostru, care rămân în afara mântuirii Domnului Iisus Hristos, vor scăpa nepedepsiţi? Cei ce ne batjocoresc acum, când lor le merge bine, pentru că ne încredem în Dumnezeu şi-L mărturisim cu preţul vieţii, oare vor rămâne pururi în afara vederii Ochiului care nu doarme nicodată?… El nici nu grăbeşte, nici nu întârzie. Pe toate le chiverniseşte la vremea potrivită.”

Cornel Rusu
Din volumul „Casa sufletului meu”, pag. 139-141
Editura „Oastea Domnului”, – Sibiu, 1999