Vederea lui Dumnezeu

"...Iubiţi fraţi şi surori,

La Naşterea Domnului, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu în chip de prunc vulnerabil. Dar oamenii nu au fost deloc impresionaţi, pentru că a venit altfel decum credeau ei că ar trebui să-şi facă un Dumnezeu intrarea în lume: triumfal, maiestuos, tumultuos, zguduitor, impunător. Aşa că au ignorat venirea Lui.

Aceasta în ciuda faptului că vederea lui Dumnezeu a fost unul din visurile, dorinţele sau idealurile dintotdeauna ale oamenilor. Ei, fiinţe trupeşti, au dorit dintotdeauna să aibă un contact vizual cu Creatorul, cu Dumnezeu, cu Fiinţa Supranaturală care a creat întreg universul, numit de Sfânta Scriptură şi „Logos”, adică Inteligenţa Supremă, începutul a toate câte sunt.

Aceasta şi pentru că în subconştientul colectiv există nostalgia după situaţia din paradis, când noi toţi, însumaţi în Adam şi Eva, ne plimbam relaxaţi prin grădina fericirii şi aveam sentimentul cald al prezenţei unui Dumnezeu-Tată plin de iubire, protector, păzitor, călăuzitor. Atunci nu aveam nici o grijă. Ulterior ne-am încărcat cu griji, sarcini, obligaţii, nevoi, urgenţe. Şi simultan ne-am ruinat psihic. În rai, prezenţa unui astfel de Dumnezeu eliberator ne însenina existenţa şi ne păstra întru relaxare viaţa.

După căderea în păcat Dumnezeu a încetat „să se mai plimbe” seara, prin grădina noastră. El a devenit, în aparenţă, complet absent. Aceasta pentru că noi l-am alungat prin păcat. Dar am început să-i percepem lipsa şi să simţim o frustrare. Am devenit nefericiţi, chiar şi atunci când am avea nenumărate motive să fim fericiţi. Nu ne mai bucură nimic pentru că ni s-a stricat fiinţa interioară. În schimb sfinţilor şi tututor celor interesaţi, Dumnezeu continuă să li se arate.

Iubiţi aleşi ai Domnului,

I s-a arătat Dumnezeu în Vechiul Testament lui Moise. Mai mult chiar, vorbea cu acesta, uneori, faţă către faţă. Spune colindul popular: „Doamne, a Tale cuvinte, s-au plinit precum şi scrie Moise, la cartea întâie.”

 Moise este un adevărat titan biblic; el s-a urcat pe Muntele Sinai şi – spune Tradiţia populară – „L-a văzut pe Dumnezeu”. Cartea Exodului ne relatează mai exact însă, cu nuanţe: când Moise I-a cerut lui Dumnezeu: „Doamne, fă-mă să-Ţi văd chipul!”, s-a auzit răspunsul: „Nu vei putea să-Mi vezi faţa, căci nici un om nu poate să mă vadă şi să rămână viu!”.

Apoi vocea completează: „Iată aici la Mine un loc: şezi pe stânca aceasta. Când va trece slava Mea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea peste tine până voi trece. Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea!” (Exod 33, 21-23).

 În cazul lui Moise întâlnirea cu Dumnezeu are loc prin cuvinte, prin mesaje, printr-un dialog, prin nişte porunci. Moise s-a aflat în intimitatea lui Dumnezeu.

De asemenea, Profetul Ilie în Horeb (3 Regi 17-19; 21 şi 4 Regi 1-2) L-a întâlnit pe Dumnezeu în „vânt lin” (3 Regi 19,12). Stihira Vecerniei sfântului menţionează: „Nu în cutremur, ci în vânt subţire ai văzut venirea lui Dumnezeu, Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite, şi în căruţă cu patru cai fiind purtat, pe cer ai umblat cu străină vedere, minunat făcându-te, de Dumnezeu însuflate” (Mineiul pe Iulie, Bucureşti, 2002, p. 241).

De aici învăţăm că „prezenţa lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, e lină şi liniştitoare. Este „vântul lin” care aduce pace sufletului. Şi dacă în veacul nostru este nelinişte şi zbucium, aceasta este pentru că lipseşte Duhul Sfânt. Toate avantajele materiale pe care ni le oferă o societate de consum, mulţimea de asociaţii pacifiste propuse de societatea civilă, pluralismul new-age-ist care socoteşte egale între ele toate credinţele religioase şi toate spiritualităţile corespunzătoare diferitelor culturi, falimentează lamentabil: oamenii nu-l mai văd pe Dumnezeu şi rămân nefericiţi.” (†Andrei, Credinţa Străbună, 8/2008, p. 1)....

Cu cât ne credem mai buni, cu atât suntem, de fapt, mai răi. Deci, nu-L poate simţi pe Dumnezeu – Care este bunătate, cineva care are inima invadată de răutate; răutatea produce putreziciune sufletului, şi-i îneacă avântul spre Dumnezeu. Ne îndeamnă Sf. Siluan: „Crede că toţi oamenii sunt buni şi că Dumnezeu îi iubeşte. Pentru aceasta, harul Duhului Sfânt se va sălăşlui întru tine!”.

Să nu ne subevaluăm deci păcatele, ci să le recunoaştem, precum medicul observă o tumoare. Ştie că trebuie îndepărtată, nu o poate neglija, căci ea este sursă de moarte. La fel şi noi, prin introspecţie şi pocăinţă, să ne vedem cu obiectivitate trecutul, să corectăm ce se mai poate corecta, să regretăm profund ce nu mai putem corecta.

Pocăinţa s-o facem deci pe măsura păcatelor noastre. Semnul că am făcut o pocăinţă pe măsura păcatelor este tocmai venirea în suflet a harului divin. Iar harul ni-L face simţit pe Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spunea cu asprime: „Anatema să fie cel care spune că harul nu poate fi simţit!”. În clipa în care avem experienţa harului, simţim cât de bun este Dumnezeu. Nu mai avem nevoie de alte probe. Avem propriile noastre certitudini, propriile convingeri inzdruncinabile, care ne fac fericiţi.  

Al treilea lucru necesar este să înaintăm spre Dumnezeu pe calea rugăciunii. Să ne desfundăm culoarele interioare ale fiinţei noastre. Dezinteresul îndelungat faţă de Dumnezeu înfundă, blochează aceste culoare, şi ne face insensibili faţă de tot ceea ce este religios. Printr-un program de rugăciune şi prin prezenţa regulată la sfintele slujbe reuşim să redevenim sensibili, cu vibraţie interioară, inimi calde, suflete nobile, cu sentimente puternice de dragoste, într-aripate de înalt. 

Dreptmăritori creştini,

Un mare sfânt a Bisericii noastre care L-a văzut pe Dumnezeu nu doar ca prunc în iesle, nu doar în icoana Învierii sau a Naşterii, ci graţie unei întâlniri personale, a fost Sf. Simeon Noul Teolog. El a fost însă şi un mare artist al condeiului, aşa că a putut exprima în cuvinte pline de sevă experienţa lui de extaz mistic:

Dumnezeu „răsare în mine, dinlăuntrul nevrednicei mele inimi, ca soarele, arătându-se în chip luminos, ca o flacără, nu ştiu ce să zic despre ea; şi aş voi să tac, dacă aş putea; dar mintea înfricoşătoare îmi mişcă inima şi-mi deschide gura murdară şi mă face să vorbesc şi să scriu.

Căci Tu, Cel ce mi-ai răsărit în inima întunecată, cel ce mi-ai arătat lucruri minunate, pe care ochii nu le-au văzut (…), Tu, Soarele dinainte de veci, care ai strălucit în iad, iar pe urmă ai luminat şi sufletul meu cel întunecat, şi mi-ai dăruit ziua cea neînserată, Tu însuţi mi-ai dăruit cuvânt.” (Cfr. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, p. 330).

Este extrem de important însă şi avertismentul care urmează: „Cei cărora li se pare că Te au pe Tine, lumina întregii lumi, dar spun că nu Te văd, că nu sunt luminaţi, Mântuitorule, să afle că nu i-ai luminat pe ei în cugetare, şi că nu Te-ai sălăşluit în inima lor murdară, şi că se bucură degeaba cu nădejdi deşarte, socotind că vor vedea lumina Ta, după moarte”!

Cu alte cuvinte trebuie să ne exersăm de pe aici, de pe pământ, în bunătate, în iubire, în îngăduinţă faţă de semeni, căci aşa vom primi în dar lumina lui Hristos. Dacă rămânem fiinţe reci, hipnotizate doar de lucurile materiale, de avere, de prestigiu, de mărire, de patimi trupeşti, şi astfel ne prinde moartea, nu există speranţă să-l mai vedem în viaţa de apoi pe Dumnezeu, căci ne naştem în lumea de dincolo direct orbi, fără puterea de simţi şi gusta bunătatea şi iubirea. Ne-am sterilizat pe acest pământ!

Invocaţia următoare ne arată exact ce trebuie să facem şi noi, în momentul în care dorim să ne apropiem de Dumnezeu: „Doamne, dă-mi smerenie, dă-mi o mână de ajutor, şi curăţeşte murdăria sufletului meu şi dăruieşte-mi lacrimi de pocăinţă, lacrimi de dor, lacrimi de mântuire, lacrimi ce curăţă întunericul minţii mele, şi mă fac să strălucesc de sus, pe mine care voiesc să Te văd, pe Tine, lumina lumii, lumina ochilor mei…”.

Scopul întregii pocăinţe şi curăţiri este deci vederea lui Dumnezeu în lumină. Acesta este extazul mistic, cea mai mare împlinire a unui suflet pe pământ, cea mai mare realizare pentru un pământean, o izbândă cu dimensiuni cosmice! De ea se bucură îngerii şi se folosesc toţi pământenii, căci ulterior ei vom deveni surse de iubire între oameni, izvoare de comuniune. Şi atunci micile insuccese şi nereuşite de pe pământ, nevoile pământeşti trecătoare, nu vor mai avea puterea să ne întristeze inima.

Iubiţi credincioşi,

În încheiere, s-ar cuveni să ne punem întrebarea: în ce putem simţi cel mai mult aici legătura noastră cu Dumnezeu cel transcendent sau în ce putem simţi prezenţa Lui aici? Răspunsul este: în bunătate! Dumnezeu nu poate să nu fie bun. Bunătatea fără lipsuri este, fără îndoială, valoarea supremă. Bunătatea revarsă în suflet cascade de har.

„Bun cu adevărat este doar acela care ar fi putut să fie rău, şi n-a fost!” – spunea savantul Nicolae Iorga. Ştim cu toţii aceasta din experienţa proprie de viaţă. Să ne devină deci acesta un exerciţiu continuu. Doar atunci vom putea striga împreună cu Sf. Simeon Noul Teolog:  

          „Vai, vai, Dumnezeule, Doamne, Atotţiitorule! Cine se va sătura de Bunătatea Ta, de frumuseţea Ta nevăzută, cine va vedea lumina Feţei Tale, cea mare, minunată, neîncăpută?…. Cine e cel ce a trecut de zidul trupului său? Vai, cât e de mare puţinătatea cunoştinţei şi a cuvintelor!”

          Astăzi, stând în faţa icoanei Sfintei Naşteri a Mântuitorului, să ne lăsăm sufletul îmbibat de bunătate. De o bunătate abundentă, supra-raţională, precum cea trăită de Sf. Simeon Noul Teolog:

 „Când Cel văzut de mine voieşte să miluiască amărâtul şi smeritul meu suflet, mi se face deodată văzut şi străluceşte înaintea feţei mele, se arată strălucind în mine întreg şi mă umple întreg de întreaga bucurie şi dulceaţă duhovnicească, pe mine smeritul. Şi produce îndată în mine o prefacere, o schimbare ciudată… ceea ce se petrece în mine e de negrăit!..."

†  G U R I E ,

Episcopul Devei şi Hunedoarei.

Sursa: Pastorala Craciun 2010