SCRISOARE - Cuviosul Vasile Ieromonahul, Staretul Schitului Poiana Marului (+ 1767)

CĂTRE PREACUVIOSUL ŞI DUHOVNICESCUL MEU FIU ÎNTRU HRISTOS, IEROSCHIMONAHUL KIR ALEXIE

„Aşteptând cu mare dor întoarcerea ta, ca iarăşi să ne vedem cu bucurie faţă către faţă, îţi trimit ţie, prea iubitul meu fiu şi prieten, îmbrăţişarea mea călduroasă şi îţi amintesc de înţelegerea şi legământul nostru de a vieţui în pacea Domnului: De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre şi Cele ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. (Matei 6, 14-15; Luca 6, 31).

Eu, o, prietene, fiind om neputincios, când greşesc faţă de cineva, voiesc ca acela să mă ierte. De asemenea, mă silesc, chiar dacă inima mea se împotriveşte să iert şi eu fratelui meu greşelile lui faţă de mine. Până când însă? Nu de şapte ori, zice Domnul, ci de şaptezeci de ori câte şapte, dacă ne va greşi şi-i va părea rău, să-i iertăm lui. Aceasta este pravila şi dreptarul nostru, pe care dacă le-am păzi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi şi împreună-vieţuirea noastră.

Dar adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greşelile şi a ne dezvinovăţi - pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului - nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăţia, cum ne este porunca, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovaţi, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat. Amândoi am greşit în faţa poruncilor lui Hristos şi totuşi aruncăm vina unul asupra celuilalt, ca şi Adam asupra Evei şi Eva asupra şarpelui. Şi astfel ne pierdem sufletele şi ne osândim ca şi aceia, numai pentru că umblăm a ne dezvinovăţi, şi nu pentru păcat, căci nu este în lumea aceasta om fără păcat, chiar de ar fi sfânt şi de ar vieţui numai o zi pe pământ. Deci este lucru lămurit că nu numai pentru păcate vom fi osândiţi, toţi cei care ne împotrivim poruncilor lui Hristos, ci şi pentru aceea că vrem să ne ascundem vinovăţia. Să zic că mă loveşte cineva peste obraz, iar eu, nevoind să sufăr una ca aceasta, arunc toată răspunderea asupra lui, care neîndoielnic are partea lui de vină, şi-l înfăţişez ca pe un defăimător al poruncilor lui Hristos, iar pe mine însumi nu mă învinuiesc de nerăbdare. Se înţelege că atât" cel care m-a lovit trebuie să fie judecat, cât şi eu, care n-am avut destulă răbdare, trebuie să mă pocăiesc şi să iau asupra-mi vina de a fi călcat porunca răbdării. De aceea şi Bogoslovul spunea: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi". Iar dacă vrem, o, prietene, ca adevărul să se sălăşluiască întru noi, atunci să fugim de apucătura de a ne dezvinovăţi şi să ne însuşim greşelile, şi atunci adevărul se va arăta pe faţă, de la sine sau prin uşile pocăinţei. Descoperirea de la sine a adevărului stă în voia Domnului, iar aflarea lui pe calea pocăinţei atârnă de slabele noastre puteri omeneşti.

Din acestea, dar, se poate vedea că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci asupra duhurilor întunericului, a începătoriilor şi a stăpâniilor de sub cer! (Efeseni 6, 12).

Vină dar la noi, vino grabnic, prietene, precum ni te-ai făgăduit, ca să ne fii împreună-nevoitor şi împreună-luptător împotriva duhurilor răutăţii de sub cer, cu care nu se poate duce lupta, chiar de s-ar coborî raiul pe pământ, decât în chipul acesta. Bunăoară să ne suim amândoi într-o luntre şi să pornim cu ea, ca şi cum am avea o trebuinţă oarecare, în sus pe apa Niprului până la Kiev. Câtă vreme vom împinge cu lopeţile, luntrea noastră va înainta în susul apei, iar dacă încetăm vâslitul, atunci fără să ne mai ostenim noi, apa de la sine ne va duce la vale până la Oceacov sau până la Kinburn. Aceasta o spun ca să înţelegi că toate suişurile duhovniceşti se câştigă cu anevoie şi cu sudoare multă. Câtă vreme omul se nevoieşte şi veghează, el urcă, ca şi luntrea în susul apei. Iar când vrea să se mai odihnească şi încetează truda, el îndată coboară la vale, ca şi luntrea mânată de apele Niprului până în Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile şi ispitele lucrează atunci în voie.

Aceasta este calea cea îngustă, care duce la mântuire, şi calea cea largă, care duce la pierzanie, cum zice Domnul. Cel ce rabdă necazul şi supărarea, săvârşeşte în sufletul său mare nevoinţă şi trudă, ca şi cel care vâsleşte luntrea împotriva cursului apei. Pe când omul care se mânie şi ţine minte răul şi mai ales dacă şi caută să se dezvinovăţească, acela îşi slăbeşte şi îşi seacă puterile sufleteşti, încât ispitele pătrund în sufletul lui fără nici o greutate şi-i duc mintea spre tot felul de plăceri şi patimi, precum şi apa duce luntrea spre Oceacov şi Crimeea. Aşa se întâmplă cu oricine se lasă cuprins de poftele şi desfătările trupeşti şi de patimi. De aceea zice apostolul că trupul se luptă asupra duhului, iar duhul asupra trupului. Cu alte cuvinte, dacă trupul nostru lasă vâslele şi vrea să adoarmă în luntre, atunci apa de la sine îl duce, împreună cu luntrea, la vale spre ţinutul tătarilor, pe când duhul sau cugetul curat îndeamnă şi sileşte trupul să vâslească şi să împingă din răsputeri luntrea la deal împotriva apei, până la Kiev.

Urmând această pildă, vino la noi, o, prietene şi prea iubite fiule, şi te urcă cu noi în luntre sau mai bine zis în corabia noastră şi, luând în mâini lopeţile, vâsleşte împreună cu noi, ca să mânăm corabia în susul apei şi să nu o scăpăm la vale, spre lucrarea poftelor şi a patimilor. Iar dacă din pricina slăbiciunii noastre nu vom putea neîntrerupt, zi şi noapte, să înaintăm cu corabia, atunci măcar să nu o lăsăm dusă de apă la vale şi să o ţinem pe loc cu ajutorul ancorei, adică cu împotrivirea noastră faţă de lucrarea patimilor. În acest chip odihnindu-ne puţin, iarăşi vom lua lopeţile şi vom mâna corabia la deal, adică luptând împotriva poftelor şi înclinărilor noastre rele.

Ţine-te dar, o, prietene, de făgăduinţa dată la plecarea ta, că de nu vei putea afla, la vreun schit sau pe lângă părintele Paisie, viaţa pe care o doreşti, apoi - cu cuvintele tale ai spus: „atunci îmi voi smeri gândurile mele şi mă voi întoarce înapoi".

Scumpul meu fiu duhovnicesc, ieroschimonah Kir Alexie! Până când vei fi purtat de gândurile tale, ca un al doilea Moise, legănat de valurile apelor, în coşul său de trestie? Porneşte-te la drum şi drumul te va aduce la braţele maicii tale, care te-a născut duhovniceşte, precum şi pe acel prunc 1-a adus fiica faraonului, maicii sale ca să-l crească.

Fii sănătos în Domnul şi te roagă pentru mine păcătosul".

VASILE, stareţul de la Poiana Mărului, 1766