"Nu există creştinism în afara Bisericii, fără apartenenţă eclezială."

"...Nu există creştinism în afara Bisericii, fără apartenenţă eclezială. Şi noi trebuie să fin conştienţi de lucrul acesta. Încă o dată, cei mai mulţi creştini aici în românia, nu ştiu lucrul acesta. Pentru ei Biserica este o instituţie, acolo, popii... ei slujesc, ei se roagă pentru noi, noi ne vedem de trebuirile noastre. 

Nu există! Dacă nu vii aici în biserică regulat şi dacă nu-ţi formezi încetul cu încetul o conştiinţă eclezială, o conştiinţă eclezială adică a apartenenţei tale faţă de biserică. Eu nu pot trăi fără biserică, le spun mereu la românii care vin şi le mai scriu: dragă, ai venit în Apus, primul lucru pe care trebuie să te întrebi este unde este o biserică românească, unde mă pot eu duce la biserică. Încep cu biserica, că dacă ai început cu Biserică, înseamnă că ţi-ai pus o temelie sănătoasă, viguroasă, pe care poţi clădi. Biserica te salvează, Biserica te ajută, Dumnezeu te binecuvântează să-ţi găseşti o muncă, să-ţi păstrezi familia, să nu te pierzi în lume. Deci creştinism fără Biserică nu există. Să ţinem minte lucrul acesta. Mai departe.

Nu există creştinism fără dogme. Fără o învăţătură de credinţă. Şi noi avem această învăţătură de credinţă, cum am spus, mai precisă ca la noi nu există în altă parte. Ori, trebuie s-o cunoaştem. Şi nu putem face rabat faţă de dogmele Bisericii, faţă de învăţătura de credinţă a Bisericii. Acelaşi părinte Sofronie spunea că cineva care nu cunoaşte rânduielile Bisericii, canoanele, dogmele, tradiţia Bisericii şi schimbă ceva, se lasă atras de alţii, îşi periclitează desăvârşirea. Nu neapărat mântuirea, dar cei care doresc să se unească cu Hristos cu adevărat, să meargă pe calea cea mai curată şi care duce direct la Dumnezeu, aceştia trebuie să ţină hotarele credinţei, reperele, dogmele credinţei, altfel, te rătăceşti. Deci, încă o dată, nu există credinţă, nu există creştinism fără dogme, fără învăţătură de credinţă pe care fiecare trebuie să ne-o cunoaştem cât mai îndeaproape. Şi tot el spune aşa: nu există creştinism fără asceză, fără angajare. 

Nu poţi spune sunt creştin, dar nu mă rog, nu postesc, nu fac nimic pentru sufletul meu, numai cu numele, creştin cu numele. Nu există aşa ceva. Orice creştin adevărat este un creştin care e conştient că s-a angajat pe o cale strâmtă, este calea care duce la împărăţia lui Dumnezeu, cum spune Mântuitorul, calea strâmtă. Şi uşa îngustă. Nu e calea plăcerilor, calea poftelor, calea largă pe care merg, iată, toţi oamenii astăzi sau aproape toţi oamenii. Noi mergem pe calea strâmtă dar care este împresurată nu numai de greutăţi şi de dureri şi de suferinţe, ci şi de mari bucurii. Că nu trăieşte nimeni în lumea aceasta mai mare bucurie ca cel care ştie să se jertfească, ca cel care a postit 47 de zile înainte de Paşti şi vin Paştile şi se bucură de Sărbătoarea Paştilor. Altfel nu poţi să te bucuri de Paşti dacă n-ai postit înainte de Paşti. Nu există bucurie. Bucuria vine la capătul unei jertfe, unei suferinţe de bună voie acceptat şi atunci vine bucuria. Te rogi, îţi impui să te rogi, rugăciunea este o asceză; cea mai mare asceză este a te ruga. Nu vedeţi, când te pui la rugăciune că mintea noastră se împrăştie în toate părţile? Ca să-ţi opreşti mintea nu-i deloc lucru uşor. Trebuie să faci un efort, trebuie să te rogi; cum poţi la început. Şi te rogi cum poţi şi cu timpul te ajută Dumnezeu să te rogi tot mai bine. Îţi impui lucruri, aş spune, aproape mecanice la început. Uite mă rog, citesc paraclisul Maicii Domnului în fiecare zi, citesc o catismă din Psaltire măcar în fiecare zi, citesc din Evanghelie în fiecare zi... la început nu prea simt eu dulceaţa a ceea ce citesc dar încetul cu încetul, încetul cu încetul vine dulceaţa şi nu mai poţi trăi fără rugăciune, nu mai poţi trăi fără post, nu mai poţi trăi fără împărtăşanie duminecă de duminecă. Dacă ai intrat într-un ritm sănătos, normal de viaţă creştină, înţelegeţi, nu mai pot trăi indiferent faţă de nevoile oamenilor, mă doare sufletul când văd atâţia amărâţi, atâţia oameni suferinzi, chinuit, lipsiţi ş.a.m.d. şi încerc să fac şi eu ceva pentru ei... Cum spun Părinţii într-o maximă ascetică nu se mântuieşte nimeni singur, ci ne mântuim toţi împreună în măsura în care ne ajutăm unii pe alţii, în măsura în care ne jertfim unii pentru alţii, în măsura în care ne învăţăm unii pe alţii... Sunt lucruri, dragii mei, încă o dată, fundamentale. Şi dacă noi le-am şti pe toate acestea şi am încerca să le trăim cât putem fiecare în viaţa noastră şi ştiţi că s-ar deschide în faţa noastră alt orizont. Am vedea şi am pătrunde în frumuseţea vieţii, dragii mei. Altfel viaţa, să ştiţi, fără să fii angajat în credinţă şi în Biserică viaţa, să ştiţi, nu-i frumoasă deloc. Şi-i vezi mai mult părţile negative. Şi ceea ce-i urât te impresionează, te rătăceşte, te afectează. Pe când omul lui Dumnezeu, omul care trăieşte în Hristos cu adevărat are şi Duhul lui Hristos şi, aşa cum am spus, Europa aceasta şi lumea întreagă e în Hristos. Hristos este părintele nostru al tuturor şi Hristos suferă în noi în fiecare dintre noi... că suntem ortodocşi sau protestanţi, sau catolici, sau necreştini sau atei chiar. Hristos suferă în fiecare dintre noi şi Hristos vrea să avem şi noi Duhul Său, să suferim şi noi unii pentru alţii. Încă o dată, repet lucrul acesta, să nu mă înţeleagă cineva greşit că dacă eu sufăr pentru un protestant sau pentru catolic sau pentru ateu sau un necreştin înseamnă că m-am făcut ca ei. nu. Ci rămân ceea ce sunt, dar sufăr, într-adevăr pentru toţi oamenii din lumea aceasta. Şi atunci sper că am şi eu Duhul lui Hristos. Şi voi vorbi încă o dată cu greutate, cu o responsabilitate, nu cu uşurinţă, nu cu dragul de a mă aprecia cineva că vezi Doamne, cât de frumos vorbeşte, nu, n-am nevoie să mă aprecieze nimeni. Să fiu eu în Duhul lui Hristos că Hristos n-a umblat după laude, a făcut minuni pentru că a avut durere faţă de oameni, nu de a se manifesta sau de a se da în spectacol în faţa mulţimilor. Încă o dată deci, când ai Duhul lui Hristos, gândeşti ca Hristos, făptuieşti ca Hristos, trăieşti cu adevărat în Hristos.

Să ne ajute Dumnezeu, iubiţii mei ca şi din întâlnirea de astăzi să plecăm de aici cu toţii mai edificaţi şi să încercăm cu toţii să ne punem un hotar mai precis de viaţă în Hristos, înţelegeţi. Dacă n-m prea mers la biserică, haideţi să zicem uite, de-acum mă duc regulat la Biserică. dacă m-am spovedit numai o dată în an uite, mă spovedesc acuma cel puţin de patru ori pe an dacă nu în fiecare lună. Dacă m-am împărtăşit rar, iuite, mă duc la împărtăşanie... Ar trebui să vorbim aicea numai de Sfânta Împărtăşanie odată. Ce înseamnă Sfânta Împărtăşanie pentru noi, ce minune ar aduce Hristos în sufletul nostru dacă ne-am împărtăşi în mod regulat. Păi să primeşti pe Hristos în fiecare duminecă, la fiecare Liturghie, este cel mai mare dar în viaţa noastră. Nu ne dăm noi seama ce înseamnă lucrul acesta. Sf. Ioan de Kronstadt îi tămăduia pe oameni, că se-adunau mulţimi mai mari decât sunteţi aici prezenţi, pini de boli, veniţi din toate colţurile Rusiei şi îi spovedea, uneori în grup şi îi întreba aveţi păcatele mari – care sunt opritoare de la împărtăşanie – dacă v-aţi lepădat de Hristos, dacă-aveţi vreo crimă, avort, dacă aveţi supărare pe cineva sau asupriţi pe cineva ş.a.m.d. – cu aceste păcate nu se poate apropia nimeni de Hristos, dar cu alte păcate, dacă te-ai spovedit o dată în lună şi de două ori în lună te poţi împărtăşi în fiecare zi. Aşa îi sfătuia pe oameni Sf. Ioan de Kronstadt şi după aceea îi împărtăşea în fiecare zi şi prin împărtăşanie îi vindeca pe mulţi şi nu pleca nimeni fără o uşurare şi binecuvântare de la Dumnezeu din biserica sfântului. Vedeţi, dacă la noi Liturghia a devenit oarecum un spectacol, dacă nu ne împărtăşim... Sigur, la Liturghie trăim comuniunea, prezenţa lui Hristos între noi, dar când te şi împărtăşeşti, este cu totul altceva. Sau este cu mult mai mult, cu infinit mai mult. Şi de aceea zic, trebuie să ne apropiem şi de Sfintele taine, să fim oameni mai buni unii cu alţii, să nu ne mai certăm – în familie în primul rând –, cu semenii noştri, să fim mai buni, să iertăm... că aşa cum iertăm noi ne iartă şi Dumnezeu la rândul nostru. nu câştigăm nimic, dragii mei, prin critici, prin judecată, prin minciună, prin hoţie, nu câştigăm nimica, numai pierdem că cu răul şi cu păcatul nu putem înainta, înţelegeţi. Răul şi păcatul ne distrug, încetul cu încetul, fără s ne dăm noi seama; noi credem că dacă am furat şi am câştigat acuma şi ne-am construit cum vedem case peste tot locul şi piscine şi nu mai ştiu ce au oamenii, nu sunt fericiţi aceştia. Şi veţi vedea – numai că noi nu mai vedem – ce se întâmplă în copiii acestora şi în urmaşii acestora. Că Dumnezeu să ştiţi, cum zice vorba, nu pedepseşte pe om cu bâta, că ai făcut păcatul şi ţi-a dat Dumnezeu plata; te pedepseşte Dumnezeu, oarecum îţi tragi tu păcatul în timp, în ani de zile, şi-n copiii tăi şi-n nepoţii tăi şi-n strănepoţii tăi. Dar oamenii nu mai au, îs oamenii toţi acum, acum să mă îmbogăţesc, acum să le am pe toate, cum, acum, acum... Şi călcăm toate normele şi toate rânduielile evanghelice. Şi le avem pe toate la un moment dat, dar n-ai pace în suflet şi încep să apară necazurile în copii, în nepoţi ş.a.m.d şi ce ai câştigat? Pe când omul lui Dumnezeu, încă o dată, e un om măsurat, un om calculat, un om judecat, un om care nu se lasă atras de ispitele ce le vede – „pofta ochilor, trufia vieţii” cum spune Sf. Ap. Iacov – imediat să pui mâna să am şi eu, să mă duc ş.a.m.d. Nu. Eşti cinstit, eşti la locul tău, te mulţumeşti cu mai puţin şi poţi trăi aşa de fericit mâncând puţin şi foarte puţin. să ştiţi că aceasta este o mare lipsă a europei occidentale şi a creştinismului apusean că au renunţat la asceză. Nu se mai posteşte deloc în apus şi mâncarea peste măsură să ştiţi că a dus la desfrâu, la destrăbălare, la tot ceea ce se întâmplă negativ acolo şi, uite, ceea ce întâlnim şi la noi aproape tot atât de mult ca şi acolo. Deci răul, cum spunea cineva, nu-i acolo, sau dincolo şi binele-i dincolo. Nu. Răul şi binele e-n fiecare dintre noi. Şi-ntre răul şi binele dintre fiecare dintre noi există o graniţă foarte subţire: acum suntem răi şi acum devenim buni – dacă vrem şi apelăm la Dumnezeu. Ne schimbă Duhul lui Dumnezeu, dar e o luptă. Deci, încă o dată, răul şi binele se consumă în inima noastră, a fiecăruia. Şi trebuie să fim serioşi, şi trebuie să fim calculaţi şi judecaţi să ne dăm seama că uşor suntem prinşi de cel rău, uşor greşi, dar dacă avem credinţă şi ne rugăm, uşor ne putem şi întoarce la Dumnezeu pentru că Dumnezeu ne ajută să ne întoarcem la El dacă strigăm la El, iubiţi credincioşi.

Să ne ajute Dumnezeu şi să ne binecuvânteze pe toţi. Amin."

ÎPS Serafim, Mitropolitul Germaniei şi al Europei de Nord

din predica de  la adunarea de tineret a Oastei Domnului, Sibiu 2007