Cel care n-are sabie să-şi cumpere!

"Aceasta este porunca Mântuitorului pentru orice creştin adevărat, luptător şi biruitor. Cu atât mai mult un ostaş al Domnului trebuie să fie încins cu această „sabie”.

Apostolul Pavel a folosit asemănarea cu sabia pentru că atunci nu erau puşti. Sabia era arma de luptă. Noi vom zice deci că un ostaş al Domnului (cititor de carte) fără sabia cuvântului biblic este un soldat fără puşcă. Ce biruinţă ar putea avea un astfel de soldat?

Când eram în şcoala suferinţelor de la Geoa­giu, m-a cercetat un frate ostaş care venea de departe, de prin Moldova. Îmi spunea că umblă prin ţară să-şi cerceteze fraţii şi să vestească Oastea Domnului. Ce bucurie pe mine!

Dar ce întristare, pe urmă, când am aflat ce fel de „arme” avea. Avea plină trai­sta de: „Epis­tolii căzute din cer”, „Cele 12 vămi”, o grămadă de „Visuri” şi alte cărţi „înfricoşate”. De Biblie nici vorbă, iar de cărţile Oastei abia dacă auzise.

– O, dragul meu, i-am zis, crezi că poţi face ceva izbândă cu astfel de arme? Întoarce-te acasă şi te pune pe cititul Bibliei şi al cărţilor de la Oastea Domnului.

Zece ani de Oaste! Sosit-a vremea să ne trecem în revistă Oastea, să vedem cum suntem echipaţi. Căci cu ostaşi mulţi, dar neînarmaţi, tot n-am făcut nimic. Sosit-a vremea ca orice ostaş adevărat să fie îmbrăcat şi să se îmbrace cu armătura de la Efeseni, cap. 6. Sosit-a vremea să scoatem puştile şi săbiile de lemn din fronturile noastre. Căci de aceste arme vrăjmaşul diavol nu se înspăimântă şi nu se teme. Văzut-aţi craii, pe la Crăciun, cum se răstesc şi îşi încrucişează săbiile. Dar lumea zâmbeşte de lupta lor, pentru că săbiile lor sunt de lemn, hainele, de hârtie şi coifurile, de carton. Să ne păzim, ca nu cumva şi noi să devenim nişte astfel de „crai” cu săbii de lemn. Căci şi aceasta este una din primejdiile de care trebuie ferită Oastea  Domnului!

Zece ani de Oaste! Încingeţi sabia cuvântului biblic, iubiţi fraţi ostaşi! Fiecare luptător din Oas­tea Dom­nului, care ştie carte, să aibă cel puţin Noul Testament cu psalmi. Aceasta este sa­bia cu care un ostaş al Domnului trebuie să fie încins în toată vremea şi în tot locul. Aceasta este arma fără de care un ostaş cititor nu poate fi un ostaş adevărat. Cu Noul Testament în buzunar şi în inimă, iubiţi fraţi ostaşi! Fiecare să ştie şi să înveţe a mânui această armă, după puterea lui.

„Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere” –  zicea Mântuitorul (Lc 22, 36). Dar pentru sabia aceasta nu e chiar de lipsă ca omul să-şi vândă haina. Cu 40-50 de lei se poate cumpăra un Noul Testament cu psalmi. Iar când şi cel mai sărac om poate afla şi da sute de lei la un an pentru tutun – trebuie să se afle şi 40-50 de lei pentru sabia Cuvântului lui Dumnezeu.

O, ce sabie minunată este aceasta! Cuvântul lui Dumnezeu e numit şi sabia Duhului Sfânt (Ef 6, 17).

Ce numire potrivită! Aici este locul a se căuta şi explica puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu. Prin el taie şi lucrează Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin toate darurile cerului de sus. Prin Duhul Sfânt vine şi puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului Sfânt; o sabie sfântă şi binecuvântată ce ni se dă în dar. Fără sabia aceasta nu se pot purta lupte şi biruinţe de mântuire sufletească.

Ce frumos spune acest a­devăr o istorie din Biblie!

Iudeii, pu­ţini şi neînar­maţi, erau strâm­toraţi din toate părţile de vrăjmaşi mulţi şi tari. Atunci, un viteaz de-al lor, Iuda Macabeul, a început a încuraja poporul, zicând: „Nu vă temeţi! Am a­vut un vis de la Dumnezeu… L-am văzut în vis pe Onia, cel ce fusese arhiereu, om bun, cuvios, cucernic; cu mâinile întinse, se ruga pentru noi… După aceea, s-a arătat Ieremia proorocul, care şi-a întins dreapta şi mi-a dat o sabie de aur, zicând: „Ia aceasta sfântă sabie, care este un dar de la Dumnezeu, prin care vei surpa pe vrăjmaşi”.

Şi ne spune Biblia că iudeii au biruit, „aştep­tând de la cel Atotputernic biruinţă şi ajutor”. Au biruit cu „sabia cea de aur” ce li se arătase din cer (II Mac cap. 15).

Ce istorie mult-spunătoare este aceasta pentru orice creştin luptător şi biruitor! Ce mult-spu­nătoare este şi pentru noi, ostaşii Domnului! În lupta mântuirii, cerul de sus ne îmbie şi nouă o „sfântă sabie”, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu a­ceastă sabie se câştigă luptele şi biruinţele mântuirii. „Armele luptei noastre nu sunt omeneşti, ci puternice, de la Dumnezeu” (II Cor 10, 4). Dacă armele noastre ar fi omeneşti, am cădea bătuţi la prima ciocnire cu marele vrăjmaş, căruia i s-a dat „să facă război cu cei din seminţia femeii” (Apoc 12, 17). Noi însă avem sabia Duhului Sfânt şi celelalte arme de la Efeseni, cap. 6, care ne asigură biruinţa.

O, ce sabie sfântă şi binecuvântată este sabia cuvântului biblic, sabia Duhului Sfânt!

„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândirile inimii” (Evr 4, 12). Aceasta este puterea cuvântului biblic. Sabia lui – sabia Duhului Sfânt – pătrunde până la despărţirea omului duhovnicesc de cel lumesc, a omului celui nou de omul cel vechi. Ea taie fără cruţare în orice compromis cu lumea şi cu păcatul. Cuvântul lui Dum­nezeu nu suferă nici un fel de învoială şi de împăcare cu păcatul.

Într-o carte de Teologie morală (Dr. Alex. Nic., Blaj) am citit că păcatul beţiei e împărţit în trei clase, cam aşa: clasa primă e starea când omul e în „curaj”, în „veselie”, şi ăsta ar fi un păcat mai mic. Clasa a doua, când omul e beat, dar totuşi se mai poate ţine pe picioare şi are cunoştinţă de el. Iar clasa a treia, când omul a căzut sub masă; iar păcatul e măsurat după aceste trei clase.

Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. Păcatul, oricât de mic ar fi, e păcat, e otravă ce infectează sufletul. Când beatul e în „veselie”, de regulă, atunci înjură şi are chef de bătaie. Când a ajuns sub masă nu mai poate face nimic.

Preotul T. Lazescu din Moldova, dezaprobând mişcarea noastră contra dansurilor, dădea următoarea regulă (în revista eparhială «Cronica Romanului»): Cel ce joacă bine face; iar cel ce nu joacă, şi mai bine. Adică îi deschizi larg uşa păcatului şi pe urmă iar cauţi s-o mai închizi.

Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. El trânteşte uşa, el încuie uşa de tot în faţa păcatului.

Păcatul e păcat, oricât de mare sau de mic ar fi. El trebuie distrus cu desăvârşire. Şi sabia cuvântului aceasta o face. Ea taie şi într-o bubă mică de păcat tot atât de necruţător ca într-o rană veche şi grea. Ea taie până stârpeşte răul cu totul. Via­­ţa creştinilor de azi e plină de atâtea păgânătăţi, de atâtea datini urâte şi păgâneşti, tocmai pentru că nu s-a lăsat ca sabia Cuvântului lui Dumnezeu să taie fără cruţare în el.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am slujit odată într-o mică filie din judeţul Hunedoara. După slujbă, tot poporul mă aştepta în uşa bisericii. Şi, ca la o comandă, deodată îi văzui pe toţi scoţând din buzunare şi întinzând, spre „în­chinare” şi gustare, câte o sticlă de rachiu de prune. Nu înţelegeam ce înseamnă acest lucru. Pe urmă am aflat. Era vremea rachiului de prune şi datina era ca totul poporul să meargă la biserică cu rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în uşa bisericii, preotul trebuia să închine şi să guste din toate sticlele. În uşa bisericii se înfiripa o cârciumă mică, ce continua apoi pe la casele oamenilor cu jocuri, beţii şi păcate.

„Ăsta-i un obicei păgân şi urât, le-am zis oamenilor. Biserica şi Scriptura nu suferă aşa ceva. Ascultaţi ce spune Scriptura: «Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor» (I Cor 10, 21). În sf. biserică slujeam la paharul Domnului, iar acum cuvine-se oare «să închinăm» la celelalte pahare?… În numele Bisericii, în numele Domnului, vă rog pe toţi, lăsaţi-vă de acest urât obicei. Biserica nu poate suferi astfel de lucruri urâte!…”

Oamenii s-au cam supărat (şi pe urmă am înţeles că preotul parohiei s-a supărat şi mai mult pentru încercarea de a-i strica „datinile” şi „veni­turile”; o parte din rachiul „închinat” fiind al lui).

Şi iată, aşa s-au înstăpânit în Biserica noastră datinile cele păgâneşti (la botezuri, ospeţe cu beţii şi jocuri etc., etc.). Nu s-a lăsat ca sabia cea ascuţită a cuvântului biblic să taie fără cruţare în ele; să nu le cruţe de la început. Cei ce trebuia să taie au stat – şi stau şi azi – cu ochii închişi şi cu sabia în teacă. S-au bucurat că datina aduce ceva câştig, dar deficitul moral era şi este de mii de ori mai mare.

Sabia cuvântului este cea de foc, a Duhului Sfânt. Ea nu suferă răul şi păcatul. Ea taie fără cruţare. Ea trage hotar şi face prăpastie între bine şi rău, între virtute şi păcat, între lumină şi întuneric, între minciună şi adevăr.

O, ce dar mare este nouă Cuvântul lui Dumnezeu! O, ce armă sfântă şi binecuvântată ne este nouă sabia cuvântului biblic! De aceea vom striga iar şi iar cuvintele Mântuitorului: Cine n-are sabie să-şi cumpere! Şi nu numai să o cumpere şi să o ţină în cui sau să o încingă numai de paradă, ci să lucreze cu ea, să „taie” cu ea.

Şi le-a zis lor Moise: „Aşa zice Domnul: «Fiecare din voi să se încingă cu sabia şi fiecare să junghie pe fratele său, pe prietenul său şi pe ruda sa»” (Exod 32, 27). Aceasta era o sabie pedepsitoare. Însă noi să încingem săbiile cele binecuvântate ale cuvântului biblic. Săbiile cele care taie şi vindecă. Să încingem cu toţii sabia cuvântului biblic şi să tăiem cu ea mai întâi în noi înşine; în păcatele noastre. Să „tăiem” apoi cu ea pe vecinul nostru, pe fratele nostru, pe cei care sunt în casa noastră; pe cei care sunt în casă cu noi şi pe cei care sunt afară de casa noastră; pe cei care sunt în sat cu noi şi pe cei care sunt în afară de satul nostru. Tăiaţi pe tot locul cu sabia cuvântului, pentru ca să curgă în toate părţile „sângele” lacrimilor căinţei pentru păcat.

Să ne aşteptăm însă şi la împotriviri. Din rana pe care o face sabia cuvântului viu nu curge numai sânge de lacrimi, ci ţâşneşte şi împotrivire, îndârjire, prigoană. În atâtea şi atâtea locuri, oamenii vor încerca să ne smulgă sabia (Biblia) din mână. Dar un ostaş al Domnului nu se sperie. El luptă, având conştiinţa că are o sabie din cer şi trebuie să învingă.

Aici însă vom spune şi altceva: împotrivirile vin de multe ori şi din greşeala luptătorilor, că nu poartă bine sabia cuvântului. Sunt şi în fronturile noastre luptători care fac greşeli. Taie cu sabia cuvântului fără tact şi chibzuială. Folosesc mai mult numai un tăiş al săbiei: tăişul mustrării păcatului. Chiar personal am văzut cazuri când ostaşii mai întăriţi au tăbărât deodată cu sabia mustrării peste cei care nu se putuseră încă dezbăra de unele patimi. Urmarea a fost că cei „răniţi” s-au îndârjit şi n-au mai venit la Oaste. În loc de câştig, pagubă.

Când mânuieşti sabia cuvântului, trebuie să ai răbdare, tact şi, mai presus de toate, dragoste. Sabia cuvântului să fie totdeauna agerită în dragostea noastră. Fără dragoste, nici cu sabia cuvântului nu poţi răni pe nimeni pentru Domnul. În mâna noastră, sabia cuvântului să aibă totdeauna cele două tăişuri: tăişul tăierii (mustrării) şi tăişul dragostei (vindecării). Numai cu tăişul mustrării, încă n-am făcut nimic. Dimpotrivă. Cu tăişul acesta lucrează, de regulă, sectarii. Ei nu ştiu alt­ceva decât să critice, să taie mereu în scăderile altora (în ale lor însă ba). De aceea în mâna lor sabia cuvântului îndârjeşte, în loc să câştige. De aceea nu pot face nimic. Noi să ne ferim de greşeala aceasta.

De-a pururi pildă să ne fie şi aici marele nostru Învăţător. Iisus Mântuitorul nu mustra pe cei păcătoşi care doreau mântuirea. Mustra, de regulă, numai pe cei care făţiş „se împotriveau Duhului Sfânt”: pe fariseii şi cărturarii cei făţarnici. Chiar când folosea sabia mustrării, în tăierea aceasta era mai multă dragoste decât mustrare. Era o mustrare dulce şi vindecătoare. Sabia aceas­ta se poate vedea atât de bine în mustrările blânde pe care Iisus le făcea apostolilor.

De încheiere, vom spune: sabia cuvântului biblic este o sabie sfântă şi binecuvântată. Ea taie şi vindecă. Ea pătrunde până la plăsele în omul nostru cel vechi. Ea singură poate junghia pe omul nostru cel vechi din noi.

Ferice de cei care primesc „tăieturile” acestei săbii! Şi ferice de cei care taie cu ea şi pe alţii! Dar vai celor care se poartă cu nepăsare şi cu ură faţă de ea. Vai de cei care urăsc Cuvântul lui Dumnezeu! Vai de cei care prigonesc Cuvântul lui Dum­nezeu! Vai de cei care umblă să rupă sabia cuvântului! Ei se vor întâlni odată cu această sabie, dar într-o altă formă, înfricoşată.

„Şi, când m-am întors, am văzut pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu brâu de aur… Ochii Lui erau ca para focului… şi glasul Lui, ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri” (Apoc 1, 12-16).

Toţi cei care urăsc şi dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte-vor ascuţişul acestei săbii pedepsitoare. Toţi cei care dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu şi se poartă cu nepăsare faţă de el şi de chemările lui cunoaşte-vor în ziua judecăţii judecata Mântuitorului: „Pe cel care nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l osândească: cuvântul pe care l-am grăit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi” (In 12, 48)."

Părintele Iosif Trifa

din cartea "Sabia Duhului", pag. 14-26

editura "Oastea Domnului", Sibiu, 2006

Frumoasă dragoste dintâi

Frumoasă dragoste dintâi,

numai o dată eşti în viaţă,

dar cât de scumpă ne rămâi,

frumoasă dragoste dintâi!.bis

Credinţă, dar dumnezeiesc,

doar una poţi să fii pe lume,

când toţi ai tăi la fel simţesc,

credinţă, dar dumnezeiesc.bis

Nădejde, har nepreţuit,

doar tu eşti unica avere,

când tot ce-aveam s-a nimicit,

nădejde, har nepreţuit.bis

Frumoase feţe-a lui Hristos,

doar voi daţi veşnic strălucire,

când staţi pe chipul credincios,

frumoase feţe-a lui Hristos. bis

Iisuse Doamne Te rugăm,

păstrează-ni-le-n veci curate,

ca-n totul noi să-Ţi semănăm,

Iisuse Doamne Te rugăm!. bis

de Traian Dorz

 

SCRISOARE - Cuviosul Vasile Ieromonahul, Staretul Schitului Poiana Marului (+ 1767)

CĂTRE PREACUVIOSUL ŞI DUHOVNICESCUL MEU FIU ÎNTRU HRISTOS, IEROSCHIMONAHUL KIR ALEXIE

„Aşteptând cu mare dor întoarcerea ta, ca iarăşi să ne vedem cu bucurie faţă către faţă, îţi trimit ţie, prea iubitul meu fiu şi prieten, îmbrăţişarea mea călduroasă şi îţi amintesc de înţelegerea şi legământul nostru de a vieţui în pacea Domnului: De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre şi Cele ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. (Matei 6, 14-15; Luca 6, 31).

Eu, o, prietene, fiind om neputincios, când greşesc faţă de cineva, voiesc ca acela să mă ierte. De asemenea, mă silesc, chiar dacă inima mea se împotriveşte să iert şi eu fratelui meu greşelile lui faţă de mine. Până când însă? Nu de şapte ori, zice Domnul, ci de şaptezeci de ori câte şapte, dacă ne va greşi şi-i va părea rău, să-i iertăm lui. Aceasta este pravila şi dreptarul nostru, pe care dacă le-am păzi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi şi împreună-vieţuirea noastră.

Dar adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greşelile şi a ne dezvinovăţi - pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului - nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăţia, cum ne este porunca, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovaţi, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat. Amândoi am greşit în faţa poruncilor lui Hristos şi totuşi aruncăm vina unul asupra celuilalt, ca şi Adam asupra Evei şi Eva asupra şarpelui. Şi astfel ne pierdem sufletele şi ne osândim ca şi aceia, numai pentru că umblăm a ne dezvinovăţi, şi nu pentru păcat, căci nu este în lumea aceasta om fără păcat, chiar de ar fi sfânt şi de ar vieţui numai o zi pe pământ. Deci este lucru lămurit că nu numai pentru păcate vom fi osândiţi, toţi cei care ne împotrivim poruncilor lui Hristos, ci şi pentru aceea că vrem să ne ascundem vinovăţia. Să zic că mă loveşte cineva peste obraz, iar eu, nevoind să sufăr una ca aceasta, arunc toată răspunderea asupra lui, care neîndoielnic are partea lui de vină, şi-l înfăţişez ca pe un defăimător al poruncilor lui Hristos, iar pe mine însumi nu mă învinuiesc de nerăbdare. Se înţelege că atât" cel care m-a lovit trebuie să fie judecat, cât şi eu, care n-am avut destulă răbdare, trebuie să mă pocăiesc şi să iau asupra-mi vina de a fi călcat porunca răbdării. De aceea şi Bogoslovul spunea: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi". Iar dacă vrem, o, prietene, ca adevărul să se sălăşluiască întru noi, atunci să fugim de apucătura de a ne dezvinovăţi şi să ne însuşim greşelile, şi atunci adevărul se va arăta pe faţă, de la sine sau prin uşile pocăinţei. Descoperirea de la sine a adevărului stă în voia Domnului, iar aflarea lui pe calea pocăinţei atârnă de slabele noastre puteri omeneşti.

Din acestea, dar, se poate vedea că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci asupra duhurilor întunericului, a începătoriilor şi a stăpâniilor de sub cer! (Efeseni 6, 12).

Vină dar la noi, vino grabnic, prietene, precum ni te-ai făgăduit, ca să ne fii împreună-nevoitor şi împreună-luptător împotriva duhurilor răutăţii de sub cer, cu care nu se poate duce lupta, chiar de s-ar coborî raiul pe pământ, decât în chipul acesta. Bunăoară să ne suim amândoi într-o luntre şi să pornim cu ea, ca şi cum am avea o trebuinţă oarecare, în sus pe apa Niprului până la Kiev. Câtă vreme vom împinge cu lopeţile, luntrea noastră va înainta în susul apei, iar dacă încetăm vâslitul, atunci fără să ne mai ostenim noi, apa de la sine ne va duce la vale până la Oceacov sau până la Kinburn. Aceasta o spun ca să înţelegi că toate suişurile duhovniceşti se câştigă cu anevoie şi cu sudoare multă. Câtă vreme omul se nevoieşte şi veghează, el urcă, ca şi luntrea în susul apei. Iar când vrea să se mai odihnească şi încetează truda, el îndată coboară la vale, ca şi luntrea mânată de apele Niprului până în Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile şi ispitele lucrează atunci în voie.

Aceasta este calea cea îngustă, care duce la mântuire, şi calea cea largă, care duce la pierzanie, cum zice Domnul. Cel ce rabdă necazul şi supărarea, săvârşeşte în sufletul său mare nevoinţă şi trudă, ca şi cel care vâsleşte luntrea împotriva cursului apei. Pe când omul care se mânie şi ţine minte răul şi mai ales dacă şi caută să se dezvinovăţească, acela îşi slăbeşte şi îşi seacă puterile sufleteşti, încât ispitele pătrund în sufletul lui fără nici o greutate şi-i duc mintea spre tot felul de plăceri şi patimi, precum şi apa duce luntrea spre Oceacov şi Crimeea. Aşa se întâmplă cu oricine se lasă cuprins de poftele şi desfătările trupeşti şi de patimi. De aceea zice apostolul că trupul se luptă asupra duhului, iar duhul asupra trupului. Cu alte cuvinte, dacă trupul nostru lasă vâslele şi vrea să adoarmă în luntre, atunci apa de la sine îl duce, împreună cu luntrea, la vale spre ţinutul tătarilor, pe când duhul sau cugetul curat îndeamnă şi sileşte trupul să vâslească şi să împingă din răsputeri luntrea la deal împotriva apei, până la Kiev.

Urmând această pildă, vino la noi, o, prietene şi prea iubite fiule, şi te urcă cu noi în luntre sau mai bine zis în corabia noastră şi, luând în mâini lopeţile, vâsleşte împreună cu noi, ca să mânăm corabia în susul apei şi să nu o scăpăm la vale, spre lucrarea poftelor şi a patimilor. Iar dacă din pricina slăbiciunii noastre nu vom putea neîntrerupt, zi şi noapte, să înaintăm cu corabia, atunci măcar să nu o lăsăm dusă de apă la vale şi să o ţinem pe loc cu ajutorul ancorei, adică cu împotrivirea noastră faţă de lucrarea patimilor. În acest chip odihnindu-ne puţin, iarăşi vom lua lopeţile şi vom mâna corabia la deal, adică luptând împotriva poftelor şi înclinărilor noastre rele.

Ţine-te dar, o, prietene, de făgăduinţa dată la plecarea ta, că de nu vei putea afla, la vreun schit sau pe lângă părintele Paisie, viaţa pe care o doreşti, apoi - cu cuvintele tale ai spus: „atunci îmi voi smeri gândurile mele şi mă voi întoarce înapoi".

Scumpul meu fiu duhovnicesc, ieroschimonah Kir Alexie! Până când vei fi purtat de gândurile tale, ca un al doilea Moise, legănat de valurile apelor, în coşul său de trestie? Porneşte-te la drum şi drumul te va aduce la braţele maicii tale, care te-a născut duhovniceşte, precum şi pe acel prunc 1-a adus fiica faraonului, maicii sale ca să-l crească.

Fii sănătos în Domnul şi te roagă pentru mine păcătosul".

VASILE, stareţul de la Poiana Mărului, 1766

Cuvântul Tău este adevărul!

"Adevărul este ceea ce este! Adică este realitatea unică, neschimbată, întreagă şi eternă. Adevărul este ceea ce are valoare veşnică. Şi în mărime, şi în durată, şi în preţ. Adevărul nu are un trecut şi un viitor. Are numai un veşnic prezent. Adevărul nu are un moment al lui în care este. Şi un altul în care nu e, ci el este dintotdeauna şi pe totdeauna. Adevărul nu are un loc unde el este de un fel şi un altul unde să fie de alt fel. Ci el este acelaşi oriunde.

Ceea ce se schimbă după oameni, sau după împrejurări, sau după interese, sau după simpatii, acela nu este Adevărul, ci minciuna. Ceea ce caută la faţa omului, aceea nu este dreptatea, ci nelegiuirea. Ceea ce judecă după două feluri, pe unul aşa şi pe altul altfel, nu este legea, ci tirania. Hristos e Adevărul, pentru că El nu Se uită la faţa omului, ci la inima lui (Rom. 2, 11-16).

Nu la vorbele cuiva, ci la faptele sale. Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul, pentru că el pătrunde ca o sabie cu două tăişuri, despărţind până la profunzime ceea ce este lumină de ceea ce este întuneric şi ceea ce este viu de ceea ce este mort (Evrei 4, 12-13). Înţelepciunea lui Dumnezeu este Adevărul, pentru că ea nu poate fi nici înşelată (Ioan 2, 23-25), nici înşelătoare (Rom. 3, 3; Isaia 54, 10).

Oricine vine la El nu va fi izgonit afară (Ioan 5, 24). Dar oricine nu crede în El nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el (Ioan 3, 36).

Se poate asemăna Cuvântul lui Dumnezeu cu multe, dar nimic nu seamănă cu el. Adevărul poate fi asemănat cu toate acelea în care este o parte din el, dar nici una din toate acestea nu poate fi asemănată cu el, pentru că nici una nu-l reprezintă în întregime. El este fiecare – şi totuşi este mai mult decât toate. Adevărul poate fi ca o stâncă de neclintit. Dar nici o stâncă nu poate fi ca Adevărul, pentru că nu poate fi veşnică. Adevărul poate fi ca soarele strălucitor. Dar soarele nu poate fi ca Adevărul, pentru că el are schimbări, pe când Adevărul este neschimbat. Adevărul poate fi ca o apă adâncă, dar apa adâncă nu poate fi ca Adevărul, pentru că în ea mai pot fi urâciuni şi tulburări. Dar în el nu pot fi.

            Ci asemănarea Adevărului cu focul mi se pare cea mai potrivită. În foc nu pot dăinui nici un fel de gunoaie. În foc nu poate sta decât aurul. Tot ce este în foc se curăţă şi se încheagă. Tot ce are în sine focul devine una cu el, sfinţindu-se. Aşa este şi cu cine este în Adevăr. Sau cu acela în care este Adevărul. Când cei trei tineri au fost aruncaţi în cuptorul de foc, flăcările nu le-au ars nimic altceva decât legăturile.

Când au fost aruncaţi în foc, ei erau legaţi. Dar, în foc, ei au devenit slobozi şi umblau prin cuptorul înroşit liberi (Dan. 3, 21-25). Până nu te cufunzi în Adevăr, în Hristos, o mulţime de legături te mai reţin şi nu-ţi lasă slobozenia totală. Dar când ajungi să cunoşti Adevărul, adică devii una cu Hristos prin felul de gândire, de simţire şi de trăire, atunci ai ajuns cu adevărat slobod.

Atunci tot ce poate roade molia sau rugina, tot ce poate lua furul sau moartea, nu te mai leagă şi nu te mai robeşte. Cum închisoarea îţi rupe orice legături cu lumea de afară, tot aşa şi Adevărul îţi rupe orice legături cu păcatul.

            Sfinţenia vieţii este singura dovadă a cunoaşterii Adevărului. Libertatea de a face binele este singura dovadă a umblării în Adevăr.

Preamărire veşnică Ţie, Doamne Iisuse, Adevărul Unic şi Etern. Singurul care transformi viaţa noastră, care dezlegi umblările noastre, care sfinţeşti întreagă fiinţa noastră. Binecuvântată să fie puterea Ta, care ne face neînfricaţi, lumina Ta, care ne face strălucitori, limpezimea Ta, care ne face atotcuprinzători şi căldura Ta, care ne face plini de bunăvoinţă iubitoare şi smerită.

Te rugăm, cuprinde-Te deplin pe Tine în noi şi cuprinde-ne pe noi deplin în Tine. Ca lumea să creadă că Tu ne-ai trimis. Şi să vadă că Adevărul este în noi, iar noi în El. Amin."

Traian Dorz, 

din volumul "Hristos – Mijlocitorul nostru"

Rugaţi-l pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său (Lc 10,2)

"Să auzim ce spune Domnul când îi trimite pe predicatori: Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini! Rugaţi-l deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său! (Mt 9,37-38).

Pentru un seceriş mare lucrătorii sunt puţini; nu putem vorbi despre această lipsă fără o tristeţe adâncă, deoarece sunt persoane care ar asculta cuvântul bun, însă lipsesc predicatorii. Iată, lumea este plină de preoţi şi totuşi rar se găseşte unul care lucrează în secerişul Domnului; ne-am asumat misiunea preoţească, dar nu facem faptele pe care le comportă misiunea.

Fraţilor preaiubiţi, gândiţi-vă bine la ceea ce este scris: Rugaţi-l pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său (Lc 10,2). Rugaţi-vă pentru noi ca să fim în măsură să lucrăm pentru voi aşa cum se cuvine, pentru ca limba să nu se blocheze atunci când vorbeşte, iar tăcerea noastră să nu ne condamne în faţa judecătorului cel drept pe noi care am asumat misiunea de predicatori. Adesea limba predicatorilor îşi pierde vioiciunea din cauza păcatelor lor; adesea celor care sunt la conducere le este luată posibilitatea predicării din cauza credincioşilor.

Limba predicatorilor este împiedicată de păcatul lor, aşa cum spune psalmistul: Dumnezeu îi spune celui păcătos: de ce repeţi decretele mele?(Ps 49,16). Alteori, glasul predicatorilor este împiedicat în mod vinovat de credincioşi, aşa cum îi spune Domnul lui Ezechiel: Voi face să ţi se lipească limba de cerul gurii şi vei rămâne mut. Astfel nu vei mai fi pentru ei unul care le reproşează, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi (Ez 3,26). Ca şi cum ar spune: Ţi se ia cuvântul predicării, deoarece poporul nu este vrednic să asculte îndemnul adevărului, acel popor care s-a răzvrătit împotriva mea prin faptele sale. Însă nu este uşor să se ştie mereu din vina cui este luat cuvântul predicatorului. Dar se ştie cu toată certitudinea că tăcerea păstorului dăunează uneori lui însuşi şi întotdeauna credincioşilor supuşi lui.

Fraţilor preaiubiţi, sunt alte lucruri care mă întristează adânc în modul de a trăi al păstorilor. Şi pentru ca să nu pară supărător faţă de cineva ceea ce spun, mă acuz în acelaşi timp şi pe mine, deşi mă aflu în acest loc desigur nu prin alegerea mea, ci constrâns de timpurile tulburate în care trăim.

Ne-am înglodat în lucruri pământeşti, iar prin misiunea preoţească am asumat altceva, altceva arătăm prin fapte. Nu părăsim slujirea predicării şi suntem numiţi episcopi, dar poate că mai curând spre condamnarea noastră, dat fiind faptul că avem titlul onorific şi nu calităţile. Cei care ne-au fost încredinţaţi îl părăsesc pe Dumnezeu, iar noi stăm liniştiţi. Zac în păcatele lor, iar noi nu le întindem mâna pentru a-i corecta.

Oare cum va posibil să corectăm viaţa altora dacă o neglijăm pe a noastră? Fiind toţi copleşiţi de afaceri pământeşti, devenim cu atât mai insensibili în interior cu cât părem mai atenţi la afacerile exterioare.

Tocmai pentru aceasta Biserica spune mădularelor sale bolnave: Mau pus păzitoare a viilor: via mea, a mea, nu am păzit-o (Ct 1,6). Puşi păzitori ai viilor, noi nu păzim deloc via, deoarece, fiind implicaţi în acţiuni străine, neglijăm slujirea pe care ar trebui să o îndeplinim."

  Sfântul Grigore cel Mare

din Omilii la evanghelii

Aceste frunze care cad

Aceste frunze care cad
îngroapă încă-o vară
şi-a noastre zile ce tot scad
se-apropie de-o seară.
Şi seara asta cât de des
ne-ar trebui-amintită
la orice drum ce-avem de-ales
la orişice ispită.

Să nu ne pară rău c-avem
acum poveri mai grele,
nici că pentru Hristos suntem
huliţi cu vorbe rele,
nici că pentru Cuvântul Lui
ajungem la-ncercare,
căci ca acestea-n ceruri nu-i
răsplată-atât de mare.

Nu vă-ntristaţi când frunze cad
şi-ngroapă înc-o vară,
ferice zilele ce scad
strângând în cer comoară,
ferice-acei ce duc poveri
şi suferă-încercare
ca-n ziua marii Învieri
nu-i slavă-atât de mare.

Traian Dorz

"Nu există creştinism în afara Bisericii, fără apartenenţă eclezială."

"...Nu există creştinism în afara Bisericii, fără apartenenţă eclezială. Şi noi trebuie să fin conştienţi de lucrul acesta. Încă o dată, cei mai mulţi creştini aici în românia, nu ştiu lucrul acesta. Pentru ei Biserica este o instituţie, acolo, popii... ei slujesc, ei se roagă pentru noi, noi ne vedem de trebuirile noastre. 

Nu există! Dacă nu vii aici în biserică regulat şi dacă nu-ţi formezi încetul cu încetul o conştiinţă eclezială, o conştiinţă eclezială adică a apartenenţei tale faţă de biserică. Eu nu pot trăi fără biserică, le spun mereu la românii care vin şi le mai scriu: dragă, ai venit în Apus, primul lucru pe care trebuie să te întrebi este unde este o biserică românească, unde mă pot eu duce la biserică. Încep cu biserica, că dacă ai început cu Biserică, înseamnă că ţi-ai pus o temelie sănătoasă, viguroasă, pe care poţi clădi. Biserica te salvează, Biserica te ajută, Dumnezeu te binecuvântează să-ţi găseşti o muncă, să-ţi păstrezi familia, să nu te pierzi în lume. Deci creştinism fără Biserică nu există. Să ţinem minte lucrul acesta. Mai departe.

Nu există creştinism fără dogme. Fără o învăţătură de credinţă. Şi noi avem această învăţătură de credinţă, cum am spus, mai precisă ca la noi nu există în altă parte. Ori, trebuie s-o cunoaştem. Şi nu putem face rabat faţă de dogmele Bisericii, faţă de învăţătura de credinţă a Bisericii. Acelaşi părinte Sofronie spunea că cineva care nu cunoaşte rânduielile Bisericii, canoanele, dogmele, tradiţia Bisericii şi schimbă ceva, se lasă atras de alţii, îşi periclitează desăvârşirea. Nu neapărat mântuirea, dar cei care doresc să se unească cu Hristos cu adevărat, să meargă pe calea cea mai curată şi care duce direct la Dumnezeu, aceştia trebuie să ţină hotarele credinţei, reperele, dogmele credinţei, altfel, te rătăceşti. Deci, încă o dată, nu există credinţă, nu există creştinism fără dogme, fără învăţătură de credinţă pe care fiecare trebuie să ne-o cunoaştem cât mai îndeaproape. Şi tot el spune aşa: nu există creştinism fără asceză, fără angajare. 

Nu poţi spune sunt creştin, dar nu mă rog, nu postesc, nu fac nimic pentru sufletul meu, numai cu numele, creştin cu numele. Nu există aşa ceva. Orice creştin adevărat este un creştin care e conştient că s-a angajat pe o cale strâmtă, este calea care duce la împărăţia lui Dumnezeu, cum spune Mântuitorul, calea strâmtă. Şi uşa îngustă. Nu e calea plăcerilor, calea poftelor, calea largă pe care merg, iată, toţi oamenii astăzi sau aproape toţi oamenii. Noi mergem pe calea strâmtă dar care este împresurată nu numai de greutăţi şi de dureri şi de suferinţe, ci şi de mari bucurii. Că nu trăieşte nimeni în lumea aceasta mai mare bucurie ca cel care ştie să se jertfească, ca cel care a postit 47 de zile înainte de Paşti şi vin Paştile şi se bucură de Sărbătoarea Paştilor. Altfel nu poţi să te bucuri de Paşti dacă n-ai postit înainte de Paşti. Nu există bucurie. Bucuria vine la capătul unei jertfe, unei suferinţe de bună voie acceptat şi atunci vine bucuria. Te rogi, îţi impui să te rogi, rugăciunea este o asceză; cea mai mare asceză este a te ruga. Nu vedeţi, când te pui la rugăciune că mintea noastră se împrăştie în toate părţile? Ca să-ţi opreşti mintea nu-i deloc lucru uşor. Trebuie să faci un efort, trebuie să te rogi; cum poţi la început. Şi te rogi cum poţi şi cu timpul te ajută Dumnezeu să te rogi tot mai bine. Îţi impui lucruri, aş spune, aproape mecanice la început. Uite mă rog, citesc paraclisul Maicii Domnului în fiecare zi, citesc o catismă din Psaltire măcar în fiecare zi, citesc din Evanghelie în fiecare zi... la început nu prea simt eu dulceaţa a ceea ce citesc dar încetul cu încetul, încetul cu încetul vine dulceaţa şi nu mai poţi trăi fără rugăciune, nu mai poţi trăi fără post, nu mai poţi trăi fără împărtăşanie duminecă de duminecă. Dacă ai intrat într-un ritm sănătos, normal de viaţă creştină, înţelegeţi, nu mai pot trăi indiferent faţă de nevoile oamenilor, mă doare sufletul când văd atâţia amărâţi, atâţia oameni suferinzi, chinuit, lipsiţi ş.a.m.d. şi încerc să fac şi eu ceva pentru ei... Cum spun Părinţii într-o maximă ascetică nu se mântuieşte nimeni singur, ci ne mântuim toţi împreună în măsura în care ne ajutăm unii pe alţii, în măsura în care ne jertfim unii pentru alţii, în măsura în care ne învăţăm unii pe alţii... Sunt lucruri, dragii mei, încă o dată, fundamentale. Şi dacă noi le-am şti pe toate acestea şi am încerca să le trăim cât putem fiecare în viaţa noastră şi ştiţi că s-ar deschide în faţa noastră alt orizont. Am vedea şi am pătrunde în frumuseţea vieţii, dragii mei. Altfel viaţa, să ştiţi, fără să fii angajat în credinţă şi în Biserică viaţa, să ştiţi, nu-i frumoasă deloc. Şi-i vezi mai mult părţile negative. Şi ceea ce-i urât te impresionează, te rătăceşte, te afectează. Pe când omul lui Dumnezeu, omul care trăieşte în Hristos cu adevărat are şi Duhul lui Hristos şi, aşa cum am spus, Europa aceasta şi lumea întreagă e în Hristos. Hristos este părintele nostru al tuturor şi Hristos suferă în noi în fiecare dintre noi... că suntem ortodocşi sau protestanţi, sau catolici, sau necreştini sau atei chiar. Hristos suferă în fiecare dintre noi şi Hristos vrea să avem şi noi Duhul Său, să suferim şi noi unii pentru alţii. Încă o dată, repet lucrul acesta, să nu mă înţeleagă cineva greşit că dacă eu sufăr pentru un protestant sau pentru catolic sau pentru ateu sau un necreştin înseamnă că m-am făcut ca ei. nu. Ci rămân ceea ce sunt, dar sufăr, într-adevăr pentru toţi oamenii din lumea aceasta. Şi atunci sper că am şi eu Duhul lui Hristos. Şi voi vorbi încă o dată cu greutate, cu o responsabilitate, nu cu uşurinţă, nu cu dragul de a mă aprecia cineva că vezi Doamne, cât de frumos vorbeşte, nu, n-am nevoie să mă aprecieze nimeni. Să fiu eu în Duhul lui Hristos că Hristos n-a umblat după laude, a făcut minuni pentru că a avut durere faţă de oameni, nu de a se manifesta sau de a se da în spectacol în faţa mulţimilor. Încă o dată deci, când ai Duhul lui Hristos, gândeşti ca Hristos, făptuieşti ca Hristos, trăieşti cu adevărat în Hristos.

Să ne ajute Dumnezeu, iubiţii mei ca şi din întâlnirea de astăzi să plecăm de aici cu toţii mai edificaţi şi să încercăm cu toţii să ne punem un hotar mai precis de viaţă în Hristos, înţelegeţi. Dacă n-m prea mers la biserică, haideţi să zicem uite, de-acum mă duc regulat la Biserică. dacă m-am spovedit numai o dată în an uite, mă spovedesc acuma cel puţin de patru ori pe an dacă nu în fiecare lună. Dacă m-am împărtăşit rar, iuite, mă duc la împărtăşanie... Ar trebui să vorbim aicea numai de Sfânta Împărtăşanie odată. Ce înseamnă Sfânta Împărtăşanie pentru noi, ce minune ar aduce Hristos în sufletul nostru dacă ne-am împărtăşi în mod regulat. Păi să primeşti pe Hristos în fiecare duminecă, la fiecare Liturghie, este cel mai mare dar în viaţa noastră. Nu ne dăm noi seama ce înseamnă lucrul acesta. Sf. Ioan de Kronstadt îi tămăduia pe oameni, că se-adunau mulţimi mai mari decât sunteţi aici prezenţi, pini de boli, veniţi din toate colţurile Rusiei şi îi spovedea, uneori în grup şi îi întreba aveţi păcatele mari – care sunt opritoare de la împărtăşanie – dacă v-aţi lepădat de Hristos, dacă-aveţi vreo crimă, avort, dacă aveţi supărare pe cineva sau asupriţi pe cineva ş.a.m.d. – cu aceste păcate nu se poate apropia nimeni de Hristos, dar cu alte păcate, dacă te-ai spovedit o dată în lună şi de două ori în lună te poţi împărtăşi în fiecare zi. Aşa îi sfătuia pe oameni Sf. Ioan de Kronstadt şi după aceea îi împărtăşea în fiecare zi şi prin împărtăşanie îi vindeca pe mulţi şi nu pleca nimeni fără o uşurare şi binecuvântare de la Dumnezeu din biserica sfântului. Vedeţi, dacă la noi Liturghia a devenit oarecum un spectacol, dacă nu ne împărtăşim... Sigur, la Liturghie trăim comuniunea, prezenţa lui Hristos între noi, dar când te şi împărtăşeşti, este cu totul altceva. Sau este cu mult mai mult, cu infinit mai mult. Şi de aceea zic, trebuie să ne apropiem şi de Sfintele taine, să fim oameni mai buni unii cu alţii, să nu ne mai certăm – în familie în primul rând –, cu semenii noştri, să fim mai buni, să iertăm... că aşa cum iertăm noi ne iartă şi Dumnezeu la rândul nostru. nu câştigăm nimic, dragii mei, prin critici, prin judecată, prin minciună, prin hoţie, nu câştigăm nimica, numai pierdem că cu răul şi cu păcatul nu putem înainta, înţelegeţi. Răul şi păcatul ne distrug, încetul cu încetul, fără s ne dăm noi seama; noi credem că dacă am furat şi am câştigat acuma şi ne-am construit cum vedem case peste tot locul şi piscine şi nu mai ştiu ce au oamenii, nu sunt fericiţi aceştia. Şi veţi vedea – numai că noi nu mai vedem – ce se întâmplă în copiii acestora şi în urmaşii acestora. Că Dumnezeu să ştiţi, cum zice vorba, nu pedepseşte pe om cu bâta, că ai făcut păcatul şi ţi-a dat Dumnezeu plata; te pedepseşte Dumnezeu, oarecum îţi tragi tu păcatul în timp, în ani de zile, şi-n copiii tăi şi-n nepoţii tăi şi-n strănepoţii tăi. Dar oamenii nu mai au, îs oamenii toţi acum, acum să mă îmbogăţesc, acum să le am pe toate, cum, acum, acum... Şi călcăm toate normele şi toate rânduielile evanghelice. Şi le avem pe toate la un moment dat, dar n-ai pace în suflet şi încep să apară necazurile în copii, în nepoţi ş.a.m.d şi ce ai câştigat? Pe când omul lui Dumnezeu, încă o dată, e un om măsurat, un om calculat, un om judecat, un om care nu se lasă atras de ispitele ce le vede – „pofta ochilor, trufia vieţii” cum spune Sf. Ap. Iacov – imediat să pui mâna să am şi eu, să mă duc ş.a.m.d. Nu. Eşti cinstit, eşti la locul tău, te mulţumeşti cu mai puţin şi poţi trăi aşa de fericit mâncând puţin şi foarte puţin. să ştiţi că aceasta este o mare lipsă a europei occidentale şi a creştinismului apusean că au renunţat la asceză. Nu se mai posteşte deloc în apus şi mâncarea peste măsură să ştiţi că a dus la desfrâu, la destrăbălare, la tot ceea ce se întâmplă negativ acolo şi, uite, ceea ce întâlnim şi la noi aproape tot atât de mult ca şi acolo. Deci răul, cum spunea cineva, nu-i acolo, sau dincolo şi binele-i dincolo. Nu. Răul şi binele e-n fiecare dintre noi. Şi-ntre răul şi binele dintre fiecare dintre noi există o graniţă foarte subţire: acum suntem răi şi acum devenim buni – dacă vrem şi apelăm la Dumnezeu. Ne schimbă Duhul lui Dumnezeu, dar e o luptă. Deci, încă o dată, răul şi binele se consumă în inima noastră, a fiecăruia. Şi trebuie să fim serioşi, şi trebuie să fim calculaţi şi judecaţi să ne dăm seama că uşor suntem prinşi de cel rău, uşor greşi, dar dacă avem credinţă şi ne rugăm, uşor ne putem şi întoarce la Dumnezeu pentru că Dumnezeu ne ajută să ne întoarcem la El dacă strigăm la El, iubiţi credincioşi.

Să ne ajute Dumnezeu şi să ne binecuvânteze pe toţi. Amin."

ÎPS Serafim, Mitropolitul Germaniei şi al Europei de Nord

din predica de  la adunarea de tineret a Oastei Domnului, Sibiu 2007

Cum luptăm şi ce câştigăm

Principalele influenţe sau factori principali care prin acţiuni fermecătoare zădărnicesc desfăşurarea bunei orânduiri în alegeri, sunt:

Diavolul şi lumea prin înfluenţe din afara celor ce se unesc

- prin oameni lumeşti, colegi, prieteni, prin rude

- prin rudele nepocăite

- prin părinţii necredincioşi

- prin părinţii şi fraţi neduhovniceşti, interesaşi şi clevetitori

Diavolul şi lumea prin care dorinţi şi influenţe din lăuntrul celor ce se unesc

            - prin cei plecaţi în alte adunări

- prin împlinirea dorinţelor firii lor pământeşti prin împlinirea dorinţelor păcatului (ispite neânfrânate)

- prin împlinirea ispitei, săvârşirea păcatului

- prin ispita frumuseţii de afară, fără a se cerceta frumuseţea sufletului

- prin nepotriviri de caractere

- prin poziţia socială, rangul

- prin bogăţia pământească

- prin calităţi prezentative dar, făţarnice

- prin învăţături străine de Adevăr

Dumnezeu ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dumnezeu nu vrea ca omenirea să se piardă, ci cu toţii să se mântuiască. Dumnezeu cel Blând, desăvârşit în Sfinţenie, ne oferă mântuirea în dar şi fericirea în Domnul Iisus Hristos Cel Crucificat şi înviat din morţi.

Satana zice:

- De ce vrei să primeşti, şi ce poate să-ţi dea un spânzurat pe cruce?

Slăbiciunea morţii - zic ei - dar noi credem în Invierea şi suntem fii ai Invierii.

Suntem născuţi a doua oară, duhovniceşte prin har la Jertfa Crucii de pe Golgota unde la la picioare, am îngenunchiat povara firii şi împreună cu Hristosu Cel Înviat, am înviat şi noi. El ne oferă Daruri Veşnice. Dumnezeu lucrează cu Duhul Său în Biserică şi Adunare, la sufletul fiecăruia, împărţind Darurile Harului Său,

- în Iisus Hristos Mîntuitorul,

            - prin darurile Crucii Mîntuitorului,

- prin Duhul Sfânt - Sfinţitorul,

- prin moştenirea vieţii veşnice,

- prin râvna Oastei Domnului,

- prin Lucrarea harică de sfinţire, neprihănire şi desăvârşire în Hristos Domnul

            - prin darurile duhovniceşti şi ale Împărăţiei Domnului Iisus,

- prin frumuseţea şi bogăţia sufletească,

- prin legătura părtăşiei şi dragostei frăţeşti,

- prin bucuria, pacea în Hristos Domnul,

- prin rugăciuni şi viaţă neprihănită,

- prin milostenie, statornice în credinţă,

- prin ascultare, împlinire şi hărnicie cu Hristos Domnul prin Duhul Sfânt.

            Fericirea celor ce se căsătoresc şi intră în săvârşirea Sfintei Taine, trăinicia căsniciei lor, atârnă în primul rând de legătura lor cu Dumnezeu, cât de intimă şi de stransă este legătura aceasta; apoi, cât de neprihănită-i viaţa lor, trăirea în ascultare a voii lui Dumnezeu care este sfinţirea noastră a tuturora în Domnul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. Acestea nu sunt simple teorii, ci puteri nebănuite. Folosindu-le în Numele Domnului Iisus, prin Duhul Sfânt cu smerenie şi ascultare, pun pe fugă demonii şi argaţii Satanei care tremură. La nunţile care încep cu Domnul Iisus, se sfârşeşte prin Har Divin. Tot ce începe, duce la bun sfârşit; căci, înlăuntru şi afară, Hristos este Domn şi Mântuitor. La aceste nunţi participă şi Maica Domnului împreună cu Apostolii şi Ucenicii Lui, locul cel dintâi fiind ocupat de Domnul, Maica cea sfântă şi fraţii Lui. Cum să nu te bucuri la astfel de nunţi, unde şi astăzi, apa se preface-n vin, se tot scoate din vase şi tot pline rămân. Se satură cu toţii şi mai rămâne încă. Cine astfel începe, sfârşeşte încununat cu biruinţe şi sfârşeşte în slava veşnică"

Cornel Rusu

- Din cartea: "Sfaturi evanghelice pentru tineretul crestin"

Rostul rugăciunii

,,Numai la rugaciune putem sa stim ce legatura avem cu Dumnezeu, ce legatura avem cu oamenii." ( Sorin M. )

Atunci cand suntem doar si noi Dumnezeu, se intampla acel miracol al comuniunii cu Cerul...

Sunt momente in care venim in fata Lui Dumnezeu cu lauda buzelor noastre fiind coplesiti de maretia Lui; alteori venim cu multumiri pentru toate binecuvantarile; alteori venim cu pocainta pentru pacatele savarsite; alteori venim cu cererile, cu nevoile noastre;de cele mai multe ori se regasesc toate in aceeasi rugaciune, si asa ar fi bine; dar, uneori, venim inaintea Lui cu tacerea noastra, cand doar inima se poate ruga, in ritmul unui ,,multumesc" sau in ritmul plansului, sau al dorului, sau al unui nerostit ,,Esti MINUNAT, Doamne!"

Strofa ce urmeaza imi defineste dorul meu de rugaciune adevarata, de comuniune cu Dumnezeu.Spre asta aspir mereu...

"Primeşte-mă, Tăcere, pe muntele tău sfânt,

pe care rugăciunea e slobodă să plângă

şi unde fericirea e singurul cuvânt,

iar mâinile întinse pot cerul tot să-l strângă. "

Ador rugaciunea cand sunt singura, in camaruta mea, sau undeva in natura, noaptea sau in zori; de asemeni ador rugaciunea dimpreuna cu fratii...acolo simt ca suntem noi insine...acolo e prezent Dumnezeul nostru care ne imbratiseaza plansul si dorul nostru...

Care este rostul rugaciunii?

Rostul rugaciunii este sa ne despovaram de dorul dupa Domnul....si El sa se despovareze de dorul dupa noi…

Rostul rugaciunii este de a ne urca fiinta spre Domnul…si de a Se cobori Domnul spre noi, si, astfel, sa ne intalnim undeva pe o culme ,,Unde rugaciunea este sloboda sa planga,/ iar mainile intinse pot cerul tot sa-l stranga.”

Rostul rugaciunii este de a face liniste in noi pentru a auzi ,,rugaciunea” Domnului fata de noi…

Rostul rugaciunii este de a-i rasfata pe semenii nostri, apropiatii, fratii, prietenii, rugandu-ne cu toata dragostea pentru ei...

Rostul rugaciunii este, dupa cum imi spunea duhovnicul meu, modul prin care invatam sa ii iubim pe vrasmasi....Rugandu-ne sincer pentru ei, vom simti cum inima se umple de iubire si dor....

,,Doamne, iarta-ne ca de fiecare dat Tu esti primul la intalnirea noastra in rugaciune...” 

PRIGOANÃ PENTRU IMPOZITAREA BISERICII

"Deputatul independent Silviu Prigoană a iniţiat, de curând, un proiect de lege prin care propune reducerea contribuţiei statului la salarizarea preoţilor şi impozitarea oricărui venit bisericesc, deoarece statul trebuie să-şi revizuiască priorităţile. Cu alte cuvinte, domnul Prigoană, cel al cărui profit anual, scos din preocupările-i murdare – să nu uităm că banii cei mai mulţi ai deputatului provin din afacerile cu gunoaie! – ar putea asigura traiul decent a mii de oameni aflaţi la marginea disperării, cere, cu insistenţă, introducerea impozitului pe pomelnice şi lumânări. Să fie oare Biserica de vină pentru criza economică pe care o traversează ţara la momentul acesta? Să fie, oare, proletarul în discuţie – al cărui fiu se afişează, cu obstinaţie, cu maşini cât salariul de lux pe viaţă al unui parlamentar – atât de preocupat, subit, de destinul social al românilor? Să fie poporul român atât de oropsit tocmai pentru că statul nu s-a gândit, până acum, să taxeze Biserica şi credincioşii ei?

Da, Biserica Ortodoxă Română a înflorit în ultimii 20 de ani. Şi aceasta, pentru că românii îşi iubesc Biserica. Într-o vreme a erodării credibilităţii oricărei alte insituţii ale statului, într-un context economic precar, în care toţi se lamentează şi numai nu reuşesc să găsească soluţii de ieşire din criză, Biserica e singura care nu e afectată de criză. Şi aceasta, pentru că personaje ca domnul Prigoană nu vor reuşi niciodată să înţeleagă că Biserica nu poate fi percepută şi lucidizată prin instrumentarul, extrem de sărăcăcios, pe care ei îl au la îndemână, ca fiinţe care L-au pus la index pe Dumnezeu. Un om care se poartă cu angajaţii săi asemenea unor obiecte de perseverat în afaceri nu va putea înţelege niciodată, de pildă, cum poate iubi Dumnezeu o insituţie, încât să o facă puternică, strălucitoare, tocmai prin sărăcia şi modestia ei? Pentru că, în fond, cei care sprijină Biserica şi o ajută să înflorească nu sunt, nici pe departe, bogaţii României, ci tot omul de rând, credinciosul care, din puţinul său, ştie că Îi datorează lui Dumnezeu mulţumire, inclusiv prin gest.

Ceea ce nu înţelege însă domnul Prigoană e că Biserica nu e, nicidecum, scutită de impozite. Toţi credincioşii care contribuie la venitul Bisericii sunt, între altele, plătitori de impozite la stat, pentru ceea ce dăruiesc. Pe de altă parte, orice serviciu religios, dacă beneficiază de o anumită contribuţie, e cu titlu de donaţie către acea parohie. Şi, mai mult, dacă e să luăm în calcul impozitarea salariilor preoţilor, aceasta se face cu mult înainte de proiectul de lege al lui Prigoană, salariile preoţilor nefiind nicidecum scutite de impozit, ca orice alt salariu.

Nu introducerea impozitelor, până la urmă, ar fi o adevărată problemă pentru Biserică. Ci miza pentru care se fac astfel de imixtiuni între Stat şi Biserică. Proiectul de lege al deputatului în discuţie ne arată cât de expusă poate fi, la un moment dat, Biserica, în faţa unor oameni care nu au niciun Dumnezeu şi care, oameni ai momentului, chiar cred că pot să dea directive unei instituţii divino-umane, singura ce a rezistat împotriva tuturor prigoanelor.

 La ceva vreme după acest proiect de lege, acelaşi deputat Prigoană propunea Parlamentului o nouă lege: legalizarea prostituţiei şi impozitaterea, ca atare, a acestei practici, pe care el o vede absolut normală, ca orice altă meserie. Pe cine să mai

mire astfel de iniţiative legislative, cum sunt cele privind impozitarea Bisericii?

Dacă ar fi un activist bun, deputatul Prigoană ar trebui să mai ia în calcul măcar un lucru. Politicienii, ca şi conservele, au termenul de valabilitate destul de precis. Expiră din patru în patru ani. Cât e încă puternic şi bogat, poate cere ce vrea el şi poate impune absolut ce îşi doreşte. Doar că atât puterea, cât şi bogăţia, sunt extrem de relative. O singură putere şi bogăţie a rezistat, nealterată, de-o veşnicie: Biserica lui Hristos. Iar cea care face nota de plată, în final, e tocmai instituţia pe care el vrea să o pună la punct, taxând-o pentru vrute şi nevrute. Nu aş vrea să fiu, atunci, nici măcar în proxima vecinătate a prigonitorului Prigoană..."

Romeo PETRAŞCIUC

din săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului, “Iisus Biruitorul”

Anul XXI, nr. 42 (758) 11-17 OCTOMBRIE 2010

Apare cu binecuvântarea Sfântului Sinod al B.O.R

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XXX)

"Uitaţi-vă, am întrebat odată un băieţel de 8 ani ce face când se scoală dimineaţa. "Păi... ce să fac? Mă duc la calculator şi mă joc." E un caz. Ei bine, acest copil, peste 15-20 de ani, nu va mai avea nici o urmă de meditaţie, nu va mai şti să citească o carte, va fi gol, risipit. Se configurează încă de pe acum o deformare a lumii, o moarte spirituală a omului. Moartea lui Dumnezeu! Sinuciderea noastra voită! Omul acesta nu mai are nici un sentiment. Nu mai ştie să privească o floare, să se bucure de natură, de creaţia lui Dumnezeu. Rădăcinile lui sunt tăiate. Poate fi purtat oriunde de vânt.

Dacă s-ar mai reduce, dragii mei, din toata falsa educaţie a calculatorului, din civilizaţia sălbatica a televiziunii şi Internetului, ar fi bine, căci toate acestea nasc în om o mândrie luciferică, îngâmfarea că peste el nu mai exista nimic. Ei bine, astăzi această mândrie se naşte o dată cu bietul elev, cu bietul ţăran. Acum îţi ştie şi copilul din leagăn ce firma de motor se aude pe stradă, ce maşina trece pe uliţa satului.

Eu nu sunt împotriva calculatorului, nici a televizorului. Dar felul de a-l folosi, cât trebuie să-l foloseşti şi când - asta mă îngrijorează."

(interviu Formula As, nr. 446)

" Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avanţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinşii săi şi tot adevarul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţa, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie."

"- să iubeşti fărăa să fii iubit…

- să slujeşti fără să fii preţuit…

- să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…

- să te jertfeşti şi fără să ţi se recunoască…

- să ierţi fără să fii iertat…

- să-l susţii pe cel care te-a lepădat…

- să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…

- să crezi deşi nu vezi faţa iî faţă…

- să crezi deşi nu eşti deplin lămurit…

- să investeşti clădind fără speranţe…

- să taci pentru a nu face rău aproapelui…

- să vorbeşti de dragul adevărului…

- să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti….

- totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros să te lipseşti…

Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!

( articol cules de Silvia - utilizator Orthoblog)

"Ca să fie unitate, trebuie să fie dragoste. Iar ca să fie dragoste, trebuie să ne rugăm mai mult. Deci Rugăciune, Dragoste şi Unitate ca să putem ajunge astfel la adevăata Credinţă. Dacă nu vom avea acestea vom avea boală, dihonie, sminteală şi dizarmonie. Trebuie deci să revenim la starea în care vom putea valorifica şi învăţa care sunt valorile noastre, ce anume ne ajută în personalitatea şi prestigiul nostru. Iar asta se poate face numai prin Unitate, prin legătura desăvârşită între fraţii lui Hristos"

"Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare."

(Nr. 2/2008 al revistei ATITUDINI)

"Nimic nu i-a deranjat pe occidentali mai mult decat ortodoxia. De aceea trebuie sa fim consecventi, sa fim putin mai curajosi, sa avem oleaca de intentie buna si Dumnezeu ne va dezbraca de duhul acesta al temerii, al fricii, ca sa putem duce mai departe carul acesta al Ortodoxiei care merge asa de greu, pentru ca toti se opun acestui ideal crestin-ortodox. Dumnezeu sa-i ierte pe toti ai nostri si ma rog ca sa le lumineze bunul Dumnezeu mintile, ca sa fie cat mai aproape de adevarul acesta ortodox. Pentru ca daca nu vor fi atenti si vor lua numai partea acesta a veniturilor si a afacerilor, atunci noi ne vom prabusi. Dar sigur, ca intotdeauna, va ramane totusi si o elita de oameni, care vor lua asupra destinul tarii. Intotdeauna au fost si tradatori, au fost si eroi in cadrul neamului si Bisericii. Asa ca nu deznadajduim, ci ducem mai departe greutatea si povara acestor vremuri in care ne aflam. Pentru ca, sa nu uitam, Hristos ne-a fagaduit : "Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Amin."

( citat din interviul realizat de Victor Roncea.)

 Parintele Iustin Pârvu,

stareţul Mănăstirii "Petru Vodă" - Neamţ

Cum stai tu cu pământul inimii tale faţă de Iisus, marele Semănător şi faţă de sămânţa Lui?

-Matei cap.13-

"3. Si le-a grait lor multe, in pilde, zicand: Iata a iesit semanatorul sa semene.

4. Si pe cand semana, unele seminte au cazut langa drum si au venit pasarile si le-au mancat.

5. Altele au cazut pe loc pietros, unde n-aveau pamant mult si indata au rasarit, ca n-aveau pamant adanc;

6. Iar cand s-a ivit soarele, s-au palit de arsita si, neavand radacina, s-au uscat.

7. Altele au cazut intre spini, dar spinii au crescut si le-au inabusit.

8. Altele au cazut pe pamant bun si au dat rod: una o suta, alta saizeci, alta treizeci.

9. Cine are urechi de auzit sa auda.”

După ce le-a spus oamenilor pilda despre omul iesit la semănat,Domnul Iisus le-a explicat ucenicilor întelesul profund al cuvintelor Sale:

"18. Voi, deci, ascultati pilda semanatorului:
19. De la oricine aude cuvantul imparatiei si nu-l intelege, vine cel viclean si rapeste ce s-a semanat in inima lui; aceasta este samanta semanata langa drum.
20. Cea semanata pe loc pietros este cel care aude cuvantul si indata il primeste cu bucurie,
21. Dar nu are radacina in sine, ci tine pana la o vreme si, intamplandu-se stramtorare sau prigoana pentru cuvant, indata se sminteste.
22. Cea semanata in spini este cel care aude cuvantul, dar grija acestei lumi si inselaciunea avutiei inabusa cuvantul si il face neroditor.
23. Iar samanta semanata in pamant bun este cel care aude cuvantul si-l intelege, deci care aduce rod si face: unul o suta, altul saizeci, altul treizeci.”

Ce fel de pământ eşti tu?

"...Dragă cititorule! Eu te întreb: în care din aceste patru stări te afli tu? În care din aceste patru clase de pământ este pământul inimii tale? Eu te întreb: cum stai tu faţă de Cuvântul lui Dumnezeu? Cum stai tu cu pământul inimii tale faţă de Iisus, marele Semănător şi faţă de sămânţa Lui? Ia seama, tu ai o groaznică răspundere faţă de Iisus, marele Semănător. „De n-aş fi venit (în lume) şi nu le-aş fi vorbit (oamenilor) – zicea Iisus – păcat nu ar avea, dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor“ (Ioan 15, 22). Sămânţa adusă în lume de Iisus Mântuitorul se seamănă şi azi şi puterea ei este şi azi tot aşa de mare, ca atunci. Dar această sămânţă nu poate rodi, pentru că pământul inimii tale este rău. L-ai lăsat să se usuce în vântul fărădelegilor… L-ai lăsat să-l calce patimile şi păcatele… L-ai lăsat să se umple de bolovanii patimilor şi năravurilor celor rele… L-ai lăsat să-l înece spinii grijilor lumeşti şi ai alergărilor după cele trecă­toare. Cuvântul lui Dumnezeu are şi azi tot aceeaşi putere ca pe vremea Mân­tuitorului, însă el nu poate rodi, pentru că pământul inimilor noastre este rău. Nu-i de vină sămânţa, ci e de vină pământul. S-au înţelenit ogoarele inimilor noastre şi s-au umplut de pietrele şi spinii ispitelor şi patimilor rele.

Trebuie desţelenite ogoarele inimii. Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi, zice Ap. Pavel (I Cor. 3, 9). Araţi pământul cel înţelenit al inimii voastre şi nu semănaţi în spini. Desţeleniţi-vă un ogor nou (Ier. 4, 3; Osea 10, 12). Să udăm pământul cel pustiu şi fără de apă al inimilor noastre cu lacrimi de căinţă şi cu rugăciuni, ca să se înmoaie şi să se trezească în el un dor, o sete o aşteptare după Cuvântul lui Dumnezeu.

Dragă cititorule plugar! Sămânţa pe care o arunci tu în pă­mânt rodeşte „mai întâi pai verde, apoi spic şi după aceea grâu deplin în spic“ (Marcu 4, 28). Aşa şi sămânţa Cuvân­tului lui Dumnezeu trebuie să rodească fapta cea bună până la sfârşit, altcum, dacă se opreşte numai la paiul vorbelor sau florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea sufletului tău.

Rugăciune

Iisuse Mântuitorule! Eu sunt pământul cel rău din pilda Evangheliei. Sunt un pământ uscat de vântul fărădelegilor… Pământul inimii mele s-a umplut de pietrele păcatelor şi de spinii grijilor şi ai alergărilor lumeşti. Sămânţa Ta nu poate încolţi şi rodi în el. Vindecă Tu, Doamne, pământul inimii mele. Eu stau în faţa Ta ca „un pământ pustiu şi fără de apă“… ca un pământ ce şi-a pierdut puterea de rodire. Stropeşte-L cu scump sângele Tău; udă-L cu dragostea Ta şi fă-l iarăşi roditor cu Jertfa Ta cea sfântă.

Duhule Sfinte! Dă-mi lacrimi să ud şi eu pământul cel înţelenit al inimii mele. Revarsă peste el ploaia harului şi darului Tău. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se întoarce până nu adapă pământul şi-l face de rodeşte“ (Isaia 55, 10), aşa fă să se reverse şi peste pământul inimii mele ploaia Ta cea făcătoare de roade bune (Gal. 5, 22). Duhule Sfinte! Trezeşte în mine o „foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu“ (Amos 8, 11) şi o sete de a mă adăpa cu el (Isaia 55). Duhule Sfinte! Aprinde cu focul Tău cel sfânt ogorul inimii mele, să ardă spinii, buruienile şi tot ce este rău în el, ca să mă desţelenesc într-un ogor nou şi să încep o viaţă nouă."

Părintele Iosif Trifa,

volumul "Din pildele Mântuitorului"

O, FRAŢII MEI!…

O, fraţii mei de astăzi, voi greu puteţi pricepe
înştiinţarea gravă pe care-o tot repet,
vă amăgiţi cu gândul că nici nu va începe
vârtejul prăbuşirii, fiindcă vine-ncet!

Voi numai mâine, poate,
sau mai târziu, departe,
veţi înţelege bine tot ce v-am spus acum…

Mă tem c-atuncea însă veţi fi un pas de moarte,
iar casa voastră scumpă
mă tem că va fi scrum.

Voi m-ascultaţi acuma, dar vă gândiţi că nu e
de partea mea întreaga dreptate-n ce vă spun
– vrăjmaşul se pricepe să-nşele şi să spuie
uşurătăţii voastre că am ajuns nebun.

Mă rog numai ca mâine
sau mai târziu,
departe,
când veţi putea-nţelege tot ce v-am spus acum
să nu fiţi voi atuncea ajunşi un pas de moarte,
nici casa-n întregime să nu vă fie scrum!

Nu m-ascultaţi pe mine
nici unul,
niciodată,
dar ascultaţi cu toţii de Adevărul treaz!
– Căci când veţi fi-n lumina
şi-n faţa lui curată
voi veţi afla acolo şi tot ce-am spus eu az’!

Traian Dorz, 

din Cântările Roadelor

SFINŢII VOR JUDECA LUMEA

„Îndrasneşte, oare, cineva dintre voi, având vreo pâră împotriva altuia, să se judece înaintea celor nedrepţi şi nu înaintea celor sfinţi? Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici? Nu ştiţi oare că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti? Deci dacă aveţi judecăţi lumeşti puneţi pe cei nebăgaţi în seamă de Biserică, ca să vă judece! O spun spre ruşinea voastră. Nu este, oare, între voi nici un om înţelept, care să poată judeca între frate şi frate? Ci frate cu frate se judecă înaintea necredincioşilor? Negreşit şi aceasta este o scădere pentru voi, că aveţi judecăţi unii cu alţii. Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba? Ci voi înşivă faceţi strâmbătate şi aduceţi pagubă, şi aceasta, fraţilor!” (I Cor 6, 1- 8)

O altă problemă gravă a apărut în Biserica din Corint: între creştinii de aici au apărut diferite neînţelegeri, iar ei au apelat la judecătorii păgâni pentru a le rezolva. Membrii Bisericii se duc cu certurile lor în faţa instanţelor lumeşti. Cei care sunt numiţi fraţi şi sfinţi merg ca să ceară dreptate de la cei care nu au primi harul mântuirii, cei care sunt chemaţi să formeze prin iubire trupul tainic al lui Hristos se nedreptăţesc între ei. Cum pot cei nedrepţi să-i judece pe sfinţi? Prin aceasta atitudine creştinii neagă toată măreţia harului pe care Dumnezeu a pus-o în ei atunci când au venit la credinţă. Dacă ei ar fi rămas şi ar fi crescut în harul mântuirii, eventualele neînţelegeri s-ar fi risipit cu multă uşurinţă.

Admonestarea Sf Ap Pavel este făcută printr-o serie de întrebări precise: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea”? (V. 2) „Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri” ? (v.3) „Nu este oare nici un om înţelept între voi care să poată judeca între frate şi frate”? (v.5) „Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea”? (v.7). De ce faceţi strâmbătate? (cf. v.opt). De ce au apărut între cei duhovniceşti judecăţi lumeşti? (cf v 4 şi 7) Aceste întrebări arată pe de o parte superioritatea pe care creştinii sunt chemaţi să o trăiască, iar pe de altă parte josnicia în care ei au ajuns.

Primele două întrebări necesită unele lămuriri. Nu se înţelege că sfinţii vor judeca lumea într-un mod independent de Iisus Hristos Care a fost „rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi” (Fapte 10, 42; cf. Ioan 5, 22). Sfinţii nu au şi nu vor avea o slavă proprie, ei participă acum şi în veci la demnitatea împărăteacă a Dreptului Judecător, ei se împărtăşesc prin har de tot ce are Mântuitorul lor: „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Ap 3, 21; cf Mat 19, 28; Luca 22, 28-29).
Felul în care sfinţii vor judeca lumea este arătat şi de Mântuitorul atunci când văzând împietrirea contemporanilor Săi El rosteşte sentenţios şi trist: „Regina de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi-i va osândi, pentru că a venit de la marginea pământului, ca să asculte înţelepciunea lui Solomon; şi iată, mai mult decât Solomon este aici. Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta şi-l vor osândi, pentru că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; Şi iată mai mult decât Iona este aici.”( Luca 11, 31-32). Cu alte cuvinte Sf Scriptură spune: cei necredincioşi „se judecă de către Dumnezeu, însă prin voi se osândesc, fiindcă voi v-aţi făcut pildă de credinţă, dar ei nu au crezut” .

Sf Ap Pavel îi numeşte pe diavoli îngeri aşa cum Însuşi Mântuirorul îi numeşte atunci când spune că focul cel veşnic a fost pregătit „diavolului şi îngerilor lui”(Mat 25, 41; Ap 9,11). Cei mântuiţi îl vor osândi pe diavolul prin aceea că ei au biruit şi slăbiciunea trupului şi viclenia lui. Diavolii nu au căzut din slava Sa nici datorită unei ispite exterioare, nici datorită unei slăbiciuni interioare, ei au căzut şi perseverează în cădere numai din viclenie şi răutate. (cf Isaia 14, 11-17).

Pentru mântuirea noastră şi descătuşarea lacomului care uită să ne întoarcă datoria, merită să suferim răul şi să cerem de la Dumnezeu nu bunul pierdut, ci întoarecerea celui obidit în păcat. (Cf 5, 44-45; Lc 7, 27-36; Rom 12, 19-21). „Bine este să suferim sila celor ce vor să ne nedreptăţească şi să ne rugăm pentru ei ca prin pocăinţă, şi nu prin întoarcerea lucrurilor ce le-au răpit de la noi să fie izbăviţi de păcatul lăcomiei. Căci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca să primim nu lucru lăcomit, ci pe lacomul însuşi, izbăvit de păcat prin pocăinţă” .

În ceea ce priveşte rezolvarea problemelor sufleteşti creştinii au remedii şi soluţii în Tainele Bisericii şi în părinţii cei duhovniceşti. Este semnul înstrăinării de Dumnezeu când ei cer de la tribunale ceea ce nu pot obţine prin simplitate şi dezlipirea de lume, prin rugăciune şi înţelepciune, prin spovedanie şi curăţie. Dumnezeu ne-a lăsat ca moştenire „covârşitoarea bogăţie a harului Său”(Ef 2, 7), iar noi căutăm dreptate în tribunale şi bucurie sufletească în cabinelete de psihologie. Ce diferenţă imensă este între înălţimea la care ne cheamă harul şi nivelul la care ne aflăm! Ce slavă ne pregăteşte Dumnezeu şi ce josnică este confuzia în care ne regăsim adeseori! Oare nu a sosit momentul să îndretăm aşteptările şi căutările noastre în altă direcţie?

„A fi oameni lumeşti şi a zăbovi prin judecăţi nu e nimic de mirare; iar cei ce s-au lepădat de lume, dacă fac aceleaşi lucruri, sunt lipsiţi de toată iertarea” (Sf Ioan Gură de Aur)
„Când se judecă fratele cu fratele său, nici nu este nevoie de vreo înţelepciune mare sau de vreo iscusinţă deosebită de la cel ce judecă, fiindcă legătura şi înrudirea dintre părţi ajută mult la deslegarea certei dintre dânşii” (Sf Ioan, Tâlcuiri..., p.165)

Este aceeaşi situaţie când din cauza deprimării şi a diferitelor probleme psihice apelăm la cabinetele de psihologie. Fără îndoială că au şi psihologii competenţele lor, dar dacă cel credincios ajunge să ceară echilibru sufletesc de la cel necredincios e semn că a sărăcit cu totul nu pentru că are nevoie de ajutor, ci pentru că nu-l caută acolo unde se poate afla. Iată ce spune Sf Ioan Gură de Aur creştinilor care în vreme de primejdie s-au bucurat de încurajările unui păgân după ce au auzit multe predici de la el: „De voi m-am ruşinat şi am roşit că aţi avut nevoie de încurajarea unui păgân după atât e multe şi lungi cuvântări. Mă rugam să se deschidă pământul şi să mă înghită când îl auzeam vorbindu-vă, fie pentru a vă linişti, fie pentru a vă ţine de rău pentru frica voastră fără de temei. Nu voi aveţi nevoie să fiţi învăţaţi de el, ci voi trebuia să fiţi dacălii păgânilor. Pavel nu a îngăduit să fiţi judecaţi de păgâni (cf I Cor 6, 1). Voi însă aţi avut nevoie de dascăli păgâni după atâtea sfaturi ale Părinţilor...Cu ce ochi ne vom mai uita doar la păgâni când suntem aşa de fricoşi şi sperioşi”. (Omilii la Statui, XVI, 1)

Vasilica Nica

Lupta noastră

Lupta noastra se duce in fiecare zi si cu fiecare ceas.
Daca faci reprosuri fratelui tau, sau il judeci, sau il intristezi, ti-ai pierdut pacea.
Daca ai cazut in slava desarta, sau te inalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
Daca iti vine un gand desfranat si nu il indepartezi deindata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si indrazneala in rugaciune.
Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
Daca iti implinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si uratul intra in sufletul tau.
Daca urasti pe fratele tau, inseamna ca ai cazut din Dumnezeu, si un duh rau a pus stapanire pe tine.

Daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
Daca iti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmas si vei dobandi pace in sufletul tau.
Daca ierti pe fratele tau si iubesti pe vrajmasi, atunci dobandesti iertarea pacatelor tale si Domnul iti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfant.

Iar cand te smeresti intru totul, atunci afli odihna desavarsita in Dumnezeu...

Fericit sufletul care iubeste pe fratele sau, caci 
FRATELE NOSTRU ESTE VIATA NOASTRA.

Sfântul Siluan Athonitul

Să ne rugăm împreună...

 

Iisuse, pentru cele două

Iisuse, pentru cele două iubiri pe care mi le-ai dat
la Poarta Îndurării Tale aş sta pe veci îngenuncheat,
rugându-mă să faci să-mi ardă cu cele mai cereşti văpăi
iubirea mea cea pentru Tine,
iubirea mea cea pentru-ai Tăi!

C-o mână strânsă după una,
c-o mână după alta strâns,
mi-s ochii totdeauna umezi de bucurie
ori de plâns,
le-aş vrea mereu nedespărţite şi fericite-n veci le-aş vrea,
căci una-mi este maica dulce,
iar cealaltă, sora mea.

Iisuse Sfânt, aceste două iubiri îmi sunt ca ochii mei,
cu ele-mi întregesc fiinţa ca funia împletită-n trei,
acestea-s aripile mele cu care mă-ncălzesc şi zbor,
Iisus – şi nu vreau fără ele nici să trăiesc
şi nici să mor!

Iubire, maica mea din ceruri,
iubire, sora mea de Sus,
ca voi, mai scumpe, pentru mine,
comori pe lumea asta nu-s!

Iisuse, ţine-mă-ntre ele, cuprins cu-ntregul vieţii dor,
să nu pot fără ele, Doamne, nici să trăiesc
şi nici să mor!

Traian Dorz