Mai avem timp de vise?

Anul trecut cineva drag mă întreba: "Mai avem timp de vise? Ne bucurăm de ele? Ţinem neapărat să devină realitate? Ne mobilizează visele? Cât îndrăznim în visele noastre? Noi cuprindem visul, sau visul ne cuprinde pe noi?"
Mi-am adus aminte de aceste întrebări pentru că astăzi cineva m-a întrebat aproape acelaş lucru. Nu mi-a fost greu să-i răspund pentru că eu încă mai cred în vise, da, sunt un visător...
Răspundeam anul trecut în felul următor:

"Eu, recunosc, îmi place să visez, sunt un visător, îmi place să cred în puterea iubirii, a sincerităţii, deşi sunt rănit adeseori de lipsa lor, din cei pe care mi-i credeam aproape, am o grămada de vise, multe dintre ele sunt conştient că vor rămâne doar vise... Dar, sunt înconjurat de pace, de o pace pe care nu o pot descrie în cuvinte, atunci când visez, adică am nădejdea, nădăjduiesc, că într-o zi ceva minunat o să se întâmple, ceva care să-mi dea aripi, să zbor spre marele albastru şi să mă întorc apoi împrăştiind iubire...


Pot spune că sunt un visător, dar oare cine nu visează?
În fond şi la urma urmelor visele sunt un fel de candela a nădejdilor noastre în ziua de mâine... cu toţii dorim ceva frumos, mai alfel, ca ziua de ieri. Visele... ne scapă uneori de grijile de zi cu zi...
Ne dorim cu toţii ca visele să devină realizabile, ...şi totuşi, uneori e mai bine să rămană vise...uneori...că e frumos să visezi... visul nu-l poate răni nimeni...

Un vis frumos e ca şi soarele ce ne luminează dimineţile..."

Aşa am răspuns şi astăzi adăugând doar o frântură din gândul unei alte persoane dragi:
"Visul este un dat!
Aşa am fost creaţi! Cu capacitatea de a visa!
Cine nu visează, are un handicap...Visele trebuiesc neapărat rostite pentru a putea fi înfăputite! Prin Cuvânt totul este posibil!"

Curiozitatea nu este ceva ce să mă caracterizeze, însă de data aceasta, după discuţia avută cu amicul de bancă de la facultate, mi-aş dori să ştiu şi răspunul vostru la aceste întrebări despre vise...nu cred că sunt eu singurul visător....