E aşa emoţionant să mă uit în urmă peste rugăciunile mele rostite şi scrise cu sinceritatea aceea din cămăruţa de taină...Constat că şi acum când le rescriu, sunt la fel de vii în sufletul meu...Inima mea le rosteşte din nou şoptit şi înlăcrimat...
...Când vin aici, în cămăruţa de rugăciune, în cămăruţa tainei noastre, Doamne, Te găsesc înlăcrimat de dor...Iar eu, cu ce vin? Tot cu tristeţile mele ce-şi rostesc durerile tăcut, prin lacrimi amare...Iartă-mă, Doamne, că nu vin de fiecare dată zâmbind aici...Vin cu poveri pe care le deşert la picioarele-Ţi sfinte...Eu însămi parcă sunt o povară...Iar nu mai ştiu zborul...iar mi-s genunchii zdreliţi de pietrişul ascuţit al drumul pe care mă târăsc...mi-e ruşine de mine...mi-e teamă de mine, de eu-l meu...De ce a trebuit să gust din nou din amărăciunea neiertării?...De ce mi-e iubirea mică, atât de mică încât abia o mai simt cei din jur?...M-aş ascunde de faţa Ta...Simt că m-ar arde ochii Tăi, iubirea lor...
...
...Ţi-am spus vreodată, Doamne, cât de singură mă simt când nu-s în părtăşie cu Tine?...
Un comentariu:
Foarte sensibil...frumos, m-am regasit acolo...
Trimiteți un comentariu