Un creştin adevărat e acela care ştie suferi.

"Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.

1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, 
ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.


2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre.
O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.

3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. 
În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când din­tr‑un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor.

O, ce minunată este suferinţa şi roadele ei în viaţa creştinească! Astronomii spun că dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu noaptea n-am cunoaşte cerul; n-am cunoaşte cerul înstelat, n-am cunoaşte cea mai minunată oglindă a puterii lui Dumnezeu: Universul cu luminile şi cu minunile lui.

Dacă n-ar fi fost noaptea, n-am cunoaşte deplin puterea şi mărirea lui Dumnezeu. Aşa şi în lumea cea sufletească: dacă n-ar fi noaptea suferinţelor, n-am cunoaşte deplin puterea şi darul lui Dumnezeu, n-am cunoaşte deplin încrederea şi alipirea noastră de Dumnezeu. „Ne lăudăm în suferinţe – zice Ap. Pavel – pentru că suferinţa lucrează răbdare, iar răbdarea biruinţă” (Rom. 5, 3-4 şi Iacob 2, 12). Suferinţa ne ţine strâns legaţi de Dumnezeu, ne apropie mereu de Dumnezeu, ne ajută să-L aflăm cu adevărat pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului nostru. În acest înţeles cere Mântuitorul să ne purtăm zi de zi crucea suferinţelor.

Eu nu mă ruşinez să spun că L-am aflat cu adevărat pe Mântuitorul numai după ce El a pus pe umerii vieţii mele o cruce grea de suferinţă. Eu nu mă ruşinez să spun că mă rog şi azi Domnului să lase această cruce pe umerii mei ca nu cumva, uşurându-mă de apăsul ei, să pierd iarăşi calea mântuirii.

4. A patra este suferinţa şi prigoana pentru Mântuitorul şi Evanghelia lui Iisus.
 Mântuitorul a spus apriat că toţi cei ce vor crede în El vor avea de suferit prigoane şi necazuri. „În lume necaz veţi avea, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor urî… dacă pe Mine M‑au prigoni şi pe voi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu” (Luca 21, 12; Ioan 15, 20; Matei 10, 25). Ap. Pavel a spus şi mai apriat acest lucru în cuvintele: „Şi toţi care voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. „Căci vouă vi s-a dat harul – zice Ap. Pavel – nu numai să credeţi în El (Iisus), ci să şi pătimiţi pentru El” (Filip. 1, 29).

E lucru dovedit că, îndată ce se apucă cineva să trăiască o viaţă după Evanghelie, încep după el hulele, batjocurile şi fel de fel de necazuri. Oare de ce?

Întâia dată pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are „linişte”. Diavolul doarme liniştit ştiindu-l câştigat de partea sa. Dar, îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate rezervele şi meşteşugirile lui să nu-şi piar­dă „credinciosul”. Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie: „De când am intrat în Oaste nu mai am pace cu oamenii ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că după ieşitul din biserică nu mă duc cu ei la crâşmă şi nu mai am tabac să le dau ţigări”…

Adică, vedeţi, până când omul a băut şi a duhănit în rând cu oamenii, a avut linişte, dar, odată ce s-a lăsat de aceste rele, a pierdut „liniştea”.

Cel ce se hotărăşte la o viaţă nouă va avea mult de suferit din partea celor păcătoşi. De ce? Pentru că viaţa celui credincios este ca o oglindă curată în care necredinciosul îşi vede păcatele sale şi murdăria sa.

De aceea, cei necredincioşi nu-i pot suferi pe cei credincioşi.

Însă noi să nu ne speriem de nici o suferinţă şi de nici o prigoană. Să ne gândim că suferinţele şi prigoanele vin tocmai pentru curăţirea şi întărirea credinţei noastre. Un creştin adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere. Pe omul care ştie să sufere. Mântuitorul nu vă lasă singuri în vreme de suferinţă. Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferinţă şi prigoană. În acest înţeles zice Ap. Pavel: „Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare… În slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos” (II Cor. 12, 9-10).

Suferinţa pentru Hristos dă celor credin­cioşi o plăcere, o bucurie, o mulţumire sufletească. Această bucurie o aveau şi o simţeau creştinii cei dintâi, despre care într-un loc zice Scriptura că după o bătaie de nuiele „au plecat, bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Domnului Iisus Hristos” (Fapte 5, 40-41). Dar, pe lângă această mulţumire sufletească, suferinţele ajută şi la răspândirea Evangheliei lui Hristos. Puterea de răbdare şi de suferinţă a unui creştin adevărat este o predică, este doar cea mai grăitoare predică despre puterea Evangheliei. Evanghelia s-a răspândit în lume tocmai prin pildele de răbdare şi de suferinţă pe care le-au ştiut arăta creştinii cei dintâi.

O, ce predică minunată! O, ce examen minunat este răbdarea şi suferinţa pentru Hristos şi sufletul nostru! Câţi însă cunosc această predică? Câţi însă reuşesc să treacă cu bine peste acest examen?

Preot Iosif Trifa,

din "Examenul lui Iov"