În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată legea şi prorocii". În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre... Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul" (I Ioan 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele:
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum şi Eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 34-35). Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă a „de-aproapelui", oricine ar fi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între graniţele „fiilor lui Israel". Tot ce nu era din Israel putea fi - şi trebuia chiar - urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.
Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri. Mântuitorul a început să înveţe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet a lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la lumina vieţii. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi, până va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură mai minunată decât aceasta.
Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhul vieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâi creştini. Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că erau în legătură frăţească, întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni. Şi era una sufletul şi inima celor ce s-au botezat (cf. Fapte 2, 42; 4, 32). Însă durere: din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină s-a tot răcit şi a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. S-a împlinit parcă profeţia Scripturilor: „Tatăl va fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei" (Luca 12, 53). De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice: „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8): Creştinii de azi nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii şi, când ai aflat cu adevărat acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină. Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este (I Ioan 4, 20). Cei mai mulţi dintre creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă. Trăim un creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos şi de aceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubire creştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea numai atunci când ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai la picioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut şi îngenuncheat la picioarele Crucii poţi câştiga acea dragoste sfântă „care toate le sufere", precum şi Iisus le-a suferit, toate le rabdă, precum şi El le-a răbdat. Aici poţi câştiga dragostea cea adevărată care „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr" (I Cor. 13).
Dragă cititorule! Pe vreme de iarnă, frigul te apropie de foc. Bagă de seamă că lemnele ce ard în foc sunt şi ele o predică minunată despre dragostea creştină. De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nu este aşadar altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au sorbit-o şi, când le aprindem, ne-o dă nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm şi noi mai departe aşa cum lemnele dau căldura mai departe. O, ce lucru fioros se vede în lumea de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Toată firea cea necuvântătoare ne dă nouă darurile primite de sus. Pământul ne dă ploaia în formă de izvoare şi fântâni, ogoarele ne dau pâinea cea coaptă din darul cerului de sus, pomii ne dau poamele, numai omul, cel ce e făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", numai omul, cel ce soarbe neîncetat iertare, milă şi iubire cerească, dă numai ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc. Ne mustră şi firea cea neînsufleţită!
Iisus Mântuitorul a zis: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul în zilele noastre. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai evanghelia iubirii de oameni. Evanghelia iubirii creştine încă nu s-a sălăşluit pe pământul acesta udat de sângele şi ura atâtor războaie şi răzbunări. Evanghelia iubirii şi împărăţia lui Dumnezeu va veni în viitor.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creştină va cuprinde inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins", zicea Iisus (Luca 12, 49). Acest foc este focul dragostei creştine, pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decât cu dragostea evanghelică. Despre David proorocul spune Biblia că liniştea cu cântecele alăutei sale furia lui Saul. Cântecul cel dulce al dragostei creştine linişteşte şi azi - mai mult ca orice - sufletele tulburate de valurile urii. Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce. Ostaşi din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!
Părintele Iosif Trifa
din volumul ”Adânciri în Evanghelie Mântuitorului”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu