Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii.

„Îngăduiţi-vă unii pe alţii,

 şi dacă unul are pricină să se plângă de altul,

 iertaţi-vă unul pe altul.

 Cum v-a iertat Hristos aşa iertaţi-vă şi voi.„

 (Coloseni 3, 13)

 Îngăduiţi-vă unii pe alţii – spune Cuvântul Domnului aici – şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. 

Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. 

Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Iisus: judecata iertării. 

Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta. Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea. 

O iertare cum a avut şi el din partea lui Hristos.

O iertare totală. O iertare imediată.

 O iertare pe totdeauna.

 Două feluri de oameni ne pot greşi nouă: vrăjmaşii noştri, ori cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Şi fraţii noştri, ori cei care cunosc Cuvântul Sfânt. 

Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii. 

Nu le-a cerut şi n-a aşteptat niciodată să-şi ceară iertare, nici să recunoască vreodată că I-au greşit.

În chiar timpul păcătuirii contra Lui, Domnul S-a rugat pentru iertarea lor, fără să aştepte ca acestora să le pară rău că I-au păcătuit şi să-I ceară iertare, ca apoi să-i ierte. 

Aşa trebuie să facem şi noi cu vrăjmaşii. 

Dar faţă de fratele care îţi păcătuieşte, Mântuitorul a spus că dacă îi pare rău şi te roagă să-l ierţi, atunci eşti dator să-l ierţi. 

De şapte ori pe zi dacă îţi păcătuieşte şi zice: Îmi pare rău! să-l ierţi (Lc 17, 4). 

În aceste condiţii, Mântuitorul spune că trebuie să-l ierţi pe fratele, şi în Mt 18, 15: dacă îşi cere iertare. Şi în urma cererii de iertare porunceşte iertarea şi în Lev 19, 17. Tot aşa şi în Tatăl Nostru (Mt 6, 12). Pe cel ce păcătuieşte fără ştiinţă, Bunul Dumnezeu îl iartă, găsindu-i dezvinovăţire în faptul că n-a ştiut ce face (Lc 23, 34; Fapte 3, 17; 17, 30).

Şi tot aşa i-a iertat şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi îi iartă şi astăzi.

Dar pe cel ce păcătuieşte având ştiinţă, având cunoştinţă despre păcat şi despre datoria de căinţă şi de lacrimi pentru păcatul său, pe acela nu-l iartă fără acestea nici Dumnezeu.

Şi nu ne cere s-o facem asta nici noi. Pentru că un om care cunoaşte porunca: „Să nu păcătuieşti“ şi totuşi păcătuieşte cu voinţa şi cu ştiinţa sa, acela este un înrăit, un suflet stăpânit de diavolul, care găseşte plăcere în păcat şi mulţumire în rău. Desigur, nu te vei răzbuna dacă nu-ţi cere iertare… Dar păcatul lui pentru care n-a cerut şi n-a primit iertarea va fi ţinut înaintea lui Dumnezeu (In 20, 23). 

Iertarea pentru cel care nu ştie este deci fără condiţii. 

Dar iertarea pentru cel care ştie este condiţionată de părerea lui de rău că a păcătuit şi de cererea lui sinceră de iertare. 

Aşa ne-a iertat pe noi Hristos. Nici El nu ne-a iertat decât atunci când am venit la picioarele Lui cu lacrimi de căinţă şi de părere de rău pentru păcatele din trecut. Şi cu legământ sfânt pentru viitor, să nu mai păcătuim. Numai astfel am intrat în iertarea şi în părtăşia Lui. 

Şi numai trăind în această ferire de păcat putem avea părtăşie cu El şi ne putem bucura de roadele iertării Sale.

 Altfel, nu. Sufletul meu şi fiul meu iubit, şi tu trebuie să fii încredinţat de acest lucru. 

Dacă greşeşti fără voie cuiva, nu te ruşina niciodată să recunoşti că ai greşit, ci du-te îndată şi mărturiseşte-ţi vina înaintea celui căruia ai săvârşit-o şi cere-i sincer şi din toată inima iertare. 

Şi dacă l-ai păgubit cu ceva, întoarce-i înapoi tot ce-i mai poţi întoarce, pentru a repara deplin tot răul pe care l-ai făcut. 

Fă tot acest lucru care eşti dator, din toată inima ta şi cu toată părerea de rău pentru răul făcut.

Dacă este om acela căruia i-ai greşit, se va bucura de sinceritatea ta şi iertarea lui sinceră vă va umple de bucurie şi de pace şi pe tine şi pe el.

Dacă este neom şi te va respinge şi va jigni sinceritatea ta, atunci, după ce tu ai făcut totul, rămâi liniştit, încredinţând totul lui Dumnezeu, Care va avea ultimul cuvânt în toate judecăţile omeneşti. 

Acest lucru fă-l cu atât mai mult, mai grabnic şi mai zdrobit, atunci când ai păcătuit cu ştiinţa şi repetat împotriva oricărui om.

Dar mai ales când ai păcătuit împotriva unui frate, a unui părinte şi a unui binefăcător al tău. 

Atunci cererea de iertare şi dovada părerii de rău trebuie să-ţi fie adânci, amare, fierbinţi şi zdrobitoare, după mărimea păcatului făcut. 

Altfel, nu poate fi primită o iertare deplină, nici din partea oamenilor, nici din partea lui Dumnezeu.

 Şi ce nu se iartă în viaţa asta nu va avea iertare nici în viaţa viitoare. Şi vai de sufletul care va trebui să ispăşească acolo ceea ce n-a vrut să mărturisească aici!

 Traian Dorz,

 capitolul „Cum v-a iertat Hristos”

 din volumul „ HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI„