Cât de bogată, frumoasă, „concretă” şi „materială” este lumina harului care traspare într-o inimă curată! Ea depăşeşte orice materialitate vulgară, dar în acelaşi timp orice înţelegere abstractă. Pentru omul înrobit păcatului a cărui putere de simţire a fost pierdută, ceea ce nu este materialitate este iluzie.Dar pentru credinciosul matur experienţa duhovnicească este atingerea minunii. „Este un simţ de pipăire a sufletului care se atinge de Cuvântul, lucru ce se săvârşeşte printr-o pipăire netrupească şi spirituală cum s-a spus: „Mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii” (I Ioan 1, 1)”1
Niciodată intensitatea perceperii senzuale nu se va putea ridica la fiorul şi vibraţia spirituală pe care le poate simţi sufletul care s-a învrednicit de vizita harului: „Iubitorii de plăceri vor să se facă plăcuţi prin mângâieri, dar nimic nu este mai alinător decât desmierdările Tale...Tu eşti deplinătatea desăvârşită şi izvorul nesecat al unor gingăşii neprihănite”2.
Este interesant de observat că Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor simţurilor despre care am vorbit până aici. El este frumuseţe, armonie, dulceaţă, mireasmă. Dar iată că el se face sufletului sărut şi îmbrăţişare: „Cel care soarbe băutura din izvor trebuie să pună gura la apă- iar izvorul e Domnul care zice: „De însetează cine va să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37) - sufletul vrea să-şi apropie gura sa de gura din care izvorăşte viaţa zicând: „Satură-mă cu sărutările gurii Tale”. Iar Cel Care izvorăşte viaţa tuturor şi voieşte ca toţi să se mântuiască vrea ca nici unul din cei care se mântuiesc să nu rămână nepărtaşi la această sărutare”3. Dacă cuvântul şi manifestările omului cu suflet frumos, bun şi bogat pot să fie experimentate ca un sărut, cu atât mai mult cuvântul lui Dumnezeu.4
Este semnificativ faptul că aceste trăiri dulci pot începe numai în amărăciunea pocăinţei: „Când cazi dă-ţi cel mai negru nume şi cel mai greu suspin adu/ Gândind că nimeni de pe lume nu-i păcătos precum eşti tu./ Abia atunci primeşti iertarea şi-mbraci cerescul curcubeu/ Şi-ţi dă Hristos îmbrăţişarea şi te sărută Dumnezeu”.5 Dacă bucuria începe cu întristarea lacrimilor, pe parcursul vieţii ea izvorăşte din crucea dăruirii tot mai depline lui Dumnezeu. Icoana cea mai expresivă a acestui adevăr este crucea jertfei din care izvorăsc razle slavei.
„Cine mă va plânge pe mine care am călcat porunca Ta cu neînfrînarea, şi în locul raiului în iad m-am sălăşluit Iisuse? Cu vederea celor dulci la gustare moarte mi-am agonisit, şi de slava Ta, Mântuitorul meu Iisuse, şi de viaţă m-am arătat străin. Ci mă primeşte pe mine care mă pocăiesc, ca un Milostiv şi de oameni iubitor, Iisuse al meu, pentru mare mila Ta!”
Vasilica Nica
1) Sf Grigorie de Nyssa, op. cit. p. 128. Părinte Dumitru Stăniloae: „Hristos, Cuvântul divin întrupat, este un Dumnezeu Care Se lasă atins şi cunoscut prin simţurile şi mintea omenească” (Mica dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 147)
2) Fericitul Augustin, Confesiuni, Traducere, introducere şi note de Eugen Munteanu, Ed Nemira, 2009, p. 88. Acelaşi autor îşi aminteşte cu regret de viaţa sa păcătoasă pe care a trăit-o înainte de a se întoarce la Dumnezeu şi punându-se faţă în faţă cu îndemnurile din Biblie spre o viaţă trăită în feciorie exclamă: „Ar fi fost mai bine să ascult cu mai mare luare aminte aceste cuvinte şi, cast de dragul împărăţiei cerurilor, să aştept în fericire îmbrăţişările Tale” (Ibidem p. 80)
3) Sf Grigorie de Nyssa, op. cit. p. 127
4) „Cum pipăim noi cu sufletul bunătatea sau în general starea sufletească a unei persoane din apropierea noastră tot aşa pipăim şi prezenţa Cuvântului” (Părintele Dumitru Stăniloae, nota 31 la Sf Grigorie de Nyssa, op. cit. p. 128.)
5) Traian Dorz, Cântările căinţei.
P.S. Vezi si:
2 comentarii:
frumos, frumos, frumos!!!
frumos, frumos, frumos!!!
Trimiteți un comentariu