Pichetez sediul Parlamentului alături de cei din Alianţa Bugetarilor

Chiar daca din motive organizatorice eu nu voi fi maine 15 Septembrie 2009", la pichetarea sediului Parlamentului alaturi de ceilalti bugetari, colegi ai mei, iata felul meu de a protesta fata de cei care au uitat de Dumnezeu si de semenii lor.

Randurile ce vor urma, nu sunt ale mele, dar imi regasesc gandurile si nemultumirile personale 100%:

"Peste România a venit eliberarea şi libertatea. Oamenii s-au bucurat ca nebunii şi tot ca nebunii au plâns când s-au trezit din beţie şi când au înţeles că a venit peste ei pacea care ucide şi robeşte mai rău decât îndobitocirea comuniştilor. Au visat câţiva ani apoi s-a terminat visul. Când româncele, urmaşele mândrelor ce se vopseau pe faţă cu tăciune şi îşi deformau corpul ascunzându-şi haine pe dedesubt pentru a părea diforme, ca nu cumva ruşii – în timpul celui de-al doilea război mondial – să le siluiască şi tot ele preferau moartea decât ruşinea când veneau peste noi turcii şi alte hoarde pe care „lumea nu putea să le mai încapă”, după ce terminau o facultate sau şcoala plecau prin străini la muncă umilă de om de serviciu la oameni ce nu aveau creier nici pe un sfert cât al lor sau pentru prostituţie. Peste România mai întâi, apoi peste Iugoslavia şi mai târziu Irakul şi Afganistanul a venit pacea care ucide, pacea forţată în numele noii ordini ce bântuia lumea. Profesorii de economie politică, marii înţelepţi ai vechii orânduiri au ajuns peste noapte evangheliştii libertăţii şi democraţiei, ai drepturilor omului şi ai binecuvântatului Vest. Nu le-a trebuit timp nici măcar atât cât îi trebuie unui şarpe pentru a năpârli, nu s-au scărpinat dureros de tulpini ca să dezbrace vechea piele ce îi strângea şi îi rodea şi nu se mai potrivea cu noile vremi şi nici puţin, măcar foarte puţin timp în care să se gândească cum se simt în noua piele: că-i strânge pe undeva, că-i mai rigidă şi din alt material decât cea veche; nu, ei n-au avut nevoie de nimic. Într-o singură zi au devenit dintr-un fel de arhangheli altfel de arhangheli. Se închinau seara la Est şi nu prea mult căci vor descoperi în timp şi trăind că Ceauşescu – dincolo de toată nebunia lui şi cultul personalităţii ce ne sufoca – era totuşi vertical prin comparaţie cu cei ce au urmat, iar dimineaţa s-au închinat la Vest, căci le era vital ca aerul să se închine undeva. Peste românii ce erau urmaşii dacilor, a celor ce au construit Sarmisegetuza, a primului popor monoteist, a învingătorilor ce preferau moartea robiei au venit să îi ajute, să le facă reformă, să-i integreze, să le restructureze industria, să-i scape de sărăcia unui excedent bugetar, a unui loc fruntaş în lume la flotă, a exportului de haine, încălţăminte, tractoare şi utilaj petrolier în lume, a unei balanţe a comerţului exterior ce înclina net în favoarea exportului, fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte măşti a celor ce se cred Dumnezeu pe pământ şi un popor este în faţa lor ca o furnică în calea unui elefant şi când şi-au terminat treaba nu mai aveam excedent bugetar, nu mai aveam flotă, nu mai exportam nimic, nu mai aveam minerit, agricultura era la pământ, industria distrusă şi noi ca stat înglodaţi în datorii externe. Ni s-a spus că pentru a beneficia de „ajutoarele” lor, în special al Fondului Monetar Internaţional trebuie să se taie subvenţii, să se închidă mine şi fabrici ce în opinia lor sunt nerentabile şi chiar păreau a fi nerentabile în condiţiile în care cineva se juca cu moneda naţională făcând-o din ce în ce mai devalorizată încât părea mai ieftin să imporţi decât să fabrici în ţara ta. Mai târziu, mult mai târziu afli că importurile se impoziteză şi cresc datoriile externe, apoi eşti obligat, după ce ai fost prins în acest cerc diabolic ca o pasăre în laţ şi nu mai poţi da înapoi, să accepţi necondiţionat un program de refinanţare pentru plata dobânzilor la datoriile făcute. Şi apoi dobânzi la dobânzi, la dobânzi... Şi nu fac asta pe gratis sau din milă: ci cer, şi nu ai cum spune nu, numeroase drepturi asupra ţării datoare. Se adună datorii imense, dobânzi peste dobânzi şi amortizări de suportat. Se adună şi averi uriaşe în contul celor ce sunt la putere ce dau tot ce vor celor ce vin să ne „ajute” şi iau şi ei tot ce pot de acolo de unde se mai poate lua. Nu ştiu sau se fac că nu ştiu că au de a face cu asasini economici – oameni pregătiţi să ucidă ţări din punct de vedere financiar. Celor ce conduc temporar, bicisnic şi lipsit de responsabilitate nu le e teamă că urmaşii vor trebui să plătească şi pentru aerul ce îl respiră şi pentru pământul ce îl calcă, pentru datoriile pe care ei le-au făcut. Nu le e teamă de nimic. I-a orbit lăcomia. Setea de a avea, a avea, a avea...

Se zice că eschimoşii vânează lupi înfingând un cuţit plin de sânge cu mânerul în zăpadă şi cu lama în sus. Lupul – orbit de lăcomie – linge cuţitul, dar lingând se taie la limbă şi îşi linge propriul sânge până moare. Îngrozitoare imagine a lăcomiei ce devine destin! Când îi va sătura lăcomia pe toţi cei ce ling din sângele neamului meu!? Când le va deveni destin asta!? Numai de n-ar fi prea târziu... Numai de nu s-ar termina de plecat prin străini toţi tinerii acestei naţii cu speranţă de geniu în suflet, dar pentru care România nu mai reprezintă acasa unde ar fi vrut să trăiască şi să se realizeze, ci o rană deschisă pe care o iau cu ei în suflet când pleacă în lume la muncă pentru o bucată de pâine. Am crezut că vom merge în sus şi ne vom uita înapoi în timp cu durere în suflet la anii trăiţi în comunism, dar niciodată, nici în cel mai negru coşmar nu ne-am gândit că vom coborî atât de jos încât vom privi spre anii dictaturii ca spre un fel de rai. Am crezut că mizerie mai mare ca atunci nu există, că îndobitoceală mai mare ca atunci nu se poate, dar viaţa ne-a demonstrat că se poate. Libertatea dusă la extrema cealaltă, unde nu-i loc de bun simţ, de ruşine, de autocenzură în ultimă instanţă, e mai rea decât totalitarismul. Se poartă mârlănia şi obscenitatea, mizeria şi noncultura, tupeul şi nesimţirea! În materie de cultură, valori morale, credinţă – nimic nu am luat bun de la vest, ci am copiat de acolo modele de emisiuni de televiziune unde animalul din om e în expansiune, aproape explodând de prostie. În materie de credinţă şi de milă creştină suntem învăţaţi să iubim animalele. Ni se impune chiar ce drepturi au. Despre oameni că dorm prin şanţuri, despre copii că nu au ce mânca sau abandonează şcoala nu au auzit sau nu-i doare! Dacă voiau milă şi ajutor trebuiau să se nască pisică sau câine! Sau măcar handicapat.

Vezi la televizor oameni dându-şi toată prostia pe faţă, vorbind de parcă nu te temi de Dumnezeu şi de păcat când îţi doreşti să se fi născut muţi; a fi prost şi necitit e la modă. În comunism şcoala era şcoală şi oamenii erau măndri că citesc şi au cultură. Existau modele şi valori în lumea scrisului, teatrului, filmului, muzicii. Copii visau să ajungă ca ei. După aceea totul a devenit o apă şi un pământ....

Apoi au fost decepţii după decepţii. S-a bucurat când l-a văzut pe Nicu Ceauşescu adus rănit şi legat la televiziune şi bucuria lui a fost de nestăpânit când a văzut că cineva din mulţime îl loveşte pe micul prinţ puternic în figură. În sublima-i naivitate credea că cel ce l-a lovit e un revoluţionar ce înfruntase gloanţele în piaţa revoluţiei, e un prăpădit ce a îndurat foame şi frig, umilinţe şi îndobitocire în epoca de aur şi îşi vărsa lovind amarul adunat. S-a dus bucuria, sublima-i naivitate s-a stins ca o primă iubire de fată când a aflat că cel ce l-a lovit pe Nicu Ceauşescu în figură atunci la revoluţie în faţa camerelor de filmat era cel mai bun prieten al său, era un realizator de televiziune ce îi era sluga cea mai credincioasă. Sublimul a devenit nămol, visul zăpadă topită şi timpul trăit anotimp al hienelor. Nu mai era nimic sublim în tot acel gest dacă era făcut nu de un flămând şi de un oprimat, ci de un căţelandru ce s-a gudurat ani în şir la picioarele stăpânului şi la prima cădere a celui puternic javra a sărit la jugulară. Îşi amintea privirea bolnavă de durere a celui lovit ce părea a spune: „Şi tu, Brutus!”. Nu mai era fiul lui Ceauşescu atunci; era doar om trădat şi suflet părăsit. Peste ani, aproape de moarte, trăindu-şi viaţa ca un mort viu acest fiu va spune despre cei ce au urmat după tatăl său cel mai frumos adevăr şi şi mai crud: Voi nu sunteţi în stare nici să văruiţi ce a construit tata! Ar fi fost frumos ca aceste cuvinte să nu fie adevărate... Ar fi fost frumos să se fi înşelat...

Când slugile credincioase şi supuse de până mai ieri devin stăpâni răi şi nemiloşi parcă mai tare decât cei dinainte, când a fi slugă la Est este ruşinos, dar a fi slugă la Vest e o onoare, chiar te rogi în genunchi să fii slugă ca om normal şi liber, ca stăpân al munţilor şi al poveştilor nu te poate încerca decât mai întâi timid îndoiala, apoi aceasta se transformă în deznădejde, apoi deznădejdea devine furie oarbă, nemiloasă, ucigătoare îndreptată împotriva celor ce ţi-au transformat poporul în pleavă spulberată de vânt.

Mai întâi a fost ca o adiere, ca o necesitate de a cunoaşte lumea plecarea tinerilor prin străini şi era normal, dar cu anii adierea a devenit puhoi. Fabricile ce fuseseră construite cu sacrificiul unui întreg popor şi care erau sigur profitabile au fost transformate în grămezi de fier vechi, mineritul desfiinţat şi minerii transformaţi în paria, de la lipsa totală a programului la televiziune s-a trecut direct la extrema cealaltă cu zeci de canale şi toate bogate în emisiuni cât mai dezbrăcate de nu mai ştiai ce-i aceea televiziune sau bordel; de la măr obligat să trăiască întins pe sârmă s-a trecut la a lăsa grădinile total necurăţate şi în loc de grădină se ajungea la dudău sau junglă. De când e lumea grădinile se curăţă totuşi mai ales când grădina e sufletul omului. De la prea multe bariere s-a trecut brusc la lipsa niciunei bariere, de la prea multe reguli s-a mers spre nicio regulă şi târziu a înţeles până şi ultimul prost că fără reguli nu se poate trăi. Că libertatea înseamnă să ştii unde trebuie să te opreşti, că nevoia ta de a fi liber trebuie să se oprească acolo unde începe nevoia altui om de a fi la fel de liber ca tine. Adierea plecării prin străini din primii ani de după revoluţie a devenit odată cu lichidarea economiei româneşti singura meserie profitabilă. N-au murit tineri în `89 ca să se inventeze meseria de plecător de acasă şi culmea să fie singura meserie profitabilă. Doctori renunţă la anii de şcoală şi pleacă prin străini, ingineri la fel, profesori la fel, doar cei ce conduc, mai bolnavi decât Ceauşescu căci acela comparativ cu ei era patriot şi a făcut ceva pentru ţara lui, vorbesc de NATO, Comunitatea Europeană şi alte vorbe goale de conţinut ca şi „omul nou” şi nu văd puhoiul plecării. Vorbeau de o Românie înflăcarată candidată la integrare în NATO şi UE, chiar păreau convingători sătulii conducători ai ei când vorbeau despre asta, dar adevărata imagine a României în lume nu era cea despre care vorbeau năuc conducătorii folosind cuvinte pompoase ca nu ştiu ce axă, pol de stabilitate, partener strategic – poate partener cerşetor la felul în care ne rugăm să fim primiţi şi accepăm să fim traşi de urechi şi puşi la colţ ca un copil obraznic; nici vorbă să cerem ceva şi să punem condiţii cum a făcut Bulgaria şi Polonia – ci era una şocantă, inumană şi anume a unei sportive ce câştigând o medalie la olimpiadă plânge incontrolabil cu lacrimi scăldându-i faţa, cu mâinile la nas căci şi el e de nestăpânit şi nu face asta de bucurie că a învins ci face o mărturisire şoc în faţa camerelor de filmat şi a tuturor ziariştilor, pornită din inimă şi ce ar fi trebuit să-i zguduie pe toţi cei ce au condus România din 89 încoace căci fata înecându-se de plâns spunea: Am scăpat de sărăcie... am scăpat de foame... nu mai umblu cu opinci, am cu ce îmi cumpăra adidaşi...Sunteţi din aceeaşi ţară cu fata ce plânge!? Sunteţi din acelaşi neam cu greviştii ce au scris la o manifestaţie întrebarea colosală: Pe Ceauşescu l-aţi împuşcat, dar cu ţara ce-aţi avut!?... Chiar aşa: ce-aţi avut cu ţara de aţi scos-o la mezat!? Cum aţi putu vinde tot din ea, până şi ceea ce e în subsolul ei şi aţi şi înglodat-o în datorii pe care nici măcar nepoţii noştri nu le vor putea plăti!? Ce v-au făcut pruncii ce cresc fără părinţi căci aveau de ales între a le fi foame şi iubire de părinte şi într-o zi au hotărât că nu mai pot răbda foamea; le-au plecat părinţii în lume; şi ca să aibă pâine sunt ai nimănui?! Dar foamea de iubire, de dor de părinţi, de a fi copilul cuiva, nu de pâine, cine să le-o adape!? O generaţie întreagă aproape crescând fără familie, ca într-o imensă casă de copii, pe care nu ştiu cine o s-o vindece şi cine ştie cât e de mare drama şi cât de adâncă rana!?

Unde este acum Nicolae Constantin Munteanu să vorbească la Europa Liberă despre asta, cu vocea lui inconfundabilă, cum vorbea cândva despre autobuzele hodorogite, foamea şi frigul şi mizeria din România lui Ceauşescu!? Cum erau sportivii români ce ne reprezentau ţara pe vremea comuniştilor!? Cum s-a putut ajunge până aici!? Cine a luat mana neamului meu de-i rătăcesc fii tineri prin lume pentru o bucată de pâine şi lasă să le moară acasa şi Dumnezeul neamului din suflet!? ..."

Citat din romanul "ACASA', Vol. I, scris de LUMINIŢA ALDEA

autoarea romanelor "NISIPURI MIŞCĂTOARE" si "ACASĂ", si a volumului de versuri "SUFLETUL MEU: UN MORMÂNT DE VISE" publicate pe site-ul GLOBUSZ PUBLISHING,