marți, 1 septembrie 2009

O rugăciune ar fi tare bună pentru Fabian. Vă mulţumesc anticipat.

Ieri am acceptat invitaţia de a fi membru în clubul dardindar şi de astăzi mi-am propus să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru unul din copii pe care acest club ni aduce în faţă. La propunerea Adrianei, Fabian a devenit "nepoţelul" meu. Iată pentru început câteva date despre acest minunat copilaş, preluate de pe isabellelorelai's Weblog

Quantcast

FabianRussu



Acum trei săptămâni, când am fost la Ştefănel, mi-a „sărit” în ochi Fabian. În ultimul salon pe stânga la oncologie Budimex.

Văd prin geam (nu se intră în saloane) un puşti slăbuţ care stătea pe marginea patului. La picioarele lui, în genunchi, o asistentă frumuşică foc şi tânără, cu părul numai inele, îl mângâia pe picioruşe şi îi şoptea ceva. El este Fabian – spune Raluca. Îi este puţin rău lui Fabian – spune asistenta, prin uşa întredeschisă. Era cam întuneric. Sau nu era, nici nu mai ştiu, dar parcă îl vedeam pe Fabian în penumbră. Sau cam aşa ceva.

Raluca – fericită că tocmai primise patru sacoşe cu jucarii, aduse de un domn (strânse de câţiva oameni drăguţi, de la copiii lor) – găseşte soluţia: Fabian, vrei o jucărie? Da, aş vrea… – răspunde icnind moale Fabian.

Eu amuţisem, cu ochii pironiţi în „butoanele” montate pe copil. Pe cap avea un fel de bentiţă care îi susţinea un dispozitiv ciudat cu butonaş, albastru parcă. Domnul cu jucăriile era mut şi el. Staţi aşa – mă dezmeticesc şi mă trezesc vorbind. Păi ce jucărie, nu se poate orice fel de jucărie. Fabian, ce jucărie vrei? Maşinuţă, nu-i aşa? Da, o maşinuţă aş vrea – răspunde Fabian. Cum să fie? Roşie, nu?Roşie, da – răspunde Fabian.

Ne ducem în camera de joacă PAVEL să scotocim în sacoşe. Domnul scoate jucării, una câte una. Pe la fundul sacoşei găseşte o cutie. În ea o maşinuţă roşie. Cu telecomandă. Asta e! Zic fericită. Dar cum o funcţiona? Descoperim noi că telecomanda nu are baterii. Raluca nu avea baterii, ce ne facem. Domnul învârte roţile şi ne demonstrează că maşinuţa merge şi fără telecomandă, aşa că hai să i-o ducem, facem mâine rost de baterii. Care din noi îşi face curaj să i-o ducă? S-a dus domnul. Că n-a avut încotro – argumentul solid a fost că el adusese jucăriile, el să le ofere, deci el să aibă parte de bucuria copilului.

Acum două săptămâni mă duc din nou la Ştefănel – nu plecase acasă, îi scăzuseră leucocitele şi a mai „păpat” o cură de citostatice. Ştefănel alerga pe holul dintre saloane, şi până când să îl prindă Alexandra i-am bătut în uşă Ralucăi, să o salut. Era oră de desen. Raluca şi copiii colorau cuminţi nişte flori.

Fabian se întoarce zâmbind.

Fabian, ce bine îmi pare că te văd – spun. Te simţi mai bine? Mai eşti speriat?

El îmi zâmbeşte şi spune că da, se simte mai bine.

Normal că ora de desen s-a dus pe apa sâmbetei şi ne-am apucat de joacă, cu alte chestii.

La un moment dat Fabian mă pironeşte cu privirea, face ochii mici şi spune: Să ştiţi, doamnă, că nu eram speriat. Dumneavoastră mi-aţi adus maşinuţa (aşa vorbesc copiii acolo, cu dumneavoastră şi cu doamnă).

Mă uit la Fabian amuzată şi uimită că mă ţinuse minte (stăteam faţă în faţă, pe nişte scăunele de pitici) şi îi spun că nu îl cred, am văzut eu că era puţin speriat. Şi că nu, nu eu i-am adus maşinuţa, eu doar am ales-o, domnul cel bun i-a adus-o, de la alţi oameni buni.

Fabian îşi ridică bluza şi spune: Priviţi aici, doamnă. O tăietură fină pe abdomen – încă proaspătă cred, erau câteva pete gălbui de la iod. Vedeţi? Operaţie. Îşi lasă bluza jos, duce mâna la gât. Pe gât un pansament mare acoperea ceva. Vedeţi? Catheter. Îşi loveşte uşor gâtul cu palma, de câteva ori, ca să mă convingă că butonul ăla nu reprezintă nimic pentru el. Duce mâna cap. Vedeţi toate astea, doamnă? Nu am cum să fiu speriat…

O.K., sunt K.O.

O întreb pe Raluca dacă ştie care mamă mai este în situaţia Alexandrei. Mama lui, răspunde Raluca – arătând discret spre Fabian. Nici mama lui nu prea are de nici unele.

Alexandra îmi confirmă. Singura diferenţă între Ştefănel şi Fabian este că pe Fabian vine să îl vadă tăticul lui. Vine mereu, de multe ori cu mâna goală, dar vine. Munceşte cu ziua, de multe ori nu găseşte nimic de lucru – completează Raluca.

Ce are Fabian? Întreb. Tot cancer – răspund Raluca şi Alexandra. Dacă am înţeles eu bine, are cancer de sânge, limfom non Hodgkin. Urmează să aflu, precis. Câţi ani are? Vreo 5, sau 6.

Apoi Fabian m-a invitat la masă.

A găsit un coş în care erau nişte chestii din plastic, colorate sinistru. Mere de un roşu spălăcit. Eu îmi aleg un brocoli, avea o culoare mai lumească.

Fabian îşi alege un ceva pământiu, o franzeluta cu ceva în ea.

Fabian spune: Eu mănânc asta.

Îi spun că acel ceva ar trebui să un hot dog. Dar că nu e bun, are E-uri. Nu-i nimic, spune Fabian, eu tot asta mănânc.

Am insistat că nu e bun, i-am oferit leguma mea. Mă gândeam cu groază că îi este foame, că nici măcar nu ştie ce este un hot dog, că l-a văzut în poze şi că aşa ştie că este carne cu pâine.

Am atacat. Nu e bun, că are sare. Nu a ţinut figura. Eu am voie cu sare. Că fac … Mi-a spus exact ce face, cred că era vorba despre cortizon.

Aseară caut printre scrisorile către Moş Crăciun, trimise de doamna Olga astă iarnă. Ştiam că găsesc în ele o dorinţă, o boală şi un număr de telefon. O găsesc pe a lui Fabian.

Dragă Moş Crăciun, mă numesc Russu Fabian şi te rog frumos dacă poţi să îmi aduci o maşină cu telecomandă…”

UPDATE 26 august 2009. Fabian a primit câteva cadouri de la Maria, Simona, Andreea şi de la mine: jucărioare, cărticele, creioane colorate şi hăinuţe. Mâncărică şi fructe.

UPDATE 28 august 2009. Am fost la spital. Iulia i-a dus fructe lui Fabian.

Am stat puţin de vorbă cu mama lui. Fabian a fost diagnosticat cu Limfom Malign Non Hodgkin (cancer de sânge) în mai 2008. Acum este la a treia recădere. Medicul curant a spus că Fabian nu mai are şanse. Lui Fabian nu prea îi pasă, se comportă cât se poate de normal. Nu se alintă, nu se plânge. Suportă citostaticele alea cu stoicism, a început cura pe 27 august, o termină pe 29 sau pe 30. Îmi place Fabian. Este serios şi sincer. Eu continui să sper că mai există o şansă şi pentru el.


O rugăciune ar fi tare bună pentru copilaşul ăsta.

Vă mulţumesc anticipat.

RusuFabian5aniLifomMalignNonHodgkin

6 comentarii:

Daiana Prundurel spunea...

Deocamdata nu sunt decat lasa si speriata si plang si nu-mi vine nici o idee in afara de a face o rugaciune.Imi doresc atat de mult ca acesti copilasi sa nu mai sufere...D

Sorin M. spunea...

Ai facut un pas important Diana. Cel care se roaga nu este un om las, mai ales atunci cand rugaciunea nu este pentru binele sau ci pentru al semenului sau. Rugaciunea este o virtute. Fii binecuvantata, lacrimile si rugaciunea ta au ajuns la Dumnezeu, sunt sigur de aceasta.

marada spunea...

Ce sa spun? Nu am nici lacrimi sa pot plange! Doamne, ajuta-i si fa cum crezi ca e mai bine pentru acesti ingerasi!

adriana spunea...

Multumesc si sa iti traiasca nepotul...un prim dar din partea mea pentru gestul tau frumos de "adoptie": iti trimit maine cateva poze cu nepotelul...e mare strengar

Andrei Răduţu spunea...

M-a impresionat destul de mult povestea lui...la ce varsta are, a trecut prin foarte multe...Doamne Ajuta:)

adriana spunea...

Comentariul tău aşteaptă să fie aprobat.

noutati de la Fabianhttp://ai-suflet-bun.blogspot.com/2009/09/de-cate-ori-am-spus-astazi-multumesc.html

SE INTOARCE LA SPITAL PE 24 SEPTEMBRIE

Special pentru ISABELA,SIMONA SI SORIN…POZE DE LA NEPOTELUL NOSTRU AICI
http://ai-suflet-bun.blogspot.com/2009/09/blog-post.html