marți, 29 septembrie 2009

Din nou...CONCURS!!! ( III )

Fabian s-a intors din nou la spital. Povestea lui o gasiti aici.
Multumirile lui, adesate mie aici , va sunt adresate tuturor celor care ati simtit nevoie sa-i fiti aproape.
Ma gandeam, ce ar putea sa-i mai aduca o raza de bucurie, ce ar putea sa-i mai provoace acel zambet fotogenic si cald. Cu siguranta o jucarie, cativa banuti daruiti din tot sufletul, un pachetel cu dulcuiri...orice...un copil se bucura de orice.

Pornind de la gandul acesta va provoc la un nou concurs.
In ce va consta proba concursului?
Intr-o poveste scrisa de voi, pentru Fabian.
O poveste care sa porneasca de la imaginile date ( nu este neaparat obligatoriu)
O poveste, care sa aduca zambet pe chipul lui Fabian, curaj pentru lupta cu suferinta, nadejde ca intr-o zi va putea juca si el fotbal, sau orice alt joc cu fratiorii lui.

Castigatorul sper sa fie desemnat chiar de el. Voi gasi o cale ca cineva sa i le citeasca.

Concursul se va desfasura in perioada 29 Septembrie -29 Octombrie

Premiul? Sunt si pemii. Cele mai frumoase 3 povestiri vor fi premiate cu cate o carte.

Premiul I:
"MEDITATII la Evangheliile Duminicilor Triodului si Penticostarului"
de Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

Premiul II:
"Pecetea apostoliei mele "
meditatii la apostolele duminicilor de peste an,
de Pr. Petru Roncea

Premiul III:
"Cantarile Bibliei"
vesrificari din catarile Bibliei,
rugaciunile Bibliei, binecuvatarile Bibliei,
de Traian Dorz

Astept povestirile voastre la comentarii si sunt sigur ca si Fabian le va asculta cu placere.






34 de comentarii:

Miriam spunea...

Nu pot să nu mă emoţionez la această propunere! E a treia oară când poposesc aici şi emoţia e din ce în ce puternică...parcă îl simt pe Fabian cum aşteaptă povestea mea...parcă îi văd ochişorii strălucind şi zâmbetul jucându-i pe chip...Aşa că trebuie să mă apuc de scris! Şi ca să reuşesc, mă angajez aici de faţă cu toţi că voi scrie pentru fiecare imagine câte o poveste!
Sorin, eşti un ,,unchi" minunat!

MONICA DANIELA spunea...

Multumesc mult Sorin .E o surpriza neasteptata . Ce te -a determinat sa iei aceasta decizie? Adresa mea este [...] Sper sa nu ajunga in alta parte ptr ca mai este o strada cu acelasi nume in Bucuresti , daca nu ma insel. Am insa o intrebare - trebuie sa platesc taxe postale de expediere ? Sincera sa fiu sunt cam la limita cu banii,de asta intreb. Inca o data iti multumesc si sunt curioasa sa aflu motivatia . Sper ca nu am lasat o impresie proasta.

Sorin M. spunea...

Daniela mi-ai lasat o impresie foarte buna.
Prima noastra intalnite in lumea aceasta virtuala, a fost pe la inceputul lunii ferbruarie a.c.. Atunci ma intrebai despre ce este Oastea Domnului. Am raspuns, dar nu am stiut daca m-am putut face inteles. Zilele trecute insa, m-am bucurat ca te-am vazut pe un alt site comentand sincer si dezinteresat un articol impotriva Oastei Domnului. Nu acest lucru m-a determninat sa-i spun Marianei sa-ti expedieze cartea. Eram dator, ai castigat un concurs si premiul tau a ajuns in alta parte, pentru ca asa ai cerut, acum era randul meu sa-ti urmez exemplu. Al doilea motiv este si faptul ca eu am deja aceasta carte in biblioteca, e drept nu are autograful Marianei :) Iar al treilea motiv, este acela ca este o carte minunata care merita sa ajunga in mainile tale.

P.S. Nu trebuie sa platesti nimic, ci doar sa astepti sa ridici coletul. Slavit sa fie Domnul!

Unknown spunea...

Sorin , ma bucur ptr cele spuse .Insa daca m-ai cunoaste nu cred ca ai mai avea impresia buna de acum -sunt o fire f nervoasa ,nu acept oamenii prea usor ptr ca nu pot trece peste anumite defecte etc.
Sunt inca f pacatoasa inaintea lui Dumnezeu ,desi nu ma incanta lucrul acesta.
In leg cu acel mesaj trebuie sa-ti dau o explicatie.
Majoritatea ortodocsilor ,chiar unii Parinti sunt impotriva Oastei Domnului ,din cauza faptului ca sunt primiti ceilalti de alta credinta si tinde sa devina mai mult protestanta decat ortodoxa.Cel putin asa sustin ei .Eu nu am participat niciodata ,neavand posibilitatea de a trage singura concluziile.
Ca ceilalti au o credinta gresita nu contest ,insa contest aroganta noastra a ortodocsilor.
Daca tot ne laudam ca suntem noi cei drepti poate si aratam lucrul acesta .Dar noi ne scaldam in pacate si improscam cu noroi.
Poate unul de alta credinta ,fie ea asa gresita e de 10 sau 100 de ori mai drept inaintea lui Dumnezeu.
Eu in Biserica Ortodoxa din care nu am plecat , am intalnit numai oameni reci , rai si aroganti sau cu un comportament duplicitar.
Am avut insa 2 prieteni protestanti ,unul imi este amic si acum virtual (ca nu l-am vazut niciodata ) si vreau sa spun ca Dumnezeu m-a binecuvantat prin el.
Mi-a fost mai aproape decat cei pe care ii cunosc direct.
S-a rugat ptr mine ,mi-a fost alaturi la greu .Asta inseamna sa fi prieten ,nu amabilitati false ,nu comportament de superioritate.
Eu le doresc intoarcerea la ortodoxie ,DACA E VOIA LUI DUMNEZEU.Nu dintr-un orgoliu marunt , gen „ca noi ortodocsii nu mai e nimeni.„
Asa ma gandesc ca si in Oastea Domnului ,asa cum e ea criticata ,poate sunt oameni de o mie de ori mai buni si mai credinciosi decat sunt eu.
Poate multi nu au pacatele mele.Nu au momentele mele de deznadejde ,de cadere ,de necredinta ,de nerabdare ,de suparare pe Dumnezeu etc.
Sa dea Dumnezeu sa fiu si eu un om drept inaintea Lui.
Am vazut la ceilalti pe care noi ii contestam o traire in Dumnezeu pe care la noi nu am vazut-o.
Noiu ne batem la Sfintele moaste , fosgiam in Biserica la predica , ne suna telefonul la slujba ,ii tratam urat pe cei noi veniti etc.
Sa ma ierte Dumnezeu ,dar ar trebui sa tinem ciocul mic.
Eu la un moment dat am vrut sa las ortodoxia si sa ma duc la protestanti ,nu din convingere ,ci din nevoia de prietenie .
Ei in biserica sunt prieteni unii cu altii ,prieteni adevarati .Ma gandesc ca asa stau lucrurile si in Oastea Domnului.
Daca ai stii cat de greu e fara sa ai prieteni adevarati ,oameni cu caracter pe care sa te poti baza ,care sa-ti fie alaturi pe drumul mantuirii ,cu care sa ai acelasi tel.
In fine ,mie greu sa-mi accept soarta uneori.
Te-am plictisit destul .
Eu nu am cum sa ajung in Bucuresti la acea biserica unde e si O.D ptr ca e f departe de mine.
Iti multumesc ptr mesaj si pentru carte .
Dumnezeu sa te binecuvanteze .

Sorin M. spunea...

Dragă Daniela, mulţumesc pentru sinceritatea mesajului tău! Trăim într-o lume de măşti şi nu prea ştim unde este ascuns omul adevărat…Iar când vedem o mărturisire ca a ta tresărim de bucurie…
Nimeni nu e perfect, dar toţi suntem perfectibili…şi doar acei ce îşi recunosc starea, cei care se smeresc, vor avea şansa sfinţirii…Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru cei bolnavi, pentru cei păcătoşi…A venit pentru mine, pentru tine, pentru toţi cei ce tânjesc după un strop de Cer, după o îmbrăţişare iertătoare.
Referitor la gândurile tale minunate despre ce înseamnă a fi creştin, mă gândesc cu un fel de dor la primii creştini…Ei erau UNA! Nu erau atâtea păreri, atâtea orgolii, nu era atât aroganţă…Şi când ne gândim că porunca cea mai mare a Lui Hristos este ,,să vă iubiţi unii pe alţii, că aşa va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii mei” ne smerim şi ne ruşinăm că încă nu o împlinim…Biserica lui Hristos e ca un trup: El e capul iar noi mădularele…Câtă nevoie au mădularele unele de altele şi câtă nevoie au toate de Capul- Hristos!…
Acum sunt atâtea culte, şi poate că în unele sunt oameni sinceri care caută mântuirea, dar resimţim cu toţii că ispitele vin peste tot…Avem un mare vrăjmaş care nu ne lasă în pace pe drumul mântuirii…Vrea să aducă păcatul între creştini…iar cel mai mare e ura, sau chiar indiferenţa…
Ortodoxia e atât de frumoasă şi dreaptă ( mi-am permis un mic pleonasm…ortodox=dreptmăritor creştin )! Dar, aşa cum spui şi tu, mulţi dintre noi nu o înţeleg şi nu avem iubire unii faţă de alţii…
În timp s-au adăugat atâtea tradiţii şi obiceiuri, care la început păreau inofensive, dar care s-au dovedit a-L ascunde pe Hristos, a-L acoperi…devenindu-ne atât de străin, în timp ce El, din prietenie şi iubire pentru noi, şi-a dat viaţa…
Din acest motiv, al proliferării păcatului în Biserică, în 1923, părintele Iosif Trifa, gemând de durere pentru enoriaşii lui care treceau în noul an beţi şi înjurând sub geamul lui, s-a rugat şi a vut acea revelaţie prin care a început o luptă împotriva păcatului din biserică… şi aşa a început Oastea Domnului.
Apoi, crescând, adâncindu-se în Scriptură, stând la pieptul lui Hristos, având părtăşie unii cu alţii, ostaşii au învăţat iubirea…Au fost persecuţiile comuniste în care prietenia şi iubirea au înflorit aducând alin fraţilor aflaţi în suferinţă prin închisori…Nu aş vrea să spun că la OD e plin de iubire şi prietenie, nu aş vrea să crezi că facem prozeliţi…Permite-ne, doar, celor ce te cunoaştem un pic din lumea virtuală, să te iubim şi să îţi oferim iubirea şi prietenia noastră…
Pentru a mai cunoaşte câte ceva din ceea ce vrem să fie între creştini, îţi recomand cu mare drag să citeşti aici şi să asculţi aici.
Dumnezeu să te binecuvânteze, Daniela!

adriana spunea...

unchiule Sorin, eu nu voi participa la concurs pentru ca il cunosc acum destul de bine pe Fabian si povestea mea ar castiga cu siguranta, pentru ca as scrie-o exact pe gustul lui...dar pot sa ii citesc povestile scrise de ceilalti concurenti si promit ca nu il voi influenta in desemnarea castigatorului

am o surpriza pentru tine...poze cu FABIAN...am fost si azi la el cu daruri

Miriam spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Miriam spunea...

Iată prima poveste inspirată din prima imaginea, cea cu Fabian zâmbind învingător peste durere...

,,Era odată un îngeraş ce se tot juca pe plaiul cerului cu mingi de stele…În fiecare zi se dădea pe tobogan de curcubeu… şi sărea şi făcea tumbe pe norii pufoşi…De dimineaţă până seară se juca plin de veselie. Când venea noaptea lua câte un pumn de vise frumoase şi le presăra pe pământ…mai ales copiilor cuminţi…Îngeraşul nu dormea niciodată…Îi plăcea prea mult cum adormeau copilaşii de pe pământ!
Într-o seară, se uita spre Pământ şi i se părea că sunt şi acolo atâtea stele…Credea că au căzut din cer atunci când el împrăştia visele…Dintr-o dată se gândi: oare cum este să visezi? Oare cum este să te trezeşti dimineaţa şi să vezi că visul se împlineşte?
Mai luă un pumn de vise şi îl presără peste copilaşii ce dormeau…Îi privea curios…Îi privea cu drag…Dintre toţi copilaşii, unul zâmbea prin somn…Era Fabian, băieţelul cu cel mai frumos zâmbet…Ştia despre el că e bolnăvior…Şi totusi, ce frumos zâmbea prin somn…Uitându-se la el, îngeraşului îi apăru prima lacrimă de drag…Vru neapărat să meargă pe pământ, lângă Fabian…Vroia să îi dea visul însănătoşirii, şi să îl ajute să se împlinească…
Îl rugă pe Dumnezeu să îi dea voie să meargă pe pământ…Dumnezeu a zâmbit şi i-a spus că la asta se gândise şi El…I-a umplut aripile cu stele, cu curcubee, i-a dat un coşuleţ cu ciocolate în forme de îngeraşi şi câteva cărţi de colorat…Când era gata să plece l-a chemat şi i-a mai dat o cutie în staniol auriu…dar nu a avut timp să mai întrebe sau să se mai uite să vadă ce este înăutru. Zbură repede către pământ, în cămăruţa de spital unde dormea Fabian…Răsuflă uşurat că a reuşit să ajungă înainte să răsară soarele…Puse toate darurile pe noptiera lui, şi îl privea cum dormea cufundat în lumea viselor…
La un moment dat se văită…Zâmbetul dispăruse…în schimbul ei era o grimasă de durere…Îngeraşul sări repede şi îi puse aripa lui pe frunte…Fabian se linişti, zâmbi din nou şi se trezi…
Pe noptiera lui străluceau darurile aduse de îngeraş…Fabian nu mai putea de bucurie!…Nu ştia la care să se uite mai întâi…Le luă pe rând…Într-un final ajunse la cutia aurie..Era legată cu o fundă albastră…O tot răsuci pe toate părţile să vadă cum o poate desface…Îngeraşul îl ajută…Fabian era aşa de curios! Şi îngeraşul la fel…Oare ce era în cutie?...Şi când desfăcu cutia, doar îngeraşul a putu înţelege că acolo era visul cel frumos al lui Fabian de a fi sănătos…Dintr-o dată, Fabian se simţi bine, boala dispăruse…Medicul a venit şi i-a spus că Dumnezeu a făcut o minune…
Îngeraşul tresălta de bucurie…iar Fabian spuse ţopăind:
- Acum ştiu cum se numeşte surpriza din cutie: MINUNE!
Şi din clipa aceea, Fabian şi îngeraşul au plecat spre casă, şi s-au jucat cu toţi copiii din vecini…Le-a dat şi lor steluţe şi curcubee şi ciocolăţele în formă de îngeraşi…I-a învăţat să viseze şi să se împrietenească cu îngeraşii fiindcă doar îngeraşii aduc din cer ,,cutia cu minuni”…


PS. Nu ştiut dacă e chiar pe înţelesul lui Fabian, dar am speranţa că o va reciti când va fi mai mărişor...

Dumnezeu să facă şi cu el o minune!

Miriam spunea...

Iată a doua poveste ispirată din imaginea cu îngeraşul:

Trăia odată o familie bogată lângă poala unui munte semeţ.
Aveau de toate, dar cea mai mare bogăţie a lor era Angelica…o fetiţă blondă cu părul numai ineluşe şi foarte cuminte …Se juca cu fel de fel de jucării, alerga prin grădiniţa cu flori, se plimba prin pădure împreună cu mama ei care îi povestea mereu de Dumnezeu…
Într-o bună zi Angelica păru aşa de tristă…Mama credea că poate e ceva de moment..dar a doua zi a fost la fel…şi aşa mai multe zile…Mama nu mai ştia cum să ajungă la inimioara ei ca să vadă motivul tristeţii…Căuta în fel şi chip să o înveselească…Şi Angelica zâmbea, chiar râdea în hohote, dar apoi iar se cufunda în tristeţe…Mama era tristă şi ea, fiindcă nimic nu e mai trist când o mamă îşi vede copilul mâhnit, cu umbre în privire…Se hotoărî să aştepte, şi aşteptarea nu a fost în zadar, că într-una din zile, Angelica îzbucni în plâns şi striga:
- Mamă, eu de ce nu am un frăţior sau o surioară ca toţi copiii?!....
- ….mama tăcu…din ochii ei mari şi blânzi începu a se rostogoli pe obraji stropi mari
de lacrimi…Se şterse repede să nu observe Angelica, dar a fost prea târziu..
- Mamă, te-a supărat întrebarea mea?!..
- O, nu! Nu, Angelica…spuse femeia luând mâinile fetiţei între mâinile ei…Privind-o
în ochişorii strălucitori, se hotărî să discute cu ea ca şi cu un adult deşi avea doar 6 anişori…
- Ştii, draga mea, eu mă rog în fiecare seară la Dumnezeu să îmi mai trimită un
copilaş…dar ştiu că trebuie să aştept…Aşteptarea e grea, dar altă cale nu avem…

Angelica tresări şi îi spuse mamei plină de o fericire de nedescris:
- Mami, mami, dar dacă te ajut şi eu în rugăciune, Dumnezeu nu va răspunde mai
repede?! Vreau să mă rog şi eu pentru un frăţior sau o surioară…Vrei, mami?
Mama zâmbea cu ochii strălucind. Minunea asta de copil o uimea…Îi spuse surâzând:
- Uite cum facem: eu mă rog, se roagă şi tăticul, te rogi şi tu, dar să îi spui şi
îngeraşului tău să îşi cheme pe frăţiorul lui…şi atunci el nu va veni singur…va veni cu un copilaş care va o frăţiorul sau surioara ta…
Din momentul acela, Angelica se ruga în fiecare zi lui Dumnezeu, şi în fiecare zi vorbea cu îngeraşul ei rugându-l să îşi cheme pe frăţiorul lui…
Timpul a trecut…Angelica se făcuse acum de 7 anişori când, în timp ce făceau cumpărăturile pentru şcoală, mama şi tata o anunţaseră că în primvară, prin luna martie va veni barza cu un frăţior sau cu o surioară…Angelica zâmbi, se duse mai într-o parte şi vorbi cu îngeraşul ei:
- Mulţumesc, îngeraşule! Ce frumos va fi cu un frăţior şi cu doi îngeraşi!!! Voi avea
frăţior, ca şi tine, da?

Toamna şi iarna au fost mai frumoase ca niciodată!
Luna martie sosi cu alai de ghiocei şi viorele…Într-una din zile mama Angelicăi plecă grabită cu o maşină albă cu cruce roşie…Angelica părea puţin speriată…Tatăl a liniştit-o spunându-I că se duce să aducă pe lume copilaşul..
După câteva ore, Angelica află cu bucurie că se născuse Flavius, frăţiorul ei, care semăna aşa de bine cu ea.
Când mama a revenit în famile, camera lui s-a umplut de lumină, de jucării, de zâmbete…Angelica radia! Ştia că acum în cămăruţa lor se află încă un înger…Vru să îl vadă şi închise ochişorii…Şi atunci, în spatele pătuţului zări un înger frumos aşa cum sunt toţi îngerii, plin de lumină, care îl ocrotea cu aripile lui pe micuţul ei frăţior…
Flavius creştea ca în poveste..iar Angelica nu înceta să îi mulţumească lui Dumnezeu şi să vorbească cu îngeraşul ei…

Unknown spunea...

Sorin iti multumesc.Astept sa ajunga cartea la mine.

Ionel spunea...

Eu nu am talent la povesti, privind imaginile postate de tine si recitind poveste trista a lui Fabian, m-am oprit la inimioara.
Iata o poveste, culeasa de pe net, nu stiu daca Fabian o va intelege dar..poate o va intelege mama lui:

Povestea unei inimi...

Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oras si a început sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din împrejurimi. Nu dupa multa vreme, în jurul lui s-a strâns o mare multime de oameni si toti îi admirau inima care era într-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tânarul era foarte mândru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea.
Când deodata, de multime s-a apropiat un batrânel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:
- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele.
Oamenii din multimea strânsa în jurul tânarului au început sa-si întoarca privirile spre inima batrânelului. Pâna si tânarul a fost curios sa vada inima ce îndraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pâna departe. Dar era plina de cicatrice,locuri unde bucati din ea fusesera înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batrânului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri.Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucati întregi din inima concurenta, rani larg deschise, înca sângerânde.
"Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa", îsi sopteau uimiti oamenii.
Tânarul, dupa ce examinase atent inima batrânelului, si-a ridicat privirea si i-a spus râzând:
- Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea - este perfecta! Pe când a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.
- Da, a spus blând batrânelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu,fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea - rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de lânga mine, care adesea îmi da în schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste în locul ramas gol în inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, ramân margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împartasit-o cu cel de lânga mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre - a-i iubi pe cei din jurul tau implica întotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sângereaza înca si ma dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am pâna si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca într-o zi sa se întoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor. Întelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a încheiat cu glas domol si zâmbet cald batrânelul.
Tânarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batrânel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a întins-o cu mâini tremurânde. Batrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a pus inima tânarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
Tânarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca în inima cândva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batrânelului. Cei doi s-au îmbratisat, si-au zâmbit si au pornit împreuna la drum. Cât de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima întreaga în piept. O inima perfecta, dar lipsita de frumusete...

Miriam spunea...

Iată şi a treia poveste, cea cu inimioara...numai că am deviat un pic de la subiect :)Acolo m-a dus inima...

Inimă de înger

Costeluş stătea culcat pe iarbă, pe spate, cu ochii mari deschişi către cerul senin. Soarele se pregătea să apună şi colora cerul în partea dinspre apus ca nişte petale de trandafiri…Din partea cealaltă a cerului apărură câţiva nori pufoşi ce păreau a fi din vată de zahăr ars. Unul din ei era colorat în roz…Se mişca încet şi îşi alungea forma…Acum părea o pară…Lui Costeluş i se păru aşa de interesant, aşa că hotărî să urmărească să vadă ce formă va mai lua norul…Treptat, treptat, norul se transforma într-o inimă…Într-o inimă de foc fiindcă soarele îl lumina cu ultimile lui raze portocalii înainte de apus…
Îi plăcea inima aceea…Se gândea: poate e inima lui Dumnezeu! Că doar El are o inimă aşa de mare!...Îşi duse mâna în dreptul pieptului, acolo unde bătea ritmic inimioara lui…Îi spusese tata că nu e mai mare decât pumnul lui de copil, dar cu toate acestea, îl face să poată să trăiască…Şi îi mai spunea tata că fără inimă nimeni nu poate trăi…
Stând aşa, dus pe gânduri prea serioase pentru un băieţel de 8 ani, observă că inima de pe cer se transformase…Acum părea un îngeraş cu aripile strânse. Costeluş se gândi: oare de ce ţine aripile aşa? Sunt rănite? Cum poate să zboare fără aripi?...Îşi imagina cum va cădea, şi poate va cădea chiar lăngă el, şi îi va lega rănile, apoi vor sta de vorbă ca doi vechi prieteni…Dar norul se transormă iar într-un ghemotoc uriaş de vată de zahăr colorat…
Costeluş îşi auzi inima bătând…Încercă să aleagă cea mai frumoasă imagine din toate cele văzute pe cer…S-a gândit, s-a răzgândit…,,Dacă aş avea o vată de zahăr aşa de mare, m-aş sătura şi aş da la toţi copiii…Dar, se va termina în curând…Dacă aş avea o pară uriaşă, am mânca o parte aşa cum e, proaspătă, din altă bucată ar face mama compot şi din rest ar face dulceaţă…Of! Prea mult dulce!...Dar, dacă ar avea o inimă mare ca norul de pe cer? Mmm…nu ar încăpea în piept…Şi chiar dacă ar veni îngeraşul acela uriaş cu aripi frânte, mă tem să nu plece”…Se întristă…apoi începu a plânge…Aşa l-a găsit tată lui, când soarele nu mai era, şi mantia albastră a serii îşi întindea faldurile peste dealurile şi văile din apropierea satului…
- Costeluş, ce s-a întâmplat? Ai adormit aici? Ai visat urât?...îl întebă tatăl speriat.
- Nu, tăticule! M-am întristat…dar nu, nu vreau să te întristez şi pe tine…spuse Costeluş.
- Dragul meu copilaş, orice tătic e mai puternic decât copiii…Inima lui poate duce multe poveri şi tristeţi…În inma lui se transormă toate în zâmbete şi îmbrăţişări…Pune tristeţea ta în inima mea şi vei vedea…
- Tată, inima ta e mai mare ca inima mea?
- Da, puişor! E mai mare fiindcă şi eu sunt mai mare…
- Dar copiii nu pot avea inima mare, cât pieptul?
- Ba, da, copile drag! Orice om poate avea inima mult mai mare când iubeşte pe toţi semenii…când le face bine…când îşi lărgesc inima pentru a încăpea cât mai mulţi…
- Tată, vreau o inimă mare, fiindcă am înţeles că cei cu inimă mare sunt ca nişte îngeri…
Tatăl avea toată roua serii în ochii lui obosiţi după o zi de muncă…Dar minunea de copil l-a înviorat nespus…
L-a luat pe Costeluş în braţe, l-a strâns la piept şi au stat aşa până şi-au auzit inimile bătând…
Costeluş se înveseli fiindcă a înţeles că să ai inimă înseamnă să ai viaţă, şi a mai înţeles că, să ai inimă mare înseamnă să fii ca un înger…
Au plecat spre casă ţinându-se de mână!
Înainte culcare s-a rugat spunând:
- Doamne, îţi mulţumesc că am inimă , că am viaţă…Fă inima mea mai mare, ca a unui îngeraş, ca să a viaţă de îngeraş...să aduc numai bucurii... !

Miriam spunea...

A patra poveste, inspirată din imaginea cu fotbaliştii:

Vis împlinit

În sfârşit a devenit şcolar şi Dorinel, băiatul bruneţel cu gropiţă în bărbie!
Era aşa de drăgălaş că toate bunicuţele şi mătuşile îl ciupeau de obrăjor ori de câte ori îl întâlneau pe uliţă.
Acum se întorcea mândru de la şcoală cu ghizdanul în spate, îmbrăcat în uniforma bleumarin şi cu cămaşă albă. Abia aştepta să ajungă acasă, să se dezbrace, să mănânce şi să facă temele. Cel mai mult îi plăcea matematica, dar şi abecedarul, mai ales că doamna le spunea poveşti inventate de ea şi le-a promis că îi va învăţa şi pe ei să inventeze poveşti...
După ora de pregătit temele, se ducea pe imaş la fotbal cu copiii din sat.
Stătea cam o oră şi jumătate, că atât îi dădea voie mama, dar în timpul acesta tot imaşul era al lui...Grozav îi plăcea să mai alerge după mingea aceea albă cu buline şi făcea ce făcea că tot în poartă o dădea.
Când se întorcea acasă, bunicul lui glumea şi spunea:
- Măi, Dorinel, de ce nu mergeţi voi, fiecare cu mingea lui, să nu mai alergaţi toţi după
o singură minge...
- Glumeşti, mata bunicule, dar eu visez să ajung mare fotbalist…şi pentru asta trebuie
să mă antrenez în fiecare zi…
- Ehei! Visezi mult...dar aşa şi trebuie să visezi şi să lupţi pentru împlinirea
viselor...Sunt mândru de tine!
- Mulţumesc, bunicule! Când voi deveni campion te voi chema pe podium şi voi
spune: ,,Bunicul meu m-a încurajat să visez să devin campion! Poate că a fost şi visul lui…Iată, eu sunt împlinirea visului lui. Mulţumesc, bunicule!”
- Dragul meu nepoţel, aş vrea să devii de două ori campion…
- Cum adică, bunicule? ...întrebă mirat Dorinel. Bunicul ar fi vrut să îi spună că ar vrea
ca el să devină campion în lupta cu păcatul , cu minciuna, cu răutatea, dar era prea mic şi prea nevinovat ca să îi spună despre aceste lucruri...Se gândi doar că se va ruga mereu pentru el...În loc de răspuns, bunicul îi propusese să meargă în vizită la Ionuţ, un copilaş de vârsta lui Dorinel, venit din alt sat pentru o perioadă mai lungă...Dorinel încă nu îl cunoştea...Ionuţ încă nu ieşise afară...era bolnav..
Au luat nişte plăcinte şi au plecat.Băieţelul era într-un cărucior cu rotile...Lui Dorinel îi plăcu enorm acel scăunel...Nu mai văzuse până atunci...Încerca să îl roage pe Ionuţ să îl lase să stea un pic în el, neînţelegând că acesta nu se putea da jos...Bunicul i-a şoptit doar, că îi va explica acasă...şi că ar fi bine să îl facă pe Ionuţ să se simtă fericit...
Aşa că Ionuţ a început să povestească despre fotbal, despre mingea care aleargă pe tot imaşul, despre goluri...despre visul lui de a fi campion...Bunicul îl tot ghiontea, dar Dorinel povestea tot mai mult dorind să îl facă fericit pe Ionuţ şi încercând să îl invite şi pe el pe imaş...Până în clipa în care, Ionuţ, zâmbitor, îi spuse:
- Dorinel, eu nu voi putea juca niciodată fotbal…Picioarele mele sunt bolnave…am
avut un accident…Dar mă bucur că tu poţi juca…să joci şi pentru mine şi voi fi fericit…
Dorinel, plin de uimire, privind picioarele imobilizate ale lui Ionuţ, se uită la bunicul lui care era întors un pic într-o parte…Simţi cum inima în pieptul lui bate aşa de tare de părea că voia să iasă afară din piept…A oftat! Poate primul lui oftat! S-a apropiat de Ionuţ, l-a prins de mână şi i-a promis că va juca fotbal şi pentru el cât va putea de bine…
Pe drumul spre casă, bunicul îşi dădu seama că nu mai trebuie spus nimic…Unele lucruri se înţeleg şi se simt fără cuvinte…Doar în pragul casei i-a amintit să îşi urmeze visul.


Va urma!

Miriam spunea...

Continuarea!

…Anii au trecut…Dorinel şi-a urmat visul şi a ajuns campion cu echipa de juniori, iar el a fost desemnat cel mai bun jucător al anului. În clipa aceea de triumf, s-a făcut o linişte deplină fiindcă Dorinel l-a adus pe podium pe Ionuţ în căruciorul lui ajutat de bunicul lui. L-a luat luat pe bunic lângă el de o parte şi pe Ionuţ de cealaltă parte..
Cu emoţie în glas a spus:
- Sunt campion pentru că ,,Bunicul meu m-a încurajat să visez să devin campion!
Poate că a fost şi visul lui…Iată, eu sunt împlinirea visului lui. Mulţumesc, bunicule!”

Apoi privi spre Ionuţ şi le spuse tuturor:
- Am jucat de două ari mai bine, pentru că am jucat şi pentru Ionuţ…El este adevăratul
campion! El şi-a învins tristeţea şi neputinţa…Voi dărui jumătate din banii mei pentru ca Ionuţ să aibă un cărucior performant…
Toată mulţimea aplauda, iar colegii de echipă l-au ridicat pe Ionuţ sus de tot cu tot cu cărucior…apoi au procedat la fel şi cu Dorinel…
Pe ici colo, mame, taţi, bunici şi bunicuţe, se căutau de şerveţele…
Bunicul făcu o cruce mulţumind lui Dumnezeu că a lucrat la inima lui Dorinel…Rugăciunile lui l-au crescut campion al generozităţii, al iubirii de oameni...

Miriam spunea...

A cincea poveste ispirată de imaginea cu inimiora fromată din degete, dar si dintr-o intamplare reală...

Te iubesc, doamna Irina!

Clopoţelul a sunat de mult timp. Pe holul şcolii era linişte deplină. Învăţătorul de serviciu, o doamnă blondă, îmbrăcată în costum albastru închis, verifica să vadă dacă totul e în ordine.
Aşa părea să fie până să audă un scâncet de copil. S-a uitat înspre ghiveciul uriaş cu un ficus imens, că parcă de acolo venea suspinul…Se apropie şi zări tupilată o fetiţă cu codiţe, cu capul în palme, sughiţând de plâns…Învăţătoarea a întrebat-o cu o voce blândă:
- Ce s-a întâmplat?... De ce plângi?....Te-ai lovit?...Te-a lovit vreun copil?...dar fiindcă răspunsurile întârziau să apară, doamna s-a apropiat de ghemotocul ce începuse să tremure…O atinse uşor pe umăr, apoi apăsă mâna mai tare încercând să îi cuprindă umărul mititel în căuşul palmei…Gestul acesta oprise brusc tremuratul şi fetiţa ridică faţa roşie de plâns…Ochii priveau un pic speriaţi…Buzele tremurau uşor…Învăţătoare o prinse de mână şi încercă să o scoată din ascunzătoarea ei…Fetiţa nu s-a opus. A simţit că nu i se va întâmpla nimic rău…Ajunse în mijlocul holului, învăţătoare se aplecă pe vine, devenind de o statură cu fetiţa…Atunci observă o frumuseţe de ochişori verzi…Parcă erau frunze de fragi pline de rouă…A privit-o îndelung, zicând mai mult ca pentru sine: ,,Ce mult mi-aş mai fi dorit o fetiţă, măcar una…”
Îşi reveni repede din gânduri şi încercă să afle cum o cheamă pe fetiţă, dar nu spunea nimic…doar o privea lung şi părea a spune ceva cu privirea…Învăţătoarea nu prea ştia ce să creadă…aşa că până să se gândească la câte şi mai câte lucruri, o rugă să îi arate unde este clasa ei. În câteva momente se afla în celălalt capăt al holului de unde venea o altă învăţătoare speriată că eleva ei întârziase la oră…Din două cuvinte, învăţătoarea de serviciu a înţeles că fetiţa, ce se numea Lavinia, suferea de autism…Nu voia să vorbească cu nimeni, nu putea…doar cu anumite persoane…Înainte de a se despărţi, Lavinia i-a zâmbit învăţătoarei ce a salvat-o, apoi i-a făcut cu mâna…
A doua zi doamna Irina, că aşa se numea învăţătoarea, se duse în clasa Laviniei…Aceasta a venit repede şi a îmbrăţişat-o. Doamna Irina încerca să îi pună întrebări, să o facă cumva să vorbească, dar nu reuşi în cele 10 minute…
Aşa procedă în mai multe zile la rand, dar fără rezultat, deşi se legase o prietenie între cele două…Fetiţa se desprindea din îmbrăţişare de fiecare dată fericită şi se juca apoi cu colegele ei.
Într-o zi doamna Irina îi aduse un îngeraş îndemnând-o să vorbească cu el în fiecare seară…Fetiţa a dat din cap zâmbind, a luat îngeraşul şi îl arătă prietenelor, apoi îl puse în ghiozdan…


Va urma!

Miriam spunea...

Continuarea!

Zilele treceau şi Lavinia tot nu voia să vorbească…în schimb era de o voioşie de nedescris…zâmbea când o vedea pe doamna Irina, îi făcea cu mânuţele un semn, un fel de fluturaş. Atunci doamnei Irina îi veni ideea să îi arate şi ea un semn, o inimioară relizată din alipirea degetelor mari şi arătător de la cele două mâini. Lavinia a învăţat foarte repede simbolul iubirii. De fiecare dată când se întălneau pe holuri se ,,salutau “ cu acest semn şi faţa le radia la amândouă…
Doamna Irina se gândea adeseori: ,,Doamne, copilul acesta mă vrăjeşte…mă face să o iubesc nespus de mult…Văd că iubirea mea îi face atât de bine…poate într-o zi va vorbi…Doamne, îndură-te de Lavinia, să poată spune măcar cuvintele esenţiale ale vieţii…!”
După aceste gânduri şi după această rugăciune şoptită pe holul şcolii, au mai trecut câteva săptămâni. Doamna Irina se mutase în altă sală de clasă. Se vedea mai rar cu Lavinia, doar când avea timp să meargă pe acolo, în celălalt capăt de şcoală…
În ziua de 8 Martie, se pomeni în clasă cu învăţătoarea Laviniei. A tresărit gândindu-se că va primi o veste rea, dar nu a fost aşa. Venise ca să o invite în clasa ei că are o supriză acolo…Au coborât împreună vorbind despre Lavinia…Simţea un tremur puternic în inimă…îi plăceu surprizele…o întinireau. În câteva clipe au ajuns în clasă. Toţi elevii erau ridicaţi, iar Lavinia era în faţa clasei aşteptând-o. I-a sărit în braţe, i-a dăruit un mărţişor şi o felicitare pe care era lipit un îngeraş de mătase…apoi şi-a apropiat gura de ureche şi i-a şoptit : ,,Vă iubesc, doamna Irina! “ Apoi s-a depărtat şi, împreună cu toată clasa, au făcut cu degetele inimioara exact aşa cum o învăţase doamna Irina pe Lavinia…
Tocmai atunci a intrat domnul director şi a zărit 25 de inimioare şi două doamne cu ochii licărind…

Anonim spunea...

Cu mulţi ani in urma, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.

Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.

Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.

Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:

"-Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?"

Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:

"-Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent."

În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.”
Acest pas se cheamă autostimă ridicată.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.
Acest pas se cheamă motivare.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!
Ştiu că e greu, dar nu imposibil.

Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Al optulea si ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi.!

Anonim spunea...

Noapte de vis…

Era întuneric în cameră... În jur totul liniştit. Frăţiorul ei şi părinţii dormeau demult. Însă Gabriela nu avea somn. Auzise multe poveşti de la bunica ei despre Sfântul Nicolae. La copii obraznici le aduce câte o nuieluşă. Se gândea dacă va veni moşul, pentru că ştia că n-a fost atât de cuminte. În sufletul ei simţea că va apărea din clipă în clipă. Şi-l închipuia un moş simpatic, care mereu avea dulciuri pentru toţi copii. De aceea în fiecare an ea îl aştepta pe Moşul Nicolae. Deodată, ochii îi sclipiră. O să stea la pândă în noaptea asta ca să-l vadă pe moş Nicolae. Se duse la pătuţ, îşi luă plăpumioara şi tiptil intră în hol. Acolo, se aşeză pe fotoliu, apoi se înveli cu plăpumioara, care îi era atât de dragă.
Stătea nemişcată. Uneori abia mai răsufla. Era atât de nerăbdatoare... De vreo două ori la rând închise ochii, dar imediat îi deschise. Îi era somn, dar îşi dorea să rămână trează.
Deodată, în dormitor se auzi un zgomot. Gabriela tresări. Nu ştia dacă e moşul sau frăţiorul ei se trezise. Hotărî să se ascundă după fotoliu. De acolo putea să înrezări ghetuţele. Uşor, o umbră apăru lângă uşa de la dormitor. Fetiţa se ghemui în spatele fotoliului. Se abţinu să nu scoată nici un sunet. Umbra trecu pe lângă ea, apoi se îndreptă spre ghetuţe. În cea mai mare linişte reuşi să lase darurile în ghetuţe. Apoi, dispăru la fel de misterios aşa cum a venit. Însă Gabriela adormise.
Dimineaţa, frăţiorul ei se trezi primul. Nerăbdător fugi spre ghetuţe. Desfăcu prima ciocolată şi o mâncă imediat. Se îndreptă spre cealaltă cameră, unde erau părinţii.
- Mamă, tată, treziţi-vă. A venit moşul! Haideţi să vedeţi ce ne-a adus. Le dădu apoi câte o bomboană învelită într-un ambalaj auriu. Părinţii se bucurau de atâta veselie şi îşi aminteau de copilăria lor, când tot la fel de nerăbdători îl aşteptau pe moş Nicolae.
Mama merse până în dormitor, deoarece n-o auzise pe Gabriela. Însă nu era nimeni în pat. O strigă pe nume. Din spatele fotoliului fetiţa ieşi cu plăpumioara în braţe. Mama o luă în braţe, o sărută pe frunte şi o întrebă cum de a adormit acolo. Gabriela îi răspunse doar atât:
- Mamă, vreau să-ţi spun ceva. Chipul i se lumină. Apoi continuă.
- Azi-noapte l-am văzut pe moş Nicolae!
Însă imediat se întristă. Îşi aduse aminte că azi-noapte şi-a luat plăpumioara, apoi a plecat pe hol. Dar a fost vis! Îi părea atât de rău că a fost doar un vis. Uită repede când privi la ghetuţe şi văzu o mulţime de bombonele, ciocolăţele, nişte portocale şi câte şi mai câte bunătăţi. Frăţiorul ei când o văzu veni în fugă spre ea şi o îmbrăţişă. Au început apoi să desfacă împreună o portocală. Bineînţeles că s-au murdărit până la coate, dar pentru ei asta era cea mai mare bucurie. Au rămas lângă ghetuţe multă vreme, au râs, s-au jucat...
Moşul Nicolae a venit şi anul acesta. Mereu are daruri alese, însă doar pentru copii cuminţi. Doar el poate să aducă atâta zâmbet în sufletul fiecărui copil...

Miriam spunea...

Iată şi cea de a VI-a povestioară inspirată de imaginea cu cadoul.

Un băieţel voinicel, aştepta cu nerăbdare ziua lui de naştere chiar de ziua Sfântului Dumitru. Şi pe el tot Dumitru îl chema, şi toţi îl alintau Dumitrel.
Era tare şotios acest băieţel. Nici părul pe cap nu stătea cum trebuie…era întors în toate direcţiile…Faţa dolofănică era plină de toţi pistruii lumii, ceea ce dădea un plus glumelor şi tuturor şotiilor ce le făcea…
În ziua pe care o aştepta de ceva vreme, ştia că va primi multe cadouri. Când era mai mititel, nu era pretenţios…orice cadou îl mulţumea…Surprizele din cutiile frumos ambalate erau pentru el o mare curiozitate şi o nespusă bucurie.
Mai erau două săptămâni până atunci şi mereu o întreba pe mama lui cât mai este, câte zile să mai numere…Tare mai era nerăbdător!...
O întâlnea deseori pe bunica şi vorbind cu ea, îi spunea că şi-ar dori o maşină cu telecomandă, sau un DVD cu multe jocuri, sau o minge de fotbal, sau o bicicletă, sau un laptop doar al lui…Of! Multe îşi mai dorea Dumitrel! Bunica se uita la el şi ofta gândindu-se că nepoţelul ei se bucura doar de daruri şi că devenise din ce în ce mai pretenţios…mai materialist…O umbră de tristeţe se aşternu pe chipul bunicii, apoi, privind spre Cer, mumură câteva cuvinte şi lăsă să cadă o lacrimă…
Îl luă pe Dumitrel de mână şi se duse în grădina plină de roadele toamnei: porumb, cartofi, sfeclă, mere, pere. Câţiva butuci de vie mai aveau câţiva ciorchini de struguri cu boabe mari şi aromate. Bunică îi spuse lui Dumitrel:
- Ştii că toate acestea sunt daruri pentru ziua ta?...
- …
- şi pentru ziua mea, şi pentru ziua părinţilor, pentru ziua tuturor oamenilor…Oare nu
ar trebuie să spunem mulţumesc?!
- Ba da, bunico! Dar cui să spunem? Cine ne-a dat aceste daruri?
- Dumnezeu! El a făcut să crească, să se coacă şi să umplem hambarele şi cămările cu
ele...
- Şi cum să Îi spunem ,,Mulţumesc! ” lui Dumnezeu? Unde? Ne aude?
- Dumitrel, poţi chiar acum să Îi spui ,,Mulţumesc!”...în şoaptă sau strigând..cum simţi
tu...Şi fără să mai aştepte alte explicaţii, Dumitrel sărea şi se învârtea cu braţele balansându-le strigând cu bucurie: ,,Mulţumesc, Dumnezeu! Mulţumesc! Mi-ai dat mere aşa de coapte şi struguri aşa de aromaţi! Mulţumesc, Dumnezeu!”
Bunica zâmbea printre lacrimi şi mai avea un pic şi făcea şi ea ca Dumitrel...Dar Dumnezeu vedea cum inima ei era ca acelui copilaş în acele clipe...doar ei doi ştiau asta: ea şi Dumnezeu...
Zilele treceau şi Dumitrel tăcea...Nu mai arăta aceeaşi nerăbdare...Părea preocupat de ceva...Se retrăgea deseori în camera lui şi tot meşterea ceva ce doar el ştia...
...
Va urma!

Miriam spunea...

Continuarea!

...
Iată că ziua lui sosise cu pregătirile de rigoare. Musafirii soseau rând pe rând aducând cu ei cadourile frumos ambalate, unele mai mari, altele mai mici, unele în sacoşele cu figurine, altele în cutii...
Dumitrel era fericit...Se bucura de fiecare cadou...Dar ceva îi distrăgea atenţia...Mama intră la bănuieli; se gândea poate nu se simte bine...Dar totul era ok.
În momentul în care a sosit tortul, înainte de a sufla în lumânărele, Dumitrel, îi spuse mamei:
- Mamă, chiar dacă azi e ziua mea şi eu primesc daruri, aş vrea ca eu să îţi ofer
ceva...Şi băieţaşul pistruiat şi îmbujorat îi oferi mamei o cutiuţă roşie legată cu fundiţă albă...
Mama lăsă tortuleţul pe masă, luă cadoul şi rămase câteva clipe cu el în mână... Dumitrel o rugă să deschidă...
Cu emoţie mama desfăcu fundiţa albă, apoi deschise cutia roşie...Înăuntru găsi o inimioară sculptată în lemn de cireş pe care scria: ,,Mamă, mulţumesc că mi-ai dat viaţă! Tu eşti darul meu cel mai scump pe lume! Te iubesc!”
Copiii musafiri se uitau miraţi la lacrimile mamei şi ale bunicii...Bunica a ieşit din cameră la locul ei de taină...Iar mama îşi luă fiul în braţe şi se roti cu el prin cameră acoperindu-l cu sărutări...uitând pe moment de tort...Apoi au continuat fericiţi petrecerea, cea mai frumoasă avută vreodată!

Unknown spunea...

EU NU AM TALENT ,INSA VOI POSTA UN FRAGMENT DINTR-UN TEXT DUPA OSHO CARE MI-A PLACUT FOARTE MULT.

Cea mai frumoasa parabola despre dragoste



“Am citit o poveste frumoasă scrisă de Shel Silverstein şi intitulată Arborele care dăruieşte. Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. (Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.( Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. )Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. (Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. )
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. (Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. )

Unknown spunea...

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. (Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.)
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. (Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. )
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
(Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.)

Unknown spunea...

Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. (Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit.Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.)
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.

Unknown spunea...

Nu mai am nimic de adăugat. Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii.
Când mă îndreptam către această sală de conferinţă, mă întrebam ce v-aş putea spune despre iubire. Iubirea este atât de dificil de descris. Tot ce puteam face – mă gândeam – era să stau liniştit, în speranţa că veţi surprinde în privirea mea ceva, sau poate în gesturile mele, ceva care să vă facă să spuneţi: aceasta este iubirea.
Dar ce este la urma urmei iubirea? Dacă nu o puteţi vedea în privirea mea, dacă nu o puteţi simţi în gesturile mele, cu siguranţă nu veţi putea înţelege ce este ea din cuvintele mele.

Unknown spunea...

Am trimis intreaga poveste ,dar a aparut jumatate.
S-ar putea sa fi repetetat eu unele parti.
Ptr a o reda asa cum trebuie se poate copia dupa blog.

Miriam spunea...

A VII-a povestioară inspirată de imaginea cu maşinuţa.

Darul de la Moş Crăciun

Primul fulg de nea veni plin de veselie să anunţe că în curând Zâna Iarna îşi va întinde trena de zăpadă peste tot cuprinsul zării.
Cristinel încercă să prindă fulgul în palmă ca să-l alinte cu dorul lui de atâtea luni...Îl prinse, dar acesta se topi de căldura iubirii lui de copil...Cristinel se uită trist şi încercă să simtă mângâiere stropului rece care se încălzea treptat şi care îşi făcea loc în porii micuţei palme ce părea plânsă...Era ca o fugă de nedespărţire...
Co ochii lucitori, porni în căutarea altor fulgi...Se mulţumi doar ca să-i privească...Nu mai dori să îi nimicească cu prea multa lui iubire nechibzuită...Şi stând aşa minute în şir, ograda se acoperise cu un voal fin de zăpadă...Cristinel îşi imagina cum se va acoperi în curând cu un strat gros, cât două trei plapume puse una peste alta....că doar aşa sania lui Moş Crăciun putea să ajungă până la el.
Brusc îşi aminti că ar trebui să îi trimită o scrisoare, să îi spună că a fost cuminte, că a luat toate medicamentele, că a ţinut regimul alimentar, că s-a rugat şi seara şi dimineaţa...Aşa că fugi repede la frăţiorul lui din clasa a III-a şi îl rugă să scrie, că el era abia la primele litere din abecedar...La finalul scrisorii trebuia să scrie ce ar fi dorit să îi aducă Moş Crăciun, dar nu se putea hotărî....Se gândi la fratele lui pe care îl iubi atât şi ar fi dorit ca pentru el să îi aducă o pereche de patine noi...Apoi se gândi că pentru mama ar trebui un şal moale de mohair...pentru tata un ceas nou...iar pentru bunica...,,Of! Ce să aducă pentru bunica?! ”...,,Dar pentru bunicul?”...Aa! Nişte papuci de casă cu blăniţă şi nişte ochelari cu rame aurii...Şi lipi repede scrisoarea fără să spună ce îşi doreşte şi el...Uitase complet de el gândindu-se la ceilalţi...Şi nici nu şi-a dat seama decât chiar în Ajunul Crăciunului...
....
Erau cu toţii în camera de zi în jurul bradului împodobit mai frumos ca niciodată...Îngeraşi argintii şi steluţe aurii umpleau acel colţ de cameră de o lumină aparte...Dinspre bucătărie răzbăteau miresme de pâine coaptă şi de turtă dulce cu scorţişoară...Înainte de a sta la masă, s-au cuibărit toţi pe lângă brad şi au cântat câteva colinde despre Naşterea Pruncului Hristos...Bunicul le-a spus că Iisus este cel mai frumos dar pentru noi oamenii fiindcă El ne poate da mântuirea în dar dacă Îl iubim şi ascultăm de El.
Plin de bucuria sărbătorii s-au aşezat la masă...Apoi au primit colindătorii oferindu-le colăcei şi mere rumene.
La un moment dat se aude un ciocănit mai apăsat în uşă...Aceasta se deschise şi, din spatele ei, se ivi un moş cu haine roşii şi cu barba albă ca neaua...Cristinel sări în mijlocul camerei şi era cât pe ce să îl dea jos pe moşul ce ducea în spate un sac greu...
Când toţi s-au adunat în jurul lui. El scoase pe rând darurile: patinele, şalul, ceasul, papucii de casă şi ochelari...În acele clipe Cristinel şi-a dat seama că uitase să spună ce îşi doreşte...Moşul se oprise din împărţit daruri şi Cristinel hotărî să se bucure pentru ceea ce au primit ai lui...dar parcă o umbră se aşternea pe chip....Când era gata, gata să plângă, moşul darnic scoase din săculeţ o maşinuţă mare cu telecomandă...Faţa lui Cristinel se însenină deşi ştia că nu e pentru el că doar nu scrisese...Dar, moşul se îndreptă spre el, îl luă în braţe şi îi oferi cadoul...Cristinel se fâstîci, uită să mulţumească..parcă îi venea a plânge de bucurie acum...
Moşul îi sărută creştetul, ură ,,Sărbători fericite!” şi dădu să plece când Cristinel îşi aminti să îi mulţumească...
...
Cuibărit în braţele bunicii, ţinând maşina cu telecomandă în braţe, o întrebă pe aceasta de unde a ştiut moşul ce îşi doreşte el...Din câteva cuvinte rostite blând, Cristinel înţelese că atunci când uiţi de tine iubindu-i pe ceilalţi, este Cineva care nu uită de tine...este cineva care îţi ştie cele mai arzătoare dorinţe şi cele mai tainice vise, şi la timpul hotărât de El, toate le va împlini aducându-ne bucurii mult mai mari decât ne-am putea face noi înşine...

Miriam spunea...

A VIII-a povestire pentru Fabian, ispirată de imaginea cu Iisus şi copilul ce stă pe genunchi:

Pe genunchii Lui Iisus

Seara se aşterne lin ca o fulguire de albăstrele şi toporaşi. Luminiţele cerului se aprind una câtea una trimiţând zâmbete de lumină către pământ.
Andrei şi-a isprăvit joaca pe afară de câteva clipe şi acum se bucură de camera lui primitoare! Pe rafturile dulăpiorului lui aşteaptă cuminţi câteva jucării, cărţile de colorat şi, mai sus, cartea din care îi citea mama în fiecare seară, ,,Pe genunchii Lui Iisus”...O carte cu povestiri despre Iisus şi cu multe imagini colorate.
După ce bea o cană cu lapte cald, se pregăteşte de culcare, aşa cum făcea în fiecare seară: îşi spală dinţii, picioarele, apoi îmbracă pijamalele primite de la unchiul lui. Îi plac tare mult că au desene cu îngeraşi.
După ce rosteşte rugăciunea îngenuncheat la marginea patului, se ascunde sub plapuma moale. Grozav îi place plăpumioara aceasta albastră, mai ales că avea desene cu luna şi stele...Stând pitulat sub plăpumioară, cu năsucul cufundat în pernă, simţi o mireasmă îmbătătoare...Imediat îl descoperă mămica lui, şi după ce se mai hârjonesc un pic, Andrei o întrebă pe mama lui ce balsam a folosit la spălat că mirosul e atât de frumos! Mama îi spune zâmbind că nu a mai avut bani de balsam, dar a cules din grădina bunicii nişte fire proaspete de levănţică şi i-a pus-o sub pernă...Băiatul o întrerupe brusc:
- De ce sub pernă, mami?
- Mi-a spus şi mie bunica mea că dacă punem levănţică sub pernă, se vor împlini
visele...Şi mi-a mai spus ceva despre vise şi nu mai pot uita...Spunea aşa: "Spune-I numai lui Dumnezeu visele tale, iar oamenilor numai când se vor împlini. Atunci să le spui, mulţumind lui Dumnezeu, acesta a fost un vis al meu.” …Îmi e aşa de dor de bunica!...Uf! Dar, hai să-ţi citesc povestea din seara asta!
Andrei se aşaza pe pernă cu faţa în sus, ascultând povestea cu Iisus, cu copiii pe care îi iubea şi care Îl iubeau nespus încât îi lua mereu pe genunchii Lui…
În câteva clipe, după terminarea poveştii, băieţelul, adoarme învăluit de mireasma de levănţică ce răzbate de sub pernă…Mama îl înveleşte, îi sărută fruntea şi spune în şoaptă: ,,Dormi, copile drag! Îngerii şi Domnul Iisus să te vegheze!...”
Lumina se stinge, iar întunericul cuprinde camera. Luminiţe vesele se strecoară prin perdeau albastră…
În curând, la geam apar îngeraşii cu felinare…Ei încep să murmure un cântec de leagăn…Şoaptele lor ajung la urechiuşele lui Andrei. Acesta se trezeşte şi pleacă împreună cu îngeraşii într-o poieniţă plină de flori la marginea căreia este un lac limpede pe care plutesc nuferi albi. În mijlocul lacului înnoată un cârd de răţuşte foarte fericite...Andrei zburdă şi el cu ceilalţi îngeraşi..
La un moment dat, apare în poieniţă un fel de înger mai mare, îmbrăcat în lumină...Ochii Lui sunt ca de Cer...Oh! E Iisus!...Andrei aleargă în întâmpinarea Lui...Iisus îl ia în braţe, apoi se aşază pe o buturugă şi admiră un fluturaş ce se aşeză pe mâna lui Iisus...Stau aşa minute în şir, privind florile, lacul, răţuştele, cerul spre care ele zboară...Andrei e aşa de fericit!...De atâta fericire îşi lipeşte umărul şi faţa de pieptul lui Iisus...Simte o căldură mângâietoare când braţele lui sfinte îl cuprind...Oh! Ce bine e cu Tine, Iisuse! şopti Andrei...
...
Va urma!

Miriam spunea...

Continuare!

...
Dimineaţa bate în fereastra casei cu degete de lumină...Andrei deschide ochii şi vede că e în braţele tatălui său, venit acasă din ţări străine după mai bine de un an...Oh! Tată, tu parcă eşti Iisus din visul meu...Ce bine e în braţele tale! Ce dor mi-a fost de tine, tată!!!...Tata nu mai spune nimic...Simţea că inima îl înveleşte cu atâta iubire şi dor pe băieţelul lui minunat!...
Mirosul de levănţică îi aminteşte lui Andrei de ceea ce a spus mama înainte de culcare...Atunci a înţeles atât de bine că dacă spune visul în rugăciune, se va împlini...
Mama se apropie de cei doi iubiţi ai ei: soţ şi fiu...
Andrei îi spune fericit:
- Mami, acesta a fost un vis al meu: să vină tati acasă!...Şi încă ceva, mami: când
adorm cu Iisus în gând, noaptea vine în visul meu...
Mama şi tatăl lui Andrei s-au privind surâzând şi din priviri tremurânde Îi mulţumeau Lui Dumnezeu pentru acest copil ca un înger...

Miriam spunea...

Iată şi povestea numărul IX inspirată de ultima imagine, cea cu mâinile împreunate a rugăciune:

Măinile

Era o sămbătă de toamnă caldă, cu mult aur şi aramă presărate pe frunze...Pe ici colo, flăcări reci străluceau printre ramuri. Merele au fost culese de dimineaţă, iar acum îşi aşteptau drumul către beciul casei. Câteva mere au ajuns la bucătărie.
Estera, sau Steluţa, cum o alintau toţi, îşi privea mama cu admiraţie cum mâinile acesteia trebăluiau prin bucuătărie. Ba spălând vase, ba punându-le la loc, ba lustruind mânerele de la mobilă, ba stând cu ele în şold uitându-se, un pic abătută, pe geamul ce dădea spre terenul de joacă din spatele blocului...
În curând, Steluţa observă mâinile mamei curăţind mere pentru prăjitura favorită a tatălui ei. Degetele albe apucau mărul roşu, îl cuprindeau strâns, apoi cu cealaltă mână, folosind un cuţit special, îndepărtau coaja roşie ce se rotea ca o spirală...
Mâinile mamei!!!...Ce minune sunt! Se hotărî să o întrebe cum reuşeşte să le facă pe toate aşa de bine...
- Mamă, de unde ştii tu să faci atâtea lucruri cu mâinile?
Mama fu surprinsă de întrebare...Stătu puţin pe gânduri, apoi începu să povestească:
,,Când Dumnezeu a făcut omul, a stat mai mult timp atunci când i-a modelat mâinile...I-a făcut cele cinci degete de mărimi diferite ca să poată apuca orice obiect; i-a făcut o palmă în care să poată aduna boabe, sau apă din izvor sau petale de flori...A îmbrăcat palma cu piele catifelată ca să poată mângăia, să poată şterge lacrimi...I-a dat mâinii adieri de primăvară pentru a răcori fruntea arzândă a unui copil bolnav şi pentru a alina dureri ce zvâcnesc sub tâmple...Şi i-a dat căldură pentru a întâmpina palma celuilalt...Şi i-a dat o mână stângă şi o mână dreaptă pentru a-l îmbrăţişa pe cel ce îl iubeşte...” Steluţa o întrerupse brusc pe mama ei:
- Mami! Mami, ştii ce am observat? Că mâna stânga e diferită de mâna dreaptă, dar ce
minunat e să te prinzi de mână cu un alt copil!!! Sau când dăm mâna cu el atunci când ne jucăm...Mami, mâinile sunt atât de importante când ne jucăm, când scriem, ori când pictăm!...spuse fetiţa cu bucurie!
- Draga mea , hai să ne gândim şi la cei ce cântă la diferite instrumente, sau la cei ce
zidesc case, sau la medicul ce atinge cu palmele sale copilaşul bolnav spre a descoperi locul durerii...Mâinile sunt un dar de la Dumnezeu! De asta sunt frumoase! De asta sunt iubite şi îngrijite şi cine rămâne fără ele e trist...
- Mami, de ce unii lovesc cu mâinile?!...De ce strivesc flori şi gândăcei!...De ce rup cu
duşmănie cărţile de colorat? De ce zgârie bănci şi pereţi şi trunchiuri de copaci?!...De ce sparg baloanele şi becurile?! De unde atâta
răutate, mami?...întrebă Steluţa aproape plângând...
- Fetiţa mea, tot răul din lume şi toată durerea este de la cel rău...El pune răutate în
suflet şi atunci mâinile arată această răutate provocând distrugere şi durere...
- Mamă, ce trist! Nu se poate face ca toate mâinile să iubească?
- Ba, da! Spuse mama hotărâtă şi continuă cu o altă poveste: ,, Mai demult, când
Dumnezeu a văzut că mâinile oamenilor fac atât de mult rău, a hotărât să le schimbe inimile, numai dacă ei voiau. Aşa că, într-o vineri, primăvara, Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, care nu a făcut nimic rău cu mâinile Sale, a fost răstingit pe o cruce, bătându-i-se piroane în mâinile sfinte...A curs sânge sfânt...Şi de atunci, cine se roagă Lui, inima îi devine mai bună şi mâinile iubitoare...”


Va urma!

Miriam spunea...

Continuare!

Steluţa era fermecată de această poveste cam prea tristă pentru ea, dar din care a înţeles că mâinile pot face mult bine cu ajutorul lui Dumnezeu.
Plecă în camera ei, îngenunchie acolo, îşi împreună mâinile şi spuse cu cuvinte simple de copil: ,,Doamne, îţi mulţumesc pentru mâinile mele! Fă-le să facă numai fapte bune! Să aducă numai bucurie!”
Când isprăvi scurta rugăciune, îşi privi mâinile împreunate....Zâmbi...apoi fugi repede la mama ei:
- Mami!!! Ştii ce mai putem face noi cu mâinile?! Le putem împreuna pentru rugăciune! spuse fetiţa mândră de noua ei descoprire...Şi de atunci rugăciunea ei a fost altfel! Plină de mulţumire, de bucurie...şi cu mâinile împreunate strâns...

Sorin M. spunea...

MULTUMESC TUTUROR CELOR CARE AU PUS SUFLET PRI PARTICIPAREA LA ACEST CONCURS.

POVESTIRILE VOASTRE SI-AU LUAT ZBORUL SPRE FABIAN, CEL CARE NE NOMINALIZA 3 POVESTI CASTIGATOARE.

P.S. De sambata voi pleca 10 zile in concediu, asa ca premianti vor fi anuntati la intoarcere, sau cand vom primi un raspuns de la fabian.

adriana spunea...

va multumesc si eu ca ati fost darnici la scris...avem si castigatorii concursului:
http://adriana-dardindar.blogspot.com/2009/11/sorin-castigatorii-te-asteapta.html

sper ca s-a intors si Sorin din concediu

Unknown spunea...

UITE INCA O POVESTE-NU-MI APARTINE, AM PRIMIT-O SUB FORMA DE PPT PE MAIL.

Era odata un rege care avea 4 neveste.

Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine
delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun.

De asemenea o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi,
regele traia cu teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.

Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu
el. De cate ori regele avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste momentele grele.

Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie in mentinerea regatului. Totusi,
regele nu o iubea pe prima sotie. Desi ea il iubea cu adevarat, el de abia o observa!

Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui plina si isi spuse: 'Acum am 4
sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur.'

O intreba pe cea de-a patra nevasta: 'Te-am iubit cel mai mult, ti-am daruit cele mai frumose haine si ti-am
aratat cea mai mare grija. Acum, eu am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?'

'Nici vorba!' replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant. Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.

Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: 'Te-am iubit toata viata mea. Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii
companie?' 'Nu!' veni raspunsul celei de-a treia sotii. 'Viata e prea buna! Cand vei muri, ma voi recasatori!'
Inima regelui se stranse de durere.

Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: 'Intotdeauna am gasit la tine intelegere si ajutor si mereu ai fost
acolo pentru mine. Cand voi muri, vr ei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?'
'Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!' replica cea de-a doua sotie. 'Te pot doar inmormanta
si veni la mormantul tau.' Regele fu devastat si de acest raspuns.

Apoi se auzi o voce: 'Eu te voi urma oriunde vei merge!' Regele se uita imprejur si vazu ca cea care
rostise aceste cuvinte era prima sotie. Era atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii sale.

Adanc indurerat, regele spuse: 'Trebuia sa fi avut mult mai multa grija de tine cand am avut ocazia!'

In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:

Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si effort investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.

Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.

Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina
la mormantul nostru dupa ce nu mai suntem.

Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi, bunastare si putere sau in goana dupa iluzii desarte,
uitand ca iubirea curata si sincera iti face viata frumoasa si spiritul sa traiasca si dupa. Si totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge.

Sorin M. spunea...

Un concurs si un dar neasteptat :)
http://confluente.ro/Literatura--Recenzii/Calesti_cu_povesti_ingeresti_maria_doina_leonte_povestiri_pentru_fabian_recenzie_de_cezarina_adamescu_.html