Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
sub acelaşi însemn, sub acelaşi îndemn al Duhului Sfânt, în aceeaşi Biserică Creştină, Ortodoxă.
Am avut, atunci, demult, aceeaşi frumoasă naştere dar… ne-am călcat făgăduinţa lepădării de satana făcându-ne vinovaţi tare de aceeaşi neascultare a protopărinţilor noştri.
Am neglijat porunca Iubirii, Lumina lui Dumnezeu, lăsându-ne învăluiţi de întunericul urii cumplit şi muşcând cu nesaţ din fructul opririt… … Azi, căzut fiind, în starea fiului risipind, potirul îl umplu cu lacrimi dorind o nouă naştere, spre-o nouă creştere, din Cristelniţa Cuvântului, tot sub acelaşi însemn, tot prin acelaşi îndemn, al Duhului Sfânt şi-n aceeaşi Biserică, Creştină, Ortodoxă.
Azi Te simt lângă mine Cum vii, Dumnezeu, Şi îţi pui palmele sfinte Pe creştetul meu Mă iartă!... Crezusem că adie vântul, Dar erai Tu, Cuvântul!
Pentru început să dăm câteva exemple de nerăbdare.
Eva luând-o înaintea lui Adam, din nerăbdare, a mâncat din fructul oprit, fără să fi aşteptat să se consulte cu soţul ei. (Geneza 3, 1-6). Dar Adam? Nici el nu a avut răbdare, urmând-o pe Eva, fără ca mai întâi să i se adreseze Tatălui Ceresc. Lăcomia lor şi nerăbdarea au dus la păcat, iar păcatul acesta s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre (Romani 5, 22). Poporul ales al lui Dumnezeu, Israel, a manifestat continuu lipsă de credinţă şi de răbdare. Psalmistul David în psalmul 105, aminteşte foarte clar despre acest lucru. Lipsa lor de răbdare le-a adus numai durere şi necaz. Saul, primul rege al Israelului, nu şi-a putut vedea fiul succesor la tron tot din cauza nerăbdării. Nu l-a aşteptat pe profetul Samuel să aducă jertfă lui Dumnezeu. Teama de oameni l-a făcut pe Saul să o ia înaintea lui Samuel şi să aducă el jertfa. Cum s-o fi simţit Saul când Samuel a apărut la câteva minute? Dacă ar fi aşteptat doar câteva clipe! (1 Samuel 13, 6-14)
O dacă am lua aminte la ce li s-a-ntâmplat, cum am aştepta sfaturile Domnului şi cum am fugii de nerăbdare! Iată un exemplu încurajator din Cuvântul lui Dumnezeu: Iosif, fiul lui Iacov, avea motiv să fie mânios, să se răzbune pe fraţii lui pentru că a fost nedrepti cu el şi au căutat să-l omoare, vânzându-l în cele din urmă ca rob. Putea să se răzbune şi pe soţia lui Potifar, pentru că l-a acuzat pe nedrept şi l-a închis dar, el a răbdat pentru că a avut credinţă şi speranţă în Dumnezeu. Credinţa şi dragostea determinând să-şi îndemne fraţii să nu le pară rău de cea ce făcuseră (Facerea 45,5). Iată deci că dacă suntem răbdători putem câştiga mult. Câţi dintre noi nu am avut anumite acţiuni pripite, făcute în grabă? Câţi nu am exclamat plini de durere: "O, măcar de-aş fi aşteptat puţin...!" O, dacă Eva nu s-ar fi grăbit, dacă poporul Israel ar fi aşteptat promisiunile lui Dumnezeu, altfel ar fi fost lumea! Sfânta Scriptură ne îndeamnă să fim "îndelung răbdători" pentru că fiind răbdători putem avea mereu o inimă calmă, înţelegătoare şi încrezătoare. Fiind răbdători, semenii noştri vor vedea că este mai plăcut să stea în compania noastră. Roadele răbdării noastre, e adevărat, nu se prea văd aici pe pământ sau nu se văd deloc ,dar se vor vedea într-o zi în cununile strălucitoare ce vor fi aşezate pe capul celor ce au răbdat până la sfârşit, luând aminte la chemarea Mântuitorului: "Luaţi jugul Meu, asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29) Amin.
“Dar cel ce intră pe uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui şi el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară. Şi când pe toate ale lui le scoate afară, el merge înaintea lor şi oile îl urmează, fiindcă-i cunosc glasul. Dar pe un străin ele nu-l urmează, ci fug de el, fiindcă ele nu cunosc glasul străinilor“.” ( Ioan 10, 2 – 5)
De trei ori foloseşte Domnul Iisus în aceste versete cuvântul “glas”. De două ori ne vorbeşte de glasul păstorului iar a treia oară de “glasul străinilor”. Cine este străinul al cărui glas, Domnul Iisus ne spune să nu-l ascultăm?! La această întrebare am primit fiecare dintre noi răspunsul la vremea potrivită, încât nu ne putem scuza că nu am ştiut să ne ferim. Se poate însă să fi fost nepăsători la glasul păstorului, să fi fost neveghetori cum odinioară au fost protopărinţii noştrii Adam şi Eva. Domnul Iisus ne-a avertizat că în spatele glasului străinului se ascunde un “hoţ şi un jefuitor” (Ioan 10, 1). De un astfel de jefuitor au avut parte Adam şi Eva în grădina Edenului. Astfel în Facerea cap. 3, v. 1 -5, putem descoperii când s-a auzit pentru prima dată glasul străinului şi ce urmări a avut ascultarea lui, dar totodată putem descoperii că hoţul şi jefuitorul de atunci este acelaş cu cel descries de Domnul Iisus: “Şarpele însă era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu, a zis el oare: Să nu mâncaţi roade din tot pomul care este în rai?...“ Iar femeia a zis către şarpe: „Noi putem mânca din roada pomilor raiului, dar din roada pomului care este în mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: „Din el să nu mâncaţi şi nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi! Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că'n ziua'n care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul“.” Asemănarea o descoperim în: “Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe oareunde, acela este fur şi tâlhar.” (Ioan 10, 1) Prin urmare străinul foloseşte întodeauna căi ocolitoare pentru a pătrunde în staulul oilor şi în părtăşia lor. Acelaş lucru la practicat şi Satan când s-a apropiat de Eva (Facerea 3, 1-5), iar după ce au mâncat “li s'au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi…”( v. 6). În ambele cazuri diavolul fură de la oameni ascultarea lor de Dumnezeu şi este trist că mulţi sfârşesc depărtaţi de Dumnezeu. Adam şi Eva nu au respins glasul străinului şi prin ascultarea lor de acest glas, au avut de suferit atât ei cât şi urmaşii lor: “De aceea, aşa cum printr'un om a intrat păcatul în lume - şi, prin păcat, moartea -, tot astfel moartea a trecut în toţi oamenii prin aceea că toţi au păcătuit. Căci păcatul era în lume pân'la lege, dar atunci când nu există lege, păcatul nu se socoteşte. Dar de la Adam până la Moise moartea a domnit şi peste cei ce nu păcătuiseră după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al celui ce avea să vină .” (Romani 5,12-14). Acest glas străin din grădina Edenului, este folosit de diavol şi astăzi: “De ce nu-Mi pricepeţi vorbirea ?: Pentru că nu-Mi puteţi asculta cuvântul. Voi sunteţi din tatăl vostru Diavolul, şi poftele tatălui vostru vreţi să le faceţi. El de la'nceput a fost ucigător de oameni şi nu a rămas întru adevăr, pentru că adevăr nu este întru el. Când el grăieşte minciuna, dintr'ale lui grăieşte, fiindcă el mincinos este, şi tatăl minciunii. Dar pentru că Eu spun adevărul, pe Mine nu Mă credeţi.” (Ioan 8, 43-45). Cu siguranţă că lucrul acesta la avut în vedere şi Sf. Ap. Pavel când a spus: “Nu vă lăsaţi amăgiţi de învăţături felurite şi străine” (Evrei 13, 9) . La un astfel de îndemn este de la sine înţeles că trebuie să ne întrebăm: Cine sunt cei care dau glas unor astfel de învăţături străine? Răspunsul ni-l dă tot Sf. Ap. Pavel : “Drept aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfânt v'a pus pe voi episcopi , ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu însuşi sângele Său Eu ştiu bine că după plecarea mea vor intra între voi lupi înverşunaţi care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind lucruri sucite, ca să-i tragă după ei pe ucenici. De aceea, privegheaţi amintindu-vă că timp de trei ani, noaptea şi ziua n'am încetat să vă sfătuiesc, cu lacrimi, pe fiecare din voi.( Fapte 20, 28-31) Ce răspuns dureros! Din mijlocul nostru?! Da, din mijlocul nostru al creştinilor. Sf. Ap. Petru ne spune de asemenea: “Dar au fost în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi'ntre voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura erezii pierzătoare şi, tăgăduindu-L chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce loruşi grabnică pieire. Şi mulţi le vor urma destrăbălările, iar calea adevărului va fi blasfemiată din pricina lor. Şi'n lăcomie vă vor înşela cu vorbe prefăcute, ei, a căror osândă de mult pregătită nu zăboveşte şi a căror pierzare nu dormitează.” (2 Petru 2, 1-3). Sf. Ap. Iuda, de asemenea spune: “Căci printre voi s'au strecurat unii oameni mai demult rânduiţi spre această osândă, nelegiuiţi care prefac în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi-L tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Iisus Hristos.” (v. 4) Toate acestea vin să confirme ceea ce spune Domnul Iisus: “Furul nu vine decât să fure şi să'njunghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă, şi din belşug s'o aibă” (Ioan 10, 10) Să nu ascultăm glasul unor astfel de străini. Descoperim în 1 Corinteni, cap. 15, v. 33 un alfel de de glas care ne strigă fiecăruia: “Nu vă lăsaţi înşelaţi: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” Să nu trecem nepăsători pe lângă acest glas care ne atenţionează! Sf. Proroc Isaia spune: “ochii tăi îi vor vedea pe cei ce te fac să rătăceşti şi urechile tale vor auzi cuvintele celor ce te-au îndemnat la rătăcire, ale celor ce zic: „Aceasta e calea, pe ea să mergem, fie la dreapta, fie la stânga...“.(Isaia 30, 20-21) Şi dacă ochii văd şi urechile aud, ce dezvinovăţire vom avea în ziua judecăţii, că nu am ascultat?!
Sf. Ap. Pavel îi spune lui Timotei: “Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, iubirea, pacea cu cei ce din inimă curată Îl cheamă pe Domnul.” (2 Timotei 2, 22); “Că va veni vremea când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci după poftele lor îşi vor îngrămădi învăţători să le răsfeţe auzul şi auzul şi-l vor întoarce de la adevăr şi către basme se vor abate. Tu însă fii treaz întru toate; îndură necazul; fă lucrare de evanghelist; slujba ta fă-o deplin!” (2 Timotei 4, 3-5)
Să ne ajute Dumnezeu să rămânem în ascultare urmând glasul Păstorului, pentru că numai aşa vom putea trece biruitori peste orice încercare, iar la sfârşitul vieţii, acel glas al Păstorului iubit ne va chema pe nume zicându-ne: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Matei 25, 34)
“Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui. “
( Luca 11, 1)
Asemeni acestui ucenic şi noi trebuie să dorim să învăţăm să ne rugăm în aşa fel încât rugăciunea noastră să fie ascultată şi primită de Dumnezeu.
Trist este că deşi s-au tipărit milioane de cărţi de rugăciune multe dintre ele stau prăfuite prin biblioteci, altele deşi sunt răsfoite zilnic nu aduc şi răspunsul şi pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Cu rugăciunea către Dumnezeu se întemeiază o familie, se încreştinează un copil şi trist este că rugăciunile acestea sunt apoi uitate, pentru că mulţi încă nu cunosc adevăratul înţeles al rugăciunii, adevăratul scop al ei.
A te rezema prin rugăciune la pieptul Domnului este o binecuvântare. “Pieptul Domnului e cunoştinţa de Dumnezeu. Cine se reazimă de el, va fi teolog” (Evagrie Ponticul)
Iar Clement Alexandrinul spune despre rugăciune că este “convorbire cu Dumnezeu”
Încă de la creaţie sa, omul a fost pus în dialog cu Dumnezeu, dar păcatul neascultării a slăbit acest dialog, a făcut ca omul să se ascundă, să fugă de întâlnirea cu Dumnezeu.
Şi astăzi mulţi oameni fac la fel, fug de întâlnirea cu Dumnezeu pentru că vrăjmaşul ca şi atunci, i-a făcut să creadă că rugăciunea îl umileşte pe om, când de fapt prin ea Dumnezeu îi acordă omului o mare cinste, arătându-se ascultător la ceea ce îi cere el.
Cât de minunat spune Sf. Ciprian al Cartaginei despre rugăciune:
„Când ne rugăm, trebuie să veghem şi să luăm parte cu tot sufletul la rugăciune. Să se desparteze orice gând trupesc şi lumesc iar sufletul să nu de gândească la nimic altceva decât la ceea ce se roagă iar inima să fie închisă în faţa Satanei şi să fie deschisă numai lui Dumnezeu...Recreaţi, renăscuţi duhovniceşte prin bunătatea lui Dumnezeu, să imităm ceea ce vom fi în rai”
Unde este umilinţa de care vorbesc oamenii? Ce este mai minunat decât părtăşia cu cerul, cu pregustarea încă din viaţa aceasta a frumuseţii din rai?!
Cine îi deschide inima lui Dumnezeu şi o închide faţă de cel rău se umileşte, se face de râs?... Cine crede aşa este vrednic de plâns ...
Vrăjmaşul a reuşit să strecoare această mentalitate greşită la mulţi oameni şi aceasta pentru că Persoana Duhului sfânt este marele apsent în viaţa multora din creştinii de astăzi. Şi datorită neprezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastră nu putem înţelege importanţa şi puterea rugăciunii.
Cum putem cunoaşte prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră?!...ne-o spune arhm. Sofronie, ucenicul cuviosului Siluam Athonitul:” Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi. Nu constrânge. Se apropie atât de blând, încât putem chiar să nu-L băgăm în seamă. Dacă L-am cunoaşte pe Duhul Sfânt, ne-am cerceta pe noi înşine în lumina învăţăturii Evangheliei spre a detecta orice altă prezenţă care L-ar putea împideica să intre în sufletul nostru...”
Cercetarea aceasta trebuie făcută cu sinceritate pentru că rugăciunea, practicarea ei, constitue barometul credinţei. Acolo unde Duhul Sfânt lipseşte, rugăciunea devine banală şi rece..
Doamne învaţă-ne să ne rugăm cum se cuvine, Te rugăm, ascultă rugaciunea noastră şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-ne calea în care să mergem, învaţă-ne ce trebuie să spunem şi cum trebuie să vorbim Curăţeşte-ne de toate gândurile tainice, de toata răutatea ascunsă în noi şi dă-ne răspuns bun la scaunul Tău de judecată. Doamne, în mare mila ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunile noastre!.
A iubi un om înseamnă a-i contempla sentimentele, aspiraţiile şi suferinţele, visele şi bucuriile, lipsurile şi temerile.
A iubi un om înseamnă să treci dincolo de veşminte, dincolo de masca ce te poate minte spre locul cel mai fierbinte... Inima lui e grai fără cuvinte.
A iubi un om înseamnă să fii plin de compasiune să-i înţelegi durerea chiar de nu ţi-o spune... Să laşi lacrima să se-mpreune cu a lui tăcută rugăciune.
A iubi un om înseamnă a-i oferi şansa să fie ascultat, să se simtă iubit, respectat, să vadă că-i apreciat, să nu-i impui nimic forţat.
A iubi un om înseamnă a-i recunoaşte dreptul la propria-i cale, chiar dacă diferă de crezurile tale. Să-i apreciezi sincer părerile sale fără să-l judeci pentru-ale lui greşale.
A iubi un om înseamnă să-ţi expui transpartent dorinţele, sentimentele şi vulnerabilităţile... Să-ţi exprimi sincer gândurile, Să spui fără ruşine :”Acesta-s eu, omule!”
A iubi un om înseamnă să ai curajul să urci spre Calvar, să te dăruieşti pe tine, în mod voluntar, să te jertfeşti dacă-i necesar sorbind al suferinţei greu amar
A iubi un om înseamnă să-i răspunzi când greşeşte, cu blândeţe, Chiar de-i vinovat, să-l mângâi cu tandreţe, Să nu-i strigi pacatul pe uliţi, prin pieţe... Ochii tăi în lacrimi privirera-i să-i răsfeţe!
A iubi un om înseamnă să-i simţi prezenţa ca o binecuvântare... Alături de el, să zbori cu-nfiorare Pe-aripi de dor, ca-ntr-o visare Spre Primăvara Vieţii viitoare.
Aşadar,a iubi un om înseamnă a duce povara dragostei depline, a te iubi, la urma urmelor, pe tine, suflet călător, prin taina simfoniilor divine, spre părtăşia sfântă a Luminii senine.
Credinţa Cu stropi de rouă pe aripi spre Tine mă-nalţ!
Dor Te iubesc copilarie! Întoarce-te iar! Aripi Copilul din suflet are zboruri eterne. Mister În tăcerea tăceriii se ascunde un dor. Coroană Lacrimă ninsă peste părul cernit de timp.
Jertfa Poem cu litere de aur şi de sânge.
Pe hârtie Lacrima de dor este o silabă amară. Zâmbet Un fluture aşezat pe două petale. Ucenicul O piatră mică ruptă dintr-o stâncă mare.
Învăţător Cunună de flori celor şapte ani de-acasă.
Dor O inimă ce bate undeva departe Prieten Departarea nu il schimbă...dragostea-i aceeaşi Prietenie Două inimi ce pulsează inspre-Acelaşi Dor Frigul Eu nu mă sperii...Inima imi este rug aprins....
Iubire Tu, Graţie Divină, nu ceri nimic în schimb! Iubire Ce Dar nepreţuit se-ascunde în cuvinte!...
Zilele acestea am citit cateva meditaţii ale Sf. Teofan Zăvoratul, m-au pus însă pe ganduri următoarele randuri:
“ Tu zici “Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcia în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decît prin virtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avram şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricand, atata vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt îndeplinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă a fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât ţine această proptea a orbirii tale.”
Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. Aşa spun majoritatea românilor pe care îi întâlneşti pe stradă. Acum 18 ani, mă uitam la un televizor amărât, alb negru, cum tineretul româniei, striga în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi în faţa catedralei din Timişoara;
“ Exista Dumnezeu”, “Dumnezeu este cu noi”. Atunci în viaţa mea s-a întâmplat ceva, mi-am dat seama că nu-i deajuns să spun, cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. În viaţa mea a avut loc o schimbare, în viaţa multora din tinerii de atunci nu s-a schimbat nimic.
Intâlneşti astazi oameni care sunt îngrijoraţi doar de bucata de paine şi de confortul familiei, care îşi pierd zilele in dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu le pasă de durerile altora, nu-i frămantă sufletul cu întrebări dezmorţitoare. Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox. Trist, dar aceştia sunt creştinii zilelor noastre; oameni care au devenit creştini doar pentru că cineva ia dus la biserică şi ia botezat, iar nu prin asumarea conştientă a învăţăturii ortodoxe în viaţa personală. Cea mai înspăimântătoare primejdie pentru toţi creştinii ortodocşi – apostazia – începe să-şi arate primele roade. Apostazia aceasta seamănă într-un fel cu cea a primelor secole creştine, aşa cum apare ea în Istoria Bisericii si în Vieţile Sfinţilor, dar şi în perioada din nainte de revoluţie, pentru că te desparte tot de Hristos, tot de mântuire, tot de Biserică, dar este mult mai periculoasă astăzi. De ce? Apostazia zilelor noastre a îmbrăcat forme noi, „binevoitoare”,„diplomatice”,„umaniste” „drepturile omului”, etc. Cei care au avut de sufeit în perioadadin nainte de revoluţie, spun despre comunism: era tiranic, oprimant şi lucrul aceste era vizibil şi-ţi dădea posibilitatea de a identifica duşmanul şi de a te apăra, de a te împotrivii, de a rezista. Dovadă sunt martirii închisorilor comuniste. Astăzi nu mai este aşa. În numele democraţiei, apostazia, este prezentă peste tot, ne pândeşte ca un fur, la şcoală ( a se vedea încercarea de scoatere a Sfintelor Icoane din sala de curs), la locul de muncă şi chiar prin casnicii noştrii, părinţi fraţi şi surori. Nu iartă pe nimeni. Absolut toţi suntem in vizorul ei.
Adevăratul creştin ortodox al zilelor noastre este hărţuit din toate direcţiile. Astăzi nu se mai strigă “ Exista Dumnezeu”, “Dumnezeu este cu noi”, se strigă altceva. Oare pentru ce s-a întrupat, răstignit şi înviat Domnul Iisus? Pentru confortul nostru, pentru mărirea salariilor pe care să le cheltuim pe lucruri trecătoare?! Orice drept măritor creştin ortodox ştie că nu.
Ceea ce este şi mai trist, este că omul zilellor noastre nu mai sesizează că a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, că a călcat poruncile Bisericii şi ale Mântuitorului Hristos, săvarşeşte păcatul şi apoi, nepăsător se bucură mai departe de viaţă fără frământări şi mustrări de conştiinţă.
Părintele Paisie Aghioritul numea lumea de astăzi “Generaţia nepăsării”, zicând că “nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte”
Într-adevăr datorită nepăsării astăzi asistăm la multiple lepădări; lepădări de dragoste pentru semenii noştrii, lepădări de curaj, lepădări de dreptate, lepădări de adevăr, lepădări de credinţă, lepădări de Biserică. Sfantul părinte Ignatie Briancianinov spune: “ In vremurile din urmă oamenii vor cădea din duh in trup, din vieţuirea cea duhovnicească în vieţuirea cea trupească. Vor uita cu desăvarşire de cer şi de veşnicie. Se vor ocupa întru totul de organizarea treburilor pămanteşti, vor căuta să-şi facă o societate şi un trai perfetc pe lume. Vor căuta să aducă raiul pe pământ. Şi-n lumea asta vor uita cu desăvarşire de Dumnezeu Îşi vor satisface poftele în cea mai mare parte a lor...”
Dacă asistăm astăzi la atatea lepădări, acestea nu se datorează numai lor, celor ce s-au lepădat, ci în mare măsura, cred, şi acelora care puşi să fie călăuză, au iubit greşit pe Dumnezeu şi nu au dat exemplu de trăire cu Hristos. Cineva îmi spunea că a ascultat o caseta cu predica unui fost preot ce a trecut la baprişti şi că în aceea predică respectivul mărturisea că până nu a trecut la baptişti, fuma, înjura şi făcuse multe grozăvii. Cine era de vină pentru toate acestea? Binenţeles, Ortodoxia. Poate că am păcătuit, dar mi-am zis: “Bine că a plecat”. Ortodoxia noastră, cu adevărat, astăzi este supusă unui tir teribil care loveşte în ea
Deci a spune doar “Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox” nu-i deajuns.
A fi creştin ortodox înseamnă a gandi potrivit cu învăţătura dreaptă, a respecta Cuvantul lui Dumnezeu şi al lăuda pe Dumnezeu potrivit învăţăturii sănătoase. A fi creştin ortodox, înseamnă a fi căutător de Hristos şi de fraţi.
“Dar nu este uşoară această slujbă. Greutăţile ei ni le arată şi istoria lui Iosif. Iosif a căutat pe fraţii săi, dar ce s-a întamplat cand i-a aflat? Fraţii l-au întampinat de departe cu batjocuri, strigand:”Iată vine visătorul” (Facerea 37,19) Aşa se întâamplă – şi se va întâmpla – şi cu noi. Pe căutătorii de fraţi, lumea şi oamenii cei lumeşti îi întâmpină cu batjocuri. Când te apropii de oamenii cei lumeştii cu chemările mântuirii, de departe te întâmpină cu batjocuri ca acestea: Iată vine „pocăitul”!....iată vine iar ”sfântul acela” …” ( din cartea “Ce este Oastea Domnului” de Părintele Iosif Trifa )
Dragul meu, poate că nu am reuşit să mă fac înţeles, poate că ţi se va părea că am fost părtinitor, dar nu uita: Nu-i deajuns să spunem;” Cred în Dumnezeu şi sunt creştin ortodox.”, dar în acelaş timp să mergem la Biserică doar la Paşti şi la Crăciun.
“Uită-te în jurul tău şi cântăreşte ceea ce vezi, dar nu te grăbii, chiar dacă va trebui să “ratezi” o zi de distracţie...... Prea mulţi dintre noi am zidit câte un dumnezeu pe care îl purtăm cu noi oriunde mergem. Un fals dumnezeu care este gata să ne ierte tot ce facem, căruia nu trebuie să te rogi niciodată, care nu-ţi cere să posteşti, care îţi acceptă cu stoicism toate patimile şi toate mizeriile tale....” ( Monahul Neofit – Rugăciuni către tineri)
“Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”
– Ioan 15, 12 -13 –
Domnul Iisus a spus ucenicilor aceste cuvinte minunate, şi nu după multă vreme El şi-a dat viaţa, nu doar pentru un om, ci pentru toată omenirea, pentru că ” Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. ( Matei 20, 28 ) Iubirea e izvor de putere, izvor de curaj. Domnul Iisus, ştia ce-L aşteaptă şi ştia ce-i aşteaptă şi pe ucenici şi ştie ce ne aşteaptă pe fiecare. “Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” ( Marcu 10, 32 – 34 ) Câţi dintre noi în faţa unui astfel de orizont, descris de Domnul Iisus, rămânem statornici şi plini de iubire? “Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă “ ( Efeseni 5, 1 – 2) “În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.” ( I Ioan 3 , 16 ) Putem rămâne statornici în iubire numai dacă ne apropiem de Dumnezeu cu o inimă sinceră. “ Şi aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere” ( Filipeni 1, 9 ); ”Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici” ( Iacov 4 , 8 ); “Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele” ( I Ioan 5, 3 ) Dumnezeu este iubire şi prin gura Sf. Ap. Ioan ne spune: “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. “ ( I Ioan 4, 7 – 8 ) În lume există diverse iubiri, oamenii îşi leagă inima de una sau de alta, însă adevărata iubire se descoperă doar atunci când îl cunoşti pe Dumnezeu. Adevărata iubire este rod al Duhului Sfânt ( cf. Galateni 5, 22), rod care te face să te simţi împlinit, pentru că iubirea înseamnă jertfă, iar jertfa înseamnă renunţarea la egoismul tău. Adevărata iubire nu se consumă niciodată, rămâne aceiaş oricând şi pentru oricine. “ Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” ( I Ioan 2, 15 – 17 ) Iubirea lumii şi iubirea lui Hristos, sunt două noţiuni diametral opuse, nu se pot reconcilia niciodată. De ce? Pentru că, lumaea întreagă zace sub puterea celui rău ( cf. I Ioan 5, 19 ), pentru că s-a amestecat şi s-a identificat cu cel rău astfel încât “răul” şi „lumea” au ajuns sinonime. De aceea Sf. Ioan spune: “Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el”. Iubirea pe care o îmbie lumea, este una mincinoasă, perfidă. Statisticile ne vorbesc în cifre îngrozitor de mari, de avorturi, de căsnicii distruse, de copii abandonaţi, de părinţi chinuiţi de singurătate în azilele de bătrâni, acesta este rodul, iubirii otrăvite de duhul acestei lumi. Noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu să refuzăm această iubire perversă, care nu mai are nimic sfânt şi să ne înarmăm cu răbdarea şi cu dragostea Domnului Iisus. Să nu ne sperie sfârşitul groaznic, pe Cruce, al Domnului Iisus. Să ieşim din lume, din întunericul neiubirii de Dumnezeu, pentru că numai aşa vom putea gusta bucuria adevăratei iubiri, o iubire greu de exprimat în cuvinte. Fericitul Augustin, spunea: “Iubneşte şi fă ce vrei! Daca pastrezi tacerea, sa fie din iubire; daca strigi sa fie din iubire; daca indrepti, indreapta din iubire; daca ierti, iarta din iubire. Radacina interioara sa fie cea a iubirii, din aceasta radacina nu poate iesi decat bine.” Să iubim tot ce este dumnezeic, tot ce este veşnic, să iubim înţelepciune Lui, dreptatea Lui, adevărul Lui, iubirea Lui, şi toate celelalte vor veni de la sine. Aşa au făcut înaintaţii noştri. Iată de exempul cum a înţeles fr. Traian Dorz, să răspundă iubirii lumii:
„...Atunci i-a zis iubire lumii: ce dulce ţi-e cântarea , - eu de mi-ai cânta, te-aş face-un zeu şi toţi ţi s-ar pleca mereu dar el tăcu şi mai din greu.
Hristos i-a zis atuncea: Vino şi cântă doar de jertfa Mea vei plânge-acum, vei sângera dar ceru-n veci te va cânta - el I s-a dat cu tot ce-avea"
Doar prin Hristos omul ajunge biruitor în lupta împotriva păcatului şi a ispitirilor diavoleşti. Aceasta o spune şi Sf.Ap. Pavel:” Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.”( Filipeni 4, 13 ). Dacă am ajuns să facem şi noi acest pas de predare în mâna lui Dumnezeu, “să nu ne mirăm fraţilor, dacă lumea ne urăşte”(cf.I Ioan 3,13 – 14 ).
Închei cu un mic comentariu a Arhim. Justin Popovici, despre iubire:
“Iubirea are iz de nemurie, căci are mireasma lui Dumnezeu. Doar trăind iubirea evanghelică creştinul ajunge “pentru Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos”....Doar iubirea a învins moartea, doar iubirea izbaveşte de moarte. Iubire, cum te vom numii, dacă nu Hristos? Iubirea: această putere care ne îndumnezeieşte, care ne face dumnezei. Vrei în această lume, să simţi că eşti nemuritor? Iubeşte pe fratele tău. Iubeşte-i pe oameni ca pe fraţi: în aceasta stă bucuria cea adevăratâ a vieţii....Iubirea este întâia şi cea mai mare dintre virtuţi” ( Comentarii la Noul Testament – Epistolele Sf. Ioan teologul – ed. Bizantina – Buc. 1998 ).
A fost o data, o insula unde locuiau: Fericirea, Tristetea, Cunostiita, si multe altele printre care si Dragostea. Intr-o zi s-a anuntat ca insula se va scufunda, asa ca toti au inceput sa-si repare barcile si au plecat cât mai repede. Dragostea a ramas ultima. Ea a perseverat pâna in ultimul moment. Când insula era aproape a se scufunda, Dragostea s-a decis sa ceara ajutorul. Bogatia a trecut pe lânga Dragoste intr-un vapor imens. Dragostea a spus: “ Bogatie ma poti lua cu tine?” . Bogatia a raspuns: “ Nu, nu pot. Am atâta aur si argint in barca mea, incât nu se mai este loc si pentru tine”. Dragostea s-a decis sa intrebe Vanitatea care tocmai trecea pe acolo intr-o frumoasa barca: “ Vanitate, te rog ajuta-ma!” “ Nu te pot ajuta Dragoste. Esti toata uda si mi-ai putea strica barca” - a raspuns Vanitatea. Tristetea trecea si ea pe acolo, asa ca Dragostea ii cere ajutorul: “ Tristete ia-ma cu tine, te rog!” “ O...Dragoste, sunt atât de trista, incât vreau sa fiu singura!” Fericirea a trecut si ea pe acolo, dar era atât de vesela incât nici nu a auzit când Dragostea i-a cerut ajutorul. Dintr-o data s-a auzit o voce: “ Vino, Dragoste, te iau eu. Era un batrânel. Dragostea s-a simtit atât de binecuvâtata si atât de fericita incât a uitat sa intrebe cum il cheama. Când au ajuns pe uscat, batrânelul a plecat urmând-si calea lui. Dragostea, realizând cât de datoare ii este batrânelului, a intrebat Cunostiita - un alt batrânel: “ Cine m-a ajutat, cine a fost cel care m-a ajutat?” “ Era Timpul” – aspus Cunostiinta. “ Timpul!” - a spus Dragostea mirata. “ Dar de ce sa ma ajute pe mine Timpul?” Cunostiinta a zâmbit si a raspuns cu intelepciune: “ Pentru ca numai TIMPUL este capabil sa inteleaga cât de mare si minunata este Dragostea”.
Fă-ţi timp
"In trecerea grabita in lumea catre veci Fa-ti timp macar o clipa sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa vezi durerea si lacrima arzind, Fa-ti timp sa vezi cu mila sa le alini trecind,
Fa-ti timp pentru adevaruri si adinciri in vis, Fa-ti timp pentru cintare cu sufletul deschis,
Fa-ti timp sa vezi padurea, s-asculti lang-un izvor, Fa-ti timp s-auzi ce-ti spune o floare, un cocor,
Fa-ti timp s-astepti din urma cand mergi cu slabanogi, Fa-ti timp, pe-un munte, seara, stand singur sa te rogi,
Fa-ti timp sa stai cu mama si tatal tau batrani, Fa-ti timp sa stai aproape de cei iubiti,voios, Fa-ti timp sa fii si-al casei in slujba lui Hristos,
Fa-ti timp sa gusti frumusetea din tot ce e curat, Fa-ti timp caci esti de taine si lumi inconjurat.
Fa-ti timp de rugaciune, de post,de meditari, Fa-ti timp de cercetare, de frati si de-adunari,
Fa-ti timp si-aduna zilnic din toate cate-un pic, Fa-ti timp, caci viata trece si cand nu faci nimic!
Fa-ti timp langa Cuvantul lui Dumnezeu sa stai, Fa-ti timp....caci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fa-ti timp s-asculti la toate,din toate sa inveti, Fa-ti timp sa-i dai vietii si mortii pret.
Fa-ti timp acum,ca-n urma zadarnic plangi, Comoara risipita a vietii,n-o mai strangi."
P.S. Nu ştiu cine a scris povestirea dar întregeşte atât de minunat poezia Fr. Traian. Da, TIMPUL este capabil să înţeleagă cât de mare şi minunată este Dragostea, deci.... să ne facem timp...să nu trecem uşor pe lângă cele de mai sus.
O lacrimă are întodeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet, spunea Emil Cioran... Care dintre noi nu a plâs? Am plâs de durere, de întristare, de dor, de emoţie sau de bucurie....sunt multe feluri de lacrimi.
Lacrimile copilăriei, lacrimile adoleşcenţei, lacrimile împovarate de responsabilităţiile zilnice, lacrimile bucuriei , lacrimile năejdii, lacrimile dorului care cheamă amintirile... Aceste lacrimi ne-au curs pe obraji măcar o dată de-a lungul vieţii. Când am citit pentru prima dată că lacrimile pe obrazul cuiva sunt un privilegiu nu am înţeles de ce.... a trebuit să plâng mai întâi, pentru ca astăzi să binecuvantez toate acele lacrimi...Lacrimile sunt dreptul cel mai sfânt al celui ce suferă şi mai ales al celui zdrobit de iubire…
Iată în continuare o frumoasă istorioară despre lacrimi luată din Patericul Egiptean: "Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: Spune-mi mie, părinte, ce voi face, că doreşte sufletul meu lacrimi şi nu am, că-mi este inima foarte împietrită pentru umilinţă, măcar că citesc vieţile Sfinţilor Părinţi sau le aud; şi nicidecum nu-mi pot umili inima, şi foarte scârbit e sufletul meu de aceasta. Bătrâul i-a raspuns: Fiii lui Israil după 40 de ani au intrat în Pământul Făgăduinţei, în care, dacă au intrat, nu s-au mai temut de războaie. Aşa şi nouă ne-a poruncit Dumnezeu, să ne mâhnim şi să ne scârbim pentru mântuirea noastră. Căci scris este : cu multe scârbe ni se cade să intrăm întru Împărăţia Cerului, iar fără de scârbe, nu vom putea intra în Pământul Făgăduinţei. Ascultă, fiule, să-ţi spun o istorie a unui tânăr. Era un tânăr care, dorind viaţa călugărească, a mers la Muntele Nitriei şi acolo s-a făcut călugăr. Şi era chilia lui aproape de chilia unui frate, pe care îl auzea în toate zilele plângându-şi cu mare tânguire şi lacrimi păcatele sale, iar inima lui era împietrită şi nu-i venea umilinţa, nici lacrimi ca să poată plânge. Deci se întrista pe sine, zicâd: Nu vrei, ticăloase, să plângi şi să verşi lacrimi pentru păcatele tale acum, până ai vreme, şi eşti fără de simţire şi nebăgător de seamă ! Să ştii că dacă nu vrei să plângi, eu te voi face şi te voi învăţa să plângi! Şi avea el o funie tare, împletită; şi luând acea funie, se dezbrăcă de haine şi se bătea cu funia peste spatele gol, până când i se rănea foarte trupul lui şi nu mai putea suferi, şi atunci începea să plângă. Iar acel frate, care era aproape de dânsul cu chilia, luând seama ce face şi văzându-l de multe ori făcând aşa, bătându-se şi însuşi muncindu-se, se minuna foarte. Şi a început a se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate dacă este plăcut lui Dumnezeu lucrul acelui frate, care se bate el însuşi şi se munceşte aşa. Şi i-a arătat lui Dumnezeu. Într-o noapte, în vis, l-a văzut fiind în ceata mucenicilor, purtând cunună mucenicească pe cap şi il arată lui cineva cu degetul, zicând: Vezi, iată mucenicul cel bun, care rabdă pentru Hristos! Acesta, împreună cu mucenicii fiind primit, s-a încununat. Aşa şi tu, fiule, sileşte-te pentru Hristos să pătimeşti şi să rabzi toate scârbele ce ţi se vor întâmpla, şi aşa nu numai umilinţa şi lacrimile pe care le doreşti ţi le va da Dumnezeu, ci şi cu cununa mucenicească te va încununa." Plângi, rabdă şi bucură-te de ele, darul lacrimilor nu-l primesc decat sufletele sincere!
Adesea cele mai mari încercări ale vieţii devin cele mai mari binecuvântări ale ei. Aşa că nu uita de ştergarul răbdării! Trebuie sa ne rugam dar si noi ca psalmistul: ,,Doamne strange lacrimile mele in burduful Tau !”
Răbdarea îţi lărgeşte sufletul!..
