Despre sinceritate și prietenie ( fragment), de Mircea Eliade

Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar  criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu.

Esti considerat sincer nu “cand nu ascunzi nimic” celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea ce steapta de la tine sa ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.

Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer.

Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca  viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.

Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

Doamne, nu știu ce să cer de la Tine. Tu unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine.

Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere.

Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta.

Inima mea e deschisă Ție; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le știu eu.

Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică.

Mă cutremur și tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte și a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine.

Mă aduc Ție jertfă, nu am altă dorință decît numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!

Amin.

Apel Umanitar: “Implică-te şi tu!”

În urma inundaţiilor din zona Galaţi din localităţiile: Cudalbi, Costache Negri şi Pechea, un grup de fraţi   ne-am deplasat la faţa locului unde am constatat situaţia în care se află casele fraţiilor afectaţi de inundaţii. 

Redăm câteva din fotografiile realizate. 

Pentru susţinerea pe termen scurt, mediu şi lung a celor rămaşi fără locuinţă sau cu locuinţe afectate, Sfatul frăţesc zonal Galaţi lansează chemarea:„IMPLICĂ-TE ŞI TU!”
1. Începând de astăzi, toţi cei care doresc (persoane fizice şi juridice) pot susţine familiile fraţilor afectaţi, prin donaţii în contul deschis la Banca Transilvania: RO97BTRLRONCRT0018243902 Beneficiar: Asociaţia Oastea Domnului, filiala Galaţi.
2. Constituirea unor echipe de lucru pentru refacerea cât mai urgentă a cel puţin a unei camere încălzită cu o sobă pentru locuit pe timp de iarnă.
3. Implicarea voluntară a tinerilor, a adolescenţilor şi nu numai. Sumele colectate vor fi eficient folosite pentru achiziţionarea materialelor de construcţii, bunuri de folosinţă îndelungată (saltele, paturi, sobe, calorifere electrice, pături, etc.)

Cu speranţa că încercările şi nevoile fraţilor noştrii ne vor mobiliza şi ne vor uni mai mult, vă aşteptăm şi vă multumim!

 Persoană de contact : Gheorghe Neagu - 0745 323.204 Sfatul frăţesc zonal Galaţi

Aruncaţi mreaja!…

Iisus le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi». Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.“ (Ioan 21, 6)

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este ca o mare plină. Oriunde ai arunca mreaja credinţei, cu foame duhovnicească, vei găsi din belşug adevăruri cu care să te hrăneşti. Sfânta Scriptură este hrană pentru orice vârstă şi pentru orice gust duhovnicesc.

Pentru cei mici are lapte duhovnicesc şi dulciuri gustoase, adevăruri începătoare (I Pt. 2, 2).

Pentru cei mari este nespus de mare şi cuprinde atâtea adevăruri desăvârşite, atât de înalte şi atât de adânci, încât nu este şi nu va fi niciodată pe pământ o minte omenească să poată spune că le-a cuprins pe toate. (Ev. 6, 1)

Pentru cei înfometaţi are hrană din belşug.

Pentru cei pretenţioşi are nespus de felurite bunătăţi în aşa fel, încât niciodată să nu li se piardă dorinţa şi foamea după ele.

Pentru cei vârstnici, pentru cei trecuţi prin greutăţile şi încercările vieţii are hrana înţelepciunii celei mai mari.

Pentru cei bolnavi are totdeauna balsamul vindecător şi hrană întăritoare.

Pentru inimile zdrobite are leacul înnoitor şi înviorător.

Pentru cei slăbiţi are întărire.

„A dărui este cel mai bun mod de comunicare”

„A dărui este cel mai bun mod de comunicare” - este sloganul unei companii de telecomunicaţii din Thailanda, care a lansat pe piaţă o reclamă despre care multe voci au spus că este mai bună decât un film hollywoodian.

Părintele Iosif Trifa, Certege și lecția de istorie și credință (14.09.2013)

Haideţi să pornim deci spre începuturile lui!

Ştiam că s-a născut în 3 martie 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni-Bis­tra, din părinţii Dumitru şi Ana, născută Bota. Va trebui deci să începem de acolo. Să aflăm întâi satul Certege, apoi casa în care s-a născut, cu locurile prin care şi-a trăit anii copilăriei, cu cimitirul în care i-a fost înmormântată dulcea mamă când el n-avea decât 7 ani... biserica din sat şi tot ce se mai putea afla despre toate aceste locuri pe unde a trăit până ce le-a părăsit, plecând spre crucea şi jertfa lui profetică...

Am aflat de la Câmpeni drumul de câteva ceasuri de mers pe o vale în sus şi tot în sus până ce se deschide o poiană pe o costişă dulce, înconjurată de jur‑împrejur până departe cât vezi cu ochii numai de dealuri şi dealuri, ducând spre munţii de după care nu mai vezi nimic decât cerul înalt şi frumos – cum parcă nu-i alt cer altundeva.

Din în loc în loc, pâlcuri de pomi, căpiţe de fân, vaci şi oi care pasc păzite de femei ori de copii şi fete, cum trebuie să fi fost pe aceste locuri de la facerea lumii, cu aceste văi care spumegă de ceţuri pe măguri şi cu arbori ale căror frunze, de la un galben ruginiu şi până la un roz aprins, umplu totul de frumseţe, de culoare şi taină.

După un urcuş destul de lung şi greu, iată satul Certege şi iată casa părintească în care s-a născut copilul minunat şi chinuit al lui Dumnezeu şi al unei mame sfinte care l-a născut şi la crescut pentru Hristos şi Evanghelia Sa ...

Ceva mai departe, iată bisericuţa din sat unde a fost botezat pruncul iubit şi unde a primit el un nume biblic şi o chemare la fel ca şi a celor doi, unul din Vechiul şi altul din Noul Testament, cu acelaşi nume ca el.

Nu departe de bisericuţa asta în care de multe ori trebuie să fi mers şi el când era copil, cu o cămăşuţă albă şi cojocel frumos, cântând în duminici şi sărbători la strană cu ceilalţi copii şi cu învăţătorul lor frumoasele şi neuitatele tropare şi pricesne. Aici, stând afară cu faţa spre intrarea în biserică, în partea stângă, aproape de biserică, o cruce de piatră, una singură, cu câte trei creste la fiecare dintre cele trei capete ale ei... E crucea pe care este săpat cu o daltă subţire, cu urme înnegrite de vremuri şi de muşchi uscat, un înscris semănând a necropolă, a cronică, a sanctuar: 

ANUŢA TRIFA

BOTA

 născută 1857

măritată 1874

răposată 10 noiembrie 1895…

O, crucea asta... de câte ori nu va fi mers orfanul Domnului şi al mamei s-o îmbrăţişeze plângând şi să-i spună acele cuvinte care nu le mai poţi spune decât unei singure fiinţe pe lumea asta. Aceea care, după Dumnezeu, are cel mai sfânt nume pe pământ – MAMA…

Aici aşteaptă învierea şi răsplata lui Dumnezeu una dintre mamele care au născut cei mai sfinţi, mai chinuiţi şi mai străluciţi slujitori ai lui Hristos şi luptători ai Lui pe pământul acesta... Ea va fi pomenită odată împreună cu mamele marilor sfinţi şi profeţi ai lui Dumnezeu. Şi va merita, fiindcă a avut de la Dumnezeu un har asemenea acelora. ...

Să ne plecăm şi noi aici genunchii şi capetele noastre recunoscătoare înaintea lui Dumnezeu, pentru odihna şi răsplata ei veşnică, fiindcă şi noi ne-am împărtăşit atât de mult de lacrimile şi suferinţele investite de ea în creşterea şi formarea fiului ei, părintele care ne-a născut pe noi din nou în Hristos. ...

Lângă biserică, dacă stai cu faţa spre intrarea bisericii, în dreapta, o cruce înaltă, cu trei umbre de cruci micuţe, culcate la picioarele ei pe lespedea de pe mormânt... Şi o tablă în josul crucii arată că aici este înmormântată Iuliana Trifa, născută Iancu şi răposată în 1919, cu cei trei copii micuţi ai ei. Cele trei umbre de cruciţe culcate pe veci pe placa mormântului mamei, ca peste sânul sfânt al măicuţei lor scumpe, sunt însemnarea mai rămasă după moartea celor trei copilaşi morţi, fiecare în primul an de viaţă, despre care părintele lor într-un fel – şi al nostru în alt fel – scria atât de zguduitor în cartea „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El“, că au murit pe braţele lui, spunându-i: Tăticule dragă...

Ne-am aplecat cu adâncă şi înlăcrimată rugăciune aici lângă gărduţul de fier şi lângă crucea aceasta lângă care se vor fi prelins atâtea lacrimi din inima celui care şi-a înmormântat jumătatea cea mai sfâşietoare a fiinţei sale pământeşti. Şi poate şi mai mult. ...

Ce pline sunt toate aici de aceste prezenţe eroice şi sfinte!

Am crezut că le lăsăm toate acestea acolo, între aceşti munţi de la Albac, la Vidra şi Certege, peste aceste văi şi creste pline de lumină, de raze, de culori, de cruci, de tăcere şi de lacrimi, dar nu le-am putut. Ele au venit cu noi pentru că erau în noi, le moştenim ca o parte adânc înnăscută în fiinţa noastră, ca sângele, ca lacrima, ca dragostea şi sudoarea noastră, care nu se pot nici schimba, nici pierde, nici uita până la moarte.

Şi aşa ne-am dus de-a lungul tuturor suişurilor şi coborâşurilor prin aceşti munţi şi peste aceste văi pline de singurătate, de poezie, de tragedii, de dragoste – de Istorie şi de Dumnezeu. De-a lungul acestor păduri zugrăvite în mii de culori şi nuanţe de soarele şi de măiestria toamnei acesteia divine, am făcut popasuri, însemnări, imagini.

Am recitat aici gânduri nemuritoare, am cântat, ne-am rugat, am plâns şi am trăit momente cereşti, cu ochii scăldaţi în culori, cu faţa scăldată în lacrimi, cu sufletul scăldat în amintiri şi în adoraţii... Nimic n-a murit în tot ce-a fost pe aici. Nici unul dintre cei care au strălucit şi au iubit trecând peste aceste plaiuri veşnice n-a murit. Ei numai s-au dus ca după o cotitură de drum la o poiană de munte la care noi încă n-am ajuns, dar vom ajunge şi noi în curând...

Ce fericiţi îi vom afla la Izvorul de sub Plai, aşteptându-ne cu masa întinsă, privind la calea noastră şi rugându-se să ajungem cu bine şi noi la ei...

O, Doamne şi Dumnezeul nostru, Care numeri paşii noştri şi strângi lacrimile noastre, Te rugăm, binecuvântează paşii profetului Tău trimis în ţara noastră şi în Biserica noastră, şi în vremile noastre, de mari răscruci ale istoriei noastre. Te rugăm, fă, Doamne, ca strălucita Lucrare pe care ai făcut-o Tu prin el să devină un mijloc de trezire, de reorientare şi de mântuire pentru tot neamul nostru şi pentru toate neamurile lumii. Pentru toată Biserica noastră şi pentru toate Bisericile pământului.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din "ISTORIA UNEI JERTFE"  vol. IV, pag 262-267 

P.S. Am participat anul acesta în premieră la adunarea de la Certege, la casa Părintelui Iosif Trifa,  așa cum fusese anunțat în foaia Iisus Biruitorul și pe site-ul oficial al Oastei Domnului. Mărtuisesc ca era pentru prima data când pașii mei călcau pe aceste locuri sfinte. Am plecat de acolo cu gândul că voi avea multe de scris, multe de împărtășit celor care nu au ajuns încă în acele locuri, mărturisesc însă că nu-mi găsesc cuvintele. Fratele Traian Dorz, spunea atunci când a scris cele mai de sus că: ” Am avut apoi de lucru luni de zile până ce am putut pune cap la cap fiecare idee, fiecare imagine, fiecare pas, spre a întregi un drum, drumul profetului prin istorie, prin întâmplări şi prin adevăruri, spre a putea da şi păstra urmaşilor noştri aceste comori nepieritoare.” 
Ce să mai spun eu!
Vă las cu imaginile și cu mărturisirea că atunci când veți ajunge la aceste locuri sfinte, fratele Traian Dorz vă va fi cel mai minunat ghid.

Crucea-mi este calea

Crucea-mi este calea
astăzi pe pământ,
ea mă luminează-n
adevărul sfânt,
ea-mi sădeşte-n suflet
al iubirii foc
şi-mi găteşte-n ceruri
pentru veci un loc.

Iisuse, mântuirea mea,
e doar prin Crucea Ta
nălţată-odată sus pe Golgota,
Tu mă-ntăreşti mereu prin ea,
să pot smerit purta,
pe drumurile vieţii, crucea mea.
Prin Crucea Ta, eu pot purta
blând şi liniştit şi până la sfârşit,
oricând, pe toate drumurile vieţii,
crucea mea.

Crucea-mi este-avântul
şi sfinţitul spor
în lucrarea sfântă-a
sfântului ogor,
ea-mi deschide uşa
spre-orizonturi noi
unde văd lumina
stărilor de-apoi.

Crucea-mi dă puterea
să mă biruiesc
şi statomicia-n
tot ce e ceresc,
Crucea-mi este puntea
peste orice-abis,
prin ea trec dincolo-n
Sfântul Paradis.

Traian Dorz

Prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre

O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Răspunsuri duhovniceşti: Să ne îngrijim şi să ne sfinţim casele

Părinte, de ce trebuie să facem sfinţirea casei? Cât de des se săvârşeşte această ierurgie?

Slujba Aghesmei mici, adică Sfinţirea cea mică a apei, poartă şi denumirea populară de sfeştanie. Ea se săvârşeşte de către preot în biserici sau în casele credincioşilor cu diferite prilejuri. Slujba Sfeştaniei cuprinde sfinţirea apei, stropirea cu apă sfinţită a celor prezenţi şi a casei, precum şi rugăciuni pentru ocrotirea şi binele casei şi pentru sănătatea trupească şi sufletească a celor ce locuiesc în ea.

CERTURILE

Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.

Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălat o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă.

Doar cu gândul la Dumnezeu se va linişti sufletul nostru.

Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească.

O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!

S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul -Făcător de minuni.

Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus:Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni,ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat.

Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?

EU SUNT, NU VĂ TEMEŢI!

„Dar Iisus le-a zis: «Eu sunt, nu vă temeţi!»“ (Ioan 6, 20)

Domnul S-a numit El Însuşi: «Eu sunt Cel ce Sunt», «Cel ce Este», « Cel ce Va Fi» (Apoc. 1, 8 etc.), pentru ca totdeauna, în toate locurile şi timpurile, toţi credincioşii Lui să ştie că El Este (Evrei 11, 6). Domnul vorbeşte mereu şi ne spune: «Eu Sunt! Să ştiţi şi să vedeţi că Eu trăiesc veşnic. Eu Sunt neîncetat şi pretu-tindeni…»

Pentru ca cei credincioşi, ştiind că ESTE Dumnezeul lor, că ESTE Mântuitorul lor, că ESTE Mijlocitorul pentru ei, că ESTE El în orice loc şi că ESTE totdeauna Viu şi Prezent şi cu fiecare – să îndrăznească, să nu se teamă de nimic niciunul din ai Lui, niciodată şi nicăieri.

Nu vedem noi înşine oare cum El ESTE? Iată: au fost credincioşi din vremurile străvechi şi ei tot Lui s-au rugat, iar ei tot de El au fost ajutaţi. Au fost credincioşi în locuri felurite în acelaşi timp, s-au rugat în acelaşi timp şi au fost izbăviţi în chip felurit şi în aceaşi timp. Ei au simţit cu toţii că numai Hristos a făcut aceasta faţă de fiecare şi în alt fel.

Nu ne trimite, Doamne

Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.

Căci fără Tine, Doamne,
atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.

Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.

de Traian Dorz

Despre rugăciune

Rugăciunea este o stare de permanenţă continuă, o stare de simţire continuă. Dar, această stare de simţire nu înseamnă să faci ca fratele Ion: să te uiţi acolo, când fratele tău suferă, ci te cheamă Dumnezeu aici. Două persoane s-au hotărât să se ducă la Ierusalim, pe jos, cum erau timpurile acelea. Şi s-au hotărât să nu întrerupă cu nici un preţ mersul lor acolo. Dar, au ajuns într-un sat să fie găzduiţi până la ziuă, au intrat în casă şi acolo erau toţi bolnavi. Şi au început să-i îngrijească. Dimineaţă a zis unul către celălalt: „Hai să mergem”. Şi celălalt i-a răspuns: „Eu nu merg, pentru că trebuie să îngrijim pe aceşti bolnavi. Cum să-i lăsăm aici?”. „Păi, nu am hotărât noi să nu ne abatem sub nici un chip?”. „Da am hotărât, dar, cum putem să-i lăsăm pe aceşti bolnavi aici?”. De fapt, aici era porunca, aici era Hristos. „Du-te, că eu nu merg”. Celălalt s-a dus şi când a ajuns la Iarusalim, la biserică, acolo era o aglomeraţie nemaipomenită şi el a reuşit numai să intre puţin în biserică şi să se uite către Sfântul Altar şi l-a văzut pe fratele lui, că îngrijea bolnavii, l-a văzut în Sfântul Altar. De fapt era viaţa lui în jertfă, era viaţa lui pentru aproapele de lângă el. Deci, viaţa noastră de rugăciune este să trăieşti şi pe celălalt, este iubirea. Asta este şi evanghelia judecăţii.

Părintele Arsenie Papacioc

sursa: http://www.doxologia.ro

Pâinea lui Dumnezeu

Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării. S-au suit într-o corabie şi treceau marea, ca să se ducă în Capernaum. Se întunecase, şi Iisus tot nu venise la ei. Sufla un vânt puternic şi marea era întărâtată. După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, văd pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat. Dar Iisus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeţi!” Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.

Norodul care rămăsese de cealaltă parte a mării băgase de seamă că acolo nu era decât o corabie şi că Iisus nu Se suise în corabia aceasta cu ucenicii Lui, ci ucenicii plecaseră singuri cu ea.

Iubirea il face pe om dumnezeu

" Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiecte libere. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu placere unul la altul, aşadar în orientarea intenţiei fiecaruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primeşte pe celălălt în sine.

Între cei ce se iubesc nu este separaţie. Pe de altă parte, ar fi simplist să concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul greşit să fie considerată ca o identificare de euri. Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are un caracter fizic şi nu se comunică ăn forma în care se comunică energiile fizice. Într-un anumit sens, cel iubit nu-şi trimite numai energia în fiinţa celui iubitor, ci pe sine însuşi întreg, fără să înceteze de a rămâne şi în sine. E o proiectare a fiinţei sale întregi prin energia sa în sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit şi păstrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, încât nu ştii care trimite cu chipul sau mai multă energie de la sine la celălalt: cel iubit sau cel ce iubeşte.

Depresia: omul mut şi demonul.

Fiindcă suntem orbi sau vedem îngust şi nu batem la distanţă prea mare nu vedem că mai există şi alte realităţi componente lumii create aşa cum sunt atomii şi protonii şi nanoparticolele din care sunt aceştia formaţi. 

Ştim de o lume nevăzută creată înainte celei văzute.

Ştim de îngeri şi demoni şi cu toţii, indiferent de ce credem şi cum credem simţim şi observăm fenomene paranormale. Şi nu ştim cui se datorează acestea. 

Hristos, Cel care le vede pe toate, El Însuşi fiind lumina lumii, vede duhurile şi numeşte cândva un demon ca duh mut şi surd – Marcu 9, 25 şi Matei 17,14.

Adesea oamenii suferă de stări sufleteşti ciudate şi le atribuie simplu unei boli somatice: depresiei. E unul din motivele cele mai frecvente pentru care oamenii nu se mai pot bucura de viaţă, nu vin la serviciu, nu comunică în familie şi nu au chef de nimic. Însă care este simptomul cel mai predominant? 

Despre prietenie

Prietenia este iubirea sufletului sanatos fata de un alt suflet sanatos. Prietenia este sfanta, curata, nevinovata, fidela, neschimbatoare, sincera, temerara, adevarata, vesnica. Prietenia este o virtute, pentru ca isi are salasul in ethos si in buna educatie a sufletului sanatos; caci nu se uneste decat cu virtutea si este iubitoare de virtute, imbratisand-o si ramanand cu ea in veci. Prietenia, ca virtute, se lasa atrasa de ceea ce-i este asemenea si isi afla odih­na in virtutile care se inrudesc. Prietenia este legatura dintre suflete asemanatoare. Este o patimi­re a sufletului drept-cugetator, care se leaga printr-o iubire puternica de cei care-i sunt dragi, unind prin dorinta, intr-o singura realitate, sufletele care prin firea lor au tendinta sa fie despartite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Priete­nia este un anume fel de placere morala care indul­ceste sufletul. Prietenia indura orice, prin compasi­une si solidaritate. Aristotel a spus:

„Prietenia este un suflet care locuieste in doua trupuri“.

Şi acum să facem!

1. Înaintea oricărei fapte şi a oricărui cuvânt sau gând, trebuie să meargă încredinţarea, convingerea noastră că această faptă şi cuvânt sau gând este necesar, folositor sau bun, după cum este scris: Fiecare să fie pe deplin încredinţat când alege ce să facă şi ce nu, ce să spună şi ce nu, ce să ţină şi ce nu (Rom. 14, 5).

Căci tot ce nu vine din încredinţare este păcat (Rom. 14, 23). 

2. Dar şi încredinţarea aceasta vine de la Duhul Sfânt, pentru că este scris: El vă va învăţa toate lucrurile (Ioan 14, 26) şi El, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul (Ioan 16, 13).

  3. Dar Adevărul lucrează prin înţelepciunea care vine de Sus şi care este, întâi, curată, apoi, paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire şi nefăţarnică, după cum este scris (Iacov 3, 17).
Şi numai aceste criterii ne pot încredinţa cu adevărat dacă o faptă, dacă un cuvânt, ori dacă un gând este de la Dumnezeu sau nu.

NĂSCUŢI PRIN EVANGHELIE

Fr. Traian Dorz
lângă mormântul Părintelui Iosif Trifa

„Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători
în Hristos,
totuşi nu aveţi mulţi părinţi.
Căci eu v-am născut prin evanghelie
în Iisus Hristos”
(I Cor 4, 15)

Această temă este cu atât mai importantă cu cât ne gândim că este vorba de naşterea „de la Dumnezeu” despre care Sf Ioan Evanghelistul vorbeşte în prologul Evangheliei sale (1, 13) sau naşterea de sus despre care vorbeşte Mântuitorul în dialogul său cu Nicodim (Ioan 3, 5), naştere fără de care nimeni nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. „De nu se va naşte cineva de sus nu poate să vadă împărăţia lui Dumnuzeu” (Ioan 3, 5).

Sf. Apostol Pavel ne ajută să ne apropiem de înţelesul acestei taine. Este de remarcat faptul că această naştere din nou se face „prin Evanghelie”. „Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea celui ce crede” (Rom 1, 16). Propovăduirea Evangheliei are puterea şi rostul de a naşte credinţa în om, credinţă fără de care botezul nu poate fi admis (cf. Mat 2opt, 19). Sf Ap Pavel spune, îneterpretând un text din Ioiel 3, 5, zice: „Cum vor chema numele Aceluaia în care nu au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care m-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?...Prin urmare credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Rom 10, 14, 17).