„Din rădăcina timpului” – o lectură dincolo de timp

 

Volumul „Din rădăcina timpului” al poetei Nora Hruban nu este doar o colecție de poezii, ci un spațiu de meditație lirică, în care cititorul este invitat să se lase purtat de trecerea timpului și de trăirile sufletești. Versurile pătrund adânc în zonele tăcerii interioare, atingând cu sensibilitate temele universale ale existenței.

Poeziile explorează natura inevitabilă a timpului, rădăcina ființei și destinul care ne modelează gândurile. În poemul „Singur în timp”, autoarea surprinde relația dintre ființă și curgerea ireversibilă a timpului printr-un ton de profundă melancolie:

„E miraculosul cânt
Ce-și doarme somnul
Sub a veacului nescrisă piatră.”

În „În torent”, imaginea ființei ca parte integrantă dintr-un cosmos fluid este redată cu rafinament:

„O constelație strălucitoare de trupuri,
Un sediment spiritual

Pierdut într-un învolburat ocean.”

Iubirea, în acest volum, nu este idealizată, ci prezentată ca o forță vie, duală – un amestec de dor, regăsire și povară. În „Neîmblânzita îmbrățișare”, regăsim intensitatea trăirii:

„Sfioasă se cutremură luna
Când flacăra privirilor arde într-una.”

Iar în „Blândă povară”, iubirea capătă o dimensiune cosmică, fragilă și inevitabilă:

„Iubirea-i blândă povară,
Până-n seara când va cădea
Împreună cu cea mai însingurată stea.”

Un alt fir roșu al volumului este zbuciumul existențial, lupta interioară a omului cu destinul său. În „Prizonier al vieții”, destinul apare ca o povară greu de purtat:

„Strigate disperate rup vraja vieții,
Naufragiatul vine din senin…
Rămâi pe insula pustie
unde nimeni n-ți cere lumina.”

În „Arde văzduhul”, dimensiunea dramatică a existenței este amplificată:

„Arde văzduhul și pâinea prin lanuri,
…Moartea dansează prin hambare.”

Elementele naturii – apa, lumina, văzduhul – devin în acest volum spații smerite de regăsire duhovnicească. În poezia „Taina apelor”, se conturează o revelație mistică, ce trimite cu gândul la unul dintre cele mai tulburătoare episoade din Evanghelia după Ioan (capitolul 5): povestea bolnavului de 38 de ani de la Scăldătoarea Oilor (numită și Vitezda). Acesta zăcea acolo de ani de zile, așteptând un miracol. Se spunea că din când în când un înger al Domnului cobora și tulbura apa, iar primul care intra în scăldătoare după aceea se vindeca.

Întrebat de Hristos dacă vrea să se facă sănătos, omul răspunde cu o tristețe apăsătoare:

„Doamne, nu am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa...” (Ioan 5:7)

Această imagine a apei ca poartă spre vindecare, dar și ca simbol al așteptării mântuirii, este subtil reînviată în versurile Norei Hruban:

„Statornice presimțiri freamătul adună
Taina apelor ce se adapă în lumină”

Spre deosebire de bolnavul din Evanghelie care nu avea „pe nimeni”, în universul poetic al Norei Hruban îngerul nu doar tulbură apele, ci „își strigă bucuria”.

În „Ascultă-mi tăcerea”, visarea și iubirea se împletesc în versuri fragile, dar pătrunzătoare:

„Ascultându-mi tăcerea prin care te visez,
…Supraviețuiesc într-o veșnică-așteptare.”

Când am închis această carte, nu am simțit că am terminat-o, ci că am coborât mai adânc în propriile gânduri. Poeziile Norei Hruban sunt ecouri ale trăirilor universale – timp, iubire, durere și nădejde – toate filtrate printr-o voce poetică sinceră și profundă. Așa cum scrie autoarea în poemul „Pe țărmuri”:

„De țărmuri te lovești
În necontenitul zbucium,
Încerci zadarnic să te regăsești.”

„Din rădăcina timpului” nu este un volum care se parcurge, ci unul care se trăiește. Fiecare poezie e o invitație la meditație și o reamintire că, în ciuda efemerului, spiritul uman caută mereu sens și lumină.

18.06.2025

Sorin Micuțiu