Vicleanul are douã feluri de
momele, dupã iubirea omului, care înclinã, fie spre pierzare, fie spre
mântuire. Este si o "ispitã a mântuirii" în care au cãzut multi
înselati, zicând cã-s mântuiti, când de fapt ei n-au sãvârsit nici
alergarea si nici dupã lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este
si ispita misiunii sau a trimiterii de la "Dumnezeu", precum este si
ispita muceniciei. în toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala,
mintile înguste, care spun cã nu mai au nimic de fãcut, decât sã creadã
si sã se socoteascã a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si
celelalte nãluci ale mintii înselate.
Au si ei o ostenealã: aceea de a ajunge la darurile
mai presus de fire, înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i
de mirare cã-i dã în robia înselãtorului de minte, ca sã-i chinuiascã.
Câte unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie
de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor
dupã daruri mai presus de fire, îmbulziti nu de vreo virtute, ci de
unirea de sine. Având acestia iubire fãrã minte pe care vor sã o
cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie sã o
cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie duhul rãului
sã-i amãgeascã desãvârsit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce
îndrãznesc sã se apropie de Dumnezeu, necurati la inimã. De aceea,
pentru îndrãznealã îi dã pe seama vicleanului sã-i pedepseascã. Astfel,
când atârnã de la Dumnezeu o atare pedeapsã pentru oarecare, îl
cerceteazã Satana luând chip mincinos al lui Hristos si, grãindu-i cu
mare blândete, îi trânteste o laudã, cu care-l câstigã fulgerãtor si
poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtã (Matei VIII,
19) si cu chinuri ce duce la împãrãtie, umblã dupã "plãceri
duhovnicesti". Iatã-l cu momeala de gât. De-acu, dupã oarecare scoalã a
rãtãcirii, când încrederea îi va fi câstigatã desãvârsit si-i va fi
întãritã, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine si
în Hristosul lui, încât si moarte de om e în stare sã facã,
întemeindu-se pe Scripturã.
Iatã cum "puiul de drac" al iubirii de sine,
fãcându-se bãrbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatãl sãu, tatãl
minciunii, strâmbã bietului om mintea, i se va pãrea pãcatul virtute
dumnezeiascã. Ba încã, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va pãrea cã
face slujbã lui "Dumnezeu" (dumnezeu care l-a înselat pe el) (Numeri
XXV, 7-13).
Când stai de vorbã cu câte unul din acestia, te
uimeste convingerea si siguranta lui, uneori legãtura cu judecatã a
cuvintelor lui, si nu poti prinde repede cã stai de vorbã cu un înselat
si un sãrit din minte. Asta, pânã nu-i afli prima spãrturã a mintii, de
la care apoi toate mestesugurile vicleanului trebuie sã-si dea arama pe
fatã. Trebuie sã-i prinzi momeala pe care a înghitit-o si care, de cele
mai adesea, e cãderea la laude, cu care tatãl minciunii si-a mângâiat
pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amãgit
de minte.
Si nu e mare mirarea, cãci zice un filosof: e destul
sã primesti în minte o singurã prejudecatã, ca apoi sã nu fii
prãpãstenie, la care sã nu ajungi în chipul cel mai logic cu putintã. De
aceea Biserica enumerã printre pãcatele mintii si prejudecãtile.
Pãrintele Arsenie Boca
din "Cãrarea împãratiei"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu