Despre slava oamenilor și slava lui Dumnezeu

"La ospăţul veşniciei vin pe-a razelor cărări

Revărsându-se din largul celor patru depărtări

Sufletele-nveşmântate în al curăţiei in

Strălicind în ogindirea feţei Mirelui divin

.........................................................

Printre unduiri de raze cu răsfrângeri de culori

Se deschide începutul nesfârşitei sărbători

Şi la masa nesfârşită numai aur cristalin

Vin câţi au răbdat cu Mielul foame, şi-nchisori şi chin" (Traian Dorz)

Cele mai convingătoare mărturii despre destinul omului şi despre lucrarea lui Dumnezeu în istorie sunt sfinţii. Când citeşti cu luare aminte pagini de sinaxar sau când te întâlneşti cu oameni sfinţi, simţi cum iubirea revărsată din Dumnezeu îşi risipeşte mireasma în lume. Dumnezeu este prezent şi lucrează pretutindeni, dar nicăieri nu-şi manifestă prezenţa şi slava Sa aşa cum o face în viaţa celor sfinţi. Ne simţim şi mai atraşi de Dumnezeu atunci când ne întâlnim cu frumuseţea nelumească din cuvintele şi chipurile celor care s-au făcut temple ale Duhului Sfânt. „Sfinţii sunt biruinţa cea mare a lui Dumnezeu, triumful harului Său, triumful puterii Sale, triumful slavei Sale” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, Ed Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 338).

Unde sunt bogaţii, actorii şi oamenii celebri din timpurile trecute? Cine mai aminteşte de ei? Cine mai este interesat astăzi ca să actualizeze chipurile lor, celebritatea lor de atunci? Palatul lui Diocleţian astăzi este ruină, iar peştera Pruncului Iisus este catedrală uriaşă. Cebritatea împăraţilor care au prigonit pe creştini s-a şters în negura istoriei, iar anonimatul sfinţilor este tot mai aclamat, armele marilor cuceritori au ruginit, numele lor s-au sters, iar oasele asceţilor care au dispreţuit slava lumii, izvorăsc mir şi fac tămăduiri. De la faimoasele edificii ale civilizaţiilor apuse poate nu au mai rămas nici ruinele, iar numeroasele peşteri ale sfinţilor au devenit centre de pelerinaj. Despre marile imperii de odinioară mai putem afla doar din cărţi, iar istoria Împărăţiei lui Dumnezeu este în plină desfăşurare şi dezvoltare. În curând despre toate culturile şi civilizaţiile, despre toate personalităţile celebre se va spune: „cele vechi s-au dus”, iar sfinţii uitaţi în negura istoriei vor fi chemaţi „din cărunteţea vremurlor trecute” să strălucească pe bolta cerului înnoit.

Eu aş întreba pe cel care-i încântat de celebritate şi bogăţie, pe cel care îşi plânge simplitatea şi anonimatul (că nu are cineva folos cineva dacă trăind în simlitate are înţelegerea lumească a bogatului): ce ar vrea să ştie lumea despre tine peste o sută de ani? Că ai fost un artist care ai creat impresie câţiva ani unor oameni piertori ca şi tine sau că ai fost un sfânt care ai bucurat pe oameni, pe îngeri şi pe Însuşi Dumnezeu? Că ţi-ai împlinit pentru o clipă toate dorinţele tale frivole şi mondene, iar apoi ai apus în marea uitării, sau că prin cumpătare şi credinţă, prin simplitate şi fapte bune ţi-ai înscris pentru eternitate numele în memoria lui Dumnezeu? Dar mai bine spus tu ce ai vrea să ştii despre tine? Chiar dacă îţi lipseşte curajul să faci a doua alegere, dacă îţi asculţi cu atenţie inima ta vei vedea că ea tânjeşte după Dumnezeu. La celebritate, bogăţie şi reputaţie lumească sunt puţini care pot ajunge şi chiar dacă ajung, asta nu numai că nu le foloseşte la nimic, dar îi încurcă şi-i îngreuiază grozav lucrarea mântuiri, însă la sfinţenie este chemat fiecare. Dumnezeu bate şi la uşa inimii Tale ca să-ţi îmbie calea ce duce spre cer, calea sfinţeniei.

„Adu-ţi aminte, suflete al meu, de viaţa cea de veci, de împărăţia cerurilor cea gătită sfinţilor, de întunericul cel osebit, şi de mânia lui Dumnezeu, care este asupra celor răi şi strigă: Miluieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine nevrednicul” (Canonul de pocăinţă către Mântuitorul Iisus Hristos)

Vasilică Nica

(o meditație la Duminica tuturor sfinţilor)