De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.

Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.

Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. Nemaisupuşi putrezirii, vom sta în faţa Judecăţii lui Dumnezeu. Am zis, mi-am zis eu: De ce oare mai trebuie să fie o judecată, dacă şi aşa omul, în momentul morţii lui, a şi fost judecat şi dus acolo unde merită să-i fie locul? De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată? N-am ştiut asta!… N-am ştiut!… Până n-am citit cartea unui mare filosof francez care a murit acum 200 de ani… Voltaire l-a chemat!…

Omul acesta a fost unul dintre cei mai mari necredincioşi care au trăit vreodată pe pământ. Un om plin de batjocuri împotriva lui Dumnezeu. Plin de ură împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Plin de răutate împotriva Evangheliei. Plin de ură împotriva Bisericii. Nu spunea altceva decât: „Zdrobiţi pe ticăloasa aceasta!”. Aşa-i zicea el Bisericii. „Să se nimicească credinţa. Să se zdrobească Biserica”. Până în ziua de astăzi, cu toţii îl laudă ca pe unul dintre cei mai mari filosofi ai lor. Eu i-am citit una din cărţile acestuia şi vă spun că niciodată n-am văzut o carte mai plină de batjocură împotriva lui Dumnezeu, împotriva Maicii Domnului, împotriva Evangheliei, împotriva Bisericii, împotriva lui Hristos, ca asta!… Şi scrie că această carte se tipărise în 120 de mii de exemplare şi era la a nu ştiu câta ediţie… Şi asta în limba română. Cine ştie în celelalte limbi de câte ori se va mai fi tipărit; şi nu numai asta, ci s-a răspândit probabil sute de milioane de exemplare în lumea întreagă. Şi gândiţi-vă că fiecare carte e citită de câţiva dintre oameni…

Ei, dacă această carte (scrisă cu talent, scrisă cu pricepere, scrisă cu iscusinţă, cu multă putere) a ajuns în mâna unui tânăr… cât rău a putut să facă ea în capul fără pricepere şi fără experienţă al unui om care nici nu se gândeşte prea mult să cântărească ceea ce citeşte şi aude…

Astfel că o singură carte rea a putut să întineze inimile a mii şi mii de oameni. Şi să ducă la pierzare şi la necredinţă atâtea suflete, mii de suflete… Gândiţi-vă, de 200 de ani, toate cărţile acestui necredincios cât rău au putut să facă şi pe câte suflete au putut să le ducă la moarte şi la pierzare. Şi nu numai el a scris aşa, ci şi alţi învăţători răi şi necredincioşi, părinţi răi şi necredincioşi. Câţi scriitori, câţi povăţuitori, povestitori de bancuri şi lucruri urâte, câţi îndemnători de rău pentru copii şi pentru cei mari n-au fost pe lume şi nu sunt încă?

Ei, omul acesta a murit de 200 de ani, dar cartea lui se răspândeşte şi astăzi, nimicind şi pierzând multe şi multe mii de suflete. De aceea omul acesta trebuie să învie la sfârşitul veacurilor, să vadă câte păcate a făcut el nu numai în timpul vieţii lui, ci şi prin lucrările pe care le-a făcut, prin cărţile pe care le-a scris, prin îndemnurile pe care le-a lăsat, prin sfaturile pe care le-a dat altora, care le-au ascultat… Câte suflete a dus el la pierzare şi cât rău a făcut pe pământ un om rău… Acela trebuie să învie în ziua Judecăţii, ca să vadă nu numai câte păcate a făcut pe lume când trăia, ci şi câte nenorociri au făcut după moartea lui lucrările pe care le-a lăsat el.

Fiecare suntem un astfel de învăţător. Un părinte e cât un scriitor pentru copiii lui.

O mamă e cât zece profesori pentru copiii ei. Ea-i învaţă, ea-i sfătuieşte, ea-i îndrumă. Şi cum îi sfătuieşte mama, aşa sunt şi copiii.

Au copiii o mamă bună şi credincioasă? Copiii vor fi buni şi credincioşi. Au copiii o mamă rea? Răi vor creşte. Copiii sunt cum îi creşte mama. În cea mai mare parte a lor, copiii sunt cum îi creşte mama. Pentru că ce pune mama în sufletul lor până la şapte ani nu-i nimeni ca să mai poată scoate de acolo. Dacă semeni acolo grâul curat şi sănătos al credinţei, omul acela nu va uita niciodată, oricât de departe ar ajunge. Oricât de sus ar ajunge, nu va uita niciodată ce i-a spus mama lui credincioasă.

Dar dacă are o mamă nepăsătoare, neatentă, o mamă care înjură, el nu vede decât purtări nepotrivite şi necuviincioase. Aşa va creşte şi copilul. Şi din aceşti copii vor creşte pe urmă chinuitorii altora. Copiii aceştia sunt cei care aduc nefericire altora şi care trăiesc spre nenorocirea tuturor celor ce trăiesc în jurul lor. De aceea trebuie să învie şi părinţii în Ziua Judecăţii, ca şi cei care au crescut copii răi să primească împreună cu copiii lor răsplata nu numai pentru faptele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, pentru că ei au fost aşa cum i-au crescut părinţii.

Şi de aceea trebuie să învie şi cei buni, pentru ca să primească răsplata nu numai după binele pe care l-au făcut ei când erau în trup şi în viaţă, ci şi după binele pe care l-au făcut cei ce au urmat după ei. Cei care, învăţaţi şi crescuţi de ei bine şi frumos, au făcut şi ei binele, la rândul lor. Părinţii au murit, s-au dus… Scriitorul credincios care a scris o carte frumoasă pentru creşterea, pentru îndrumarea, pentru zidirea, pentru ducerea unei vieţi curate, care i-a învăţat, şi el moare… Dar cartea lui, pilda lui, sfaturile lui îi vor îndruma mai departe şi pe alţii care vor veni. Pentru că un vorbitor poate să înveţe zece, o sută sau o mie de ascultători, dar un scriitor vorbeşte şi după moartea lui şi învaţă milioane şi milioane de oameni. „Vorba zboară, scrisul rămâne”, spune o veche înţelepciune – şi aşa şi este. De ce trebuie să învie Sfântul Apostol Pavel? Sfântul Evanghelist Luca? Sfântul Ioan? Sfântul Ioan Gură de Aur? Sfântul Vasile? Sfântul Grigorie? Sfântul Părinte Iosif?

Trebuie să învie, să vadă nu numai cât bine a făcut lucrarea lor, scrisul lor în zilele vieţii lor, ci şi după ei, de ani, de zeci de ani, de sute de ani până astăzi…

Câţi oameni a adus la mântuire o scriere frumoasă! Pe câţi oameni i-a adus la mântuire epistolele Sfântului Apostol Pavel! Evangheliile Sfinţilor Luca, Marcu, Ioan, Matei! Pe câţi oameni i-a adus la Dumnezeu învăţăturile curate lăsate nouă de Sfinţii Părinţi şi de înaintaşii noştri în Biserică!

Pe câţi oameni i-a adus la Dumnezeu cărţile şi lucrarea Părintelui Iosif!… Iată, el a trecut la Domnul în 1938. În curând sunt 43 de ani de la moartea lui, dar lucrarea pe care a făcut-o, scrierile lui, îndrumările lui, sfaturile bune, pilda lui, jertfa lui aduc şi astăzi mereu şi vor aduce mereu suflete la Dumnezeu. Ori de câte ori se întoarce cineva la Dumnezeu în această Lucrare, să ştiţi, o mare parte din merit o are părintele acela care ne-a mărturisit nouă de la început Cuvântul cel Sfânt.

Căci dacă noi suntem astăzi aici în mijlocul frăţiilor voastre şi dacă avem un cuvânt şi un îndemn, o cântare şi o rugăciune, o lacrimă şi un cuvânt plin de putere, o mare parte – poate cea mai mare parte – o are el, părintele care ne-a învăţat pe noi şi ne-a spus nouă Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi eram străini şi departe… Pe locurile aceste unde noi umblăm astăzi şi lăudăm pe Dumnezeu nu era nimeni, nimeni care să-L cunoască pe Dumnezeu. Nici nu vă puteţi închipui ce întuneric era aici! Nu era o carte, o Biblie în nici o casă, nu ştia nimeni o cântare duhovnicească, nu ştia nimeni o rugăciune de mulţumire, un cuvânt de îndemn. Nu era nimeni, nu ştia nimeni, cum era înainte de facerea pământului şi facerea lumii.

Aşa era aici! Nu ştim noi mulţumi lui Dumnezeu pentru că avem Cartea Sfântă. Avem mii de cântări. Sunt fraţi care ne mărturisesc Cuvântul. Avem ocazii să ascultăm Evanghelia. Avem adunări pline de binecuvântare, ca şi asta de astăzi, unde ni se arată nouă lumina. Lumina pe care înaintaşii noştri au simţit-o undeva de dincolo de ei. Dar lumina noastră este acum atât de limpede şi de clară aici, precum este lumina soarelui faţă de lumina lunii.

Ei eu trăit cu lumina lunii, unde lucrurile n-au fost niciodată limpezi. Noi trăim în Lumina Soarelui, Cuvântul lui Hristos este lumină pentru noi. Dacă vrem să-L ascultăm, nu există nici o răscruce din viaţa noastră, nici o împrejurare în care El să nu ne arate ce drum să luăm. Ce să facem… Numai că prea puţină ascultare găseşte acest Cuvânt azi în inimile noastre. Prea puţin ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi din cauza aceasta noi suntem slabi şi neputincioşi şi Cuvântul lui Dumnezeu mai mult trece pe lângă urechile noastre decât intră prin ele ca să ajungă la inimă.

Am dori din toată inima să ne oprim în seara aceasta asupra acestor adevăruri care ne învaţă cele dintâi datorii, de copii, pe care trebuie să le trăim în curăţie, în sfinţenie şi ascultare de părinţii noştri, în primul rând cei duhovniceşti, pentru că este scris: „Dacă părintele tău trupesc şi părintele tău duhovnicesc îţi cer amândoi în acelaşi timp să faci un lucru pentru ei, eşti dator cel mai întâi să-l asculţi pe părintele tău cel duhovnicesc, apoi pe celălalt”.

Când părinţii noştri cei duhovniceşti sunt în mijlocul nostru sfătuitori şi îndrumători, datori suntem să-i ascultăm cu toată atenţia, cu toată graba şi cu toată grija, fiindcă ei ne învaţă adevărurile mântuirii noastre. Nu numai pentru fericirea trecătoare şi pământească – dar şi pentru asta –, însă în primul rând pentru fericirea noastră veşnică.

Şi în al doilea rând, seara aceasta am dorit să fie o seară de multe învăţături pentru părinţi, pentru mame în primul rând. Noi suntem aproape de Naşterea Mântuitorului nostru. Dorim să aducem mereu înaintea noastră pilda Sfintei Fecioare, Maica Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care i-a fost încredinţat ei.

Mame, scumpe surori şi mame, nu vă închipuiţi că fiii pe care i-aţi născut sunt în primul rând ai voştri. În primul rând sunt ai lui Hristos, ai lui Dumnezeu. Să-i primiţi de la El, să-i creşteţi pentru El. Creşteţi-i pentru Domnul!

Ce bine ar fi dacă mamele ar creşte copii în aşa fel, încât cel dintâi cuvânt pe care îl rosteşte să nu fie „mamă”, ci să fie „Iisus”!

Să-i înveţi, să-i învăţăm noi pe copiii noştri ca cel dintâi cuvânt pe care îl rostesc să fie „Iisus”!

„Iisus” să rostească guriţa lor dulce. Cuvântul lor sfânt cel dintâi să fie „Iisus”. Atunci va fi cu adevărat fericită şi mama, şi tatăl lui. Pentru că acela ce îl iubeşte în primul rând pe Dumnezeu, acela va iubi pentru totdeauna şi cu tot sufletul său şi pe mama sa, şi pe tatăl său, cu adevărat.

Mama unui astfel de copil nu va plânge niciodată că copilul ei nu-i mai vorbeşte, n-o mai ascultă, n-o mai iubeşte. Mama unui astfel de copil născut în dragostea lui Dumnezeu va avea mereu numai lacrimi de mulţumire şi bucurie, pentru că Hristos îl va învăţa cum să-i iubească şi să-i ajute în fiecare zi pe părinţii lui.

Am dorit din toată inima întâlnirea noastră de aici, cu prilejul acestei naşteri, cu prilejul acestui copilaş binecuvântat care s-a născut într-o familie iubită. Fratele nostru şi sora noastră în Domnul au fost binecuvântaţi de Domnul cu acest copil, ca să-l crească binecuvântat, pentru care şi noi Îi mulţumim lui Dumnezeu şi [Îl rugăm] să le dăruiască puterea şi lumina de care au nevoie ca să-l poată creşte după voia Domnului… Neuitând nici o clipă că el este fiul Domnului, să l crească cum l-a crescut Maica Domnului pe Domnul Iisus.

Aşa ar trebui să-i crească surorile noastre pe copiii lor. Cum L-a crescut Maica Domnului. Cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântarea şi cu rugăciunea. În aşa fel l-a crescut ea, încât, la 12 ani, Copilul putea să stea de vorbă cu cei mai mari învăţaţi din Ierusalim.

Ce creştere frumoasă! Numai pentru aceasta, cât se cuvine să o cinstim noi pe Sfânta Fecioară, Maica Domnului! Cât a ostenit ea, cât s-a rugat ea, cât s-a jertfit ea! Cum L-a învăţat ea să citească, cum L-a învăţat ea să se roage!

El era Fiul lui Dumnezeu, dar era în trup omenesc. Şi El a avut nevoie de îngrijire, ca oricare copil nou-născut de om pe pământ, pentru că este scris: „În toate privinţele a fost ca şi noi, supus slăbiciunilor, supus greutăţilor, încercărilor şi lipsurilor. Şi Lui i-a fost frig! Şi Lui trebuie să-i fi fost frig în ieslea din Betleem… Cum trebuie să se fi dezbrăcat ea de hainele ei, ca să-L îmbrace, să-L încălzească pe Copil… Şi au fost oameni săraci. De câte ori trebuie să-şi fi luat bucăţica ei de la gură, să o dea Copilului, ca să crească El! Aşa face orice mamă sfântă şi bună! De câte ori trebuie să fi renunţat ea la somnul ei, ca să ocrotească somnul Lui! Poate Copilaşul va fi fost şi bolnav; de câte ori va fi trebuit să sufere ea… Asta o ştie numai o mamă obosită, muncitoare, lipsită. Şi care, după ostenelile unei zile, trebuie să vegheze noaptea lângă leagănul în care era un copil bolnav.

Dar ea a vegheat şi a făcut toate acestea cu simţământul că-şi împlineşte o datorie sfântă faţă de Dumnezeu, de a-L creşte pe Copilul, pe Fiul lui Dumnezeu. Aşa L-a crescut ea, nu ca pe fiul ei!

Pe fiul tău îl mai trânteşti, îl mai izbeşti, îl mai neglijezi, dar pe Fiul lui Dumnezeu nu.

Când simţi şi ştii că trebuie să-L creşti pe Fiul lui Dumnezeu, atunci Îl creşti cu toată teama, cu toată evlavia, cu sfinţenie, cu lacrimi, cu rugăciune, cu temere de Dumnezeu, cu respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, încredin¬ţându L întotdeauna lui Dumnezeu. Şi fiind totdeauna plină de teama: „Nu cumva să greşesc cu ceva înaintea lui Dumnezeu”.

Eram lângă o soră care născuse de curând; copilaşul nu putea să vorbească, nu poate, nu ştie să vorbească… Zâmbea uneori în somn… Ea spunea: „Da, uite, el zâmbeşte acum îngerilor dintre care a venit”. Copiii noştri vin în trupul în care le-a pus Dumnezeu duhul lor, în sămânţa din noi, dar duhul lor vine din lumea duhurilor alcătuite şi făcute de Dumnezeu. Ei nu ştiu să vorbească limba noastră încă, ei au limba pe care au vorbit-o ei înainte de a se întrupa prin sămânţa din fiinţa noastră. Viaţa lor din duh era alta. Aici nu ştiu să se poarte, încă n-au mişcarea şi puterea, şi viaţa, şi mijloacele de care să se folosească ei în viaţa aceasta pământească, cum suntem noi. Ei vin dintr-o altă lume, unde se umblă altfel, se vorbeşte altfel, se gândeşte altfel. Ei trebuie să se adapteze în timp îndelungat la viaţa pe care o avem noi aici. De aceea ei vin total nepregătiţi şi au nevoie de îngrijirea cuiva care să-i poată ajuta până când ajung şi ei să capete însuşirile de care au nevoie să se mişte în lumea asta în care au ajuns aici ca şi noi.

Ce greu le vine să înveţe limba noastră omenească! Ei acolo vorbeau limba duhurilor sfinte, limba cerească. Şi acum ce greu le vine copilaşilor până când ajung să înveţe limba noastră! Până când ajung să umble! Până când ajung să gândească şi să se adapteze le felul de viaţă de pe pământ…

Noi trebuie să ştim că ei au venit dintr-o astfel de viaţă. Aici se pregătesc şi noi îi ajutăm să se pregătească să-şi împlinească scopul pentru care Dumnezeu i-a trimis în viaţa aceasta, ca, adaptându-se la viaţa aceasta, să lucreze apoi – cu aceste puteri pe care le au şi cu priceperea pe care o capătă – la slava lui Dumnezeu, la fericirea lor şi la fericirea semenilor lor spre care i-a trimis Dumnezeu.

Aici avem noi marea noastră datorie, să-i socotim totdeauna ca fiii lui Dumnezeu, ca să-i creştem pentru slava lui Dumnezeu. Partea noastră pe care trebuie s-o adăugăm la creşterea lor aceasta este: datoria noastră şi răspunderea noastră – [care vor fi] şi răsplata sau osânda noastră înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lor.

Să nu uităm asta niciodată şi, cu toată teama şi cu tot respectul faţă de Cuvântul lui Dumnezeu – acei cărora Dumnezeu ne-a dat copii trupeşti –, trebuie să ne străduim să-i creştem în aşa fel, încât Dumnezeu să-Şi împlinească prin ei scopul pentru care i-a trimis pe pământ.

Dar copii trupeşti nu putem avea toţi. Sunt unii dintre noi oameni rânduiţi de Dumnezeu pentru un alt scop. Copii sufleteşti însă toţi putem avea. Şi aceasta-i datoria noastră a tuturor, mai ales a celor care n-au copii trupeşti: să-i poată creşte pentru Dumnezeu, să-şi facă copii duhovniceşti. Să aducă suflete la Domnul. Să nască oameni pentru Dumnezeu. Să cheme suflete la Hristos. Întorcându-te în primul rând tu, după aceea să cauţi să aduci mereu suflete la Domnul.

Să ai şi tu copii sufleteşti. Este scris: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul!”. Aceasta e şi cu privire la creşterea şi înmulţirea pământească şi trupească, dar cred că în cea mai mare măsură dorinţa lui Dumnezeu este ca noi să creştem fii duhovniceşti şi să înmulţim fiii duhovniceşti, ca să umplem cu ei cerul.

Să creştem fii ai lui Abel, fii ai lui Hristos, nu fii ai lumii, ai păcatului, ai stricăciunii. Chiar şi cei credincioşi, oricât de multă străduinţă şi silinţă îşi dau să-şi crească toţi copiii lor după voia lui Dumnezeu, să devină fii ai lui Hristos, de cele mai multe ori mulţi dintre copiii celor credincioşi nu-i ascultă pe părinţii credincioşi, ci rămân copii necredincioşi, fiinţe necredincioase… De ce?

Până la şapte ani, copilul creşte sub îndrumarea mamei şi a tatălui său. Până atunci el ascultă de mama, ascultă de tata. Şi mama îl ia de mână, îl duce la biserică, îi împreună cele trei degetuţe şi îi spune: „Fă, mamă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi îl învaţă să se roage şi îl învaţă Tatăl nostru. Şi copilul îl ascultă şi-l urmează pe părintele său.

Dar vin anii, acei ani când copilul capătă pricepere să-şi ia în mâini soarta lui. El însuşi ajunge în stare să aleagă calea pe care s-o ia. Dar atunci cel mai adeseori el nu mai alege calea cea bună pe care îl îndeamnă părinţii, ci calea cea rea pe care îl îndeamnă firea pământească, firea păcătoasă şi lumea cea plină de păcat din jurul său.

Şi atunci vin lacrimile şi rugăciunile, şi ţipetele, şi strigătele părinţilor… Şi unii mai ascultă, dar alţii nu mai ascultă niciodată, nici de Cuvântul lui Dumnezeu, nici de cuvântul părintelui. Nici de cuvântul fratelui, nici de cuvântul învăţăturii, ci merge din rău în mai rău. De aceştia nu mai răspund părinţii; pentru aceştia răspund ei înşişi. Răspund ei în veci, pentru că n-au ascultat sfatul şi îndrumarea cea sănătoasă, ci au mers pe calea neascultării şi răutăţii.

Dorim din toată inima – ceasul acesta trece aşa repede, timpul petrecut împreună se sfârşeşte aşa de curând… dar am dori foarte mult şi-L rugăm pe Domnul ca măcar o parte din îndrumările, din sfaturile şi din cuvintele pe care Duhul lui Dumnezeu ni le-a inspirat unora să le spunem şi altora, să le ascultăm, să nu le uităm după ce am ieşit de aici.

Să ţinem minte, pentru că vremea de acum este o vreme unică în viaţa noastră.

Nu oricând avem noi astfel de prilejuri şi nu-s multe astfel de ocazii în viaţa noastră, când putem să auzim ori să punem la inimă astfel de învăţături, deşi ele nu sunt departe de nici unii dintre noi.

Că ştim noi, prea puţine osteneli ne dăm toţi pentru lucrurile cu adevărat folositoare. Prea multe din puterile noastre le risipim pe lucrurile care se pierd şi se uită, şi se nimicesc o dată cu întrebuinţarea lor pe pământ.

Totuşi Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi Adevărat şi, atât cât este nevoie, dacă vrem să ţinem seama, Cuvântul lui Dumnezeu ni le arată, ni le descoperă, ni le înfăţişează şi ne dă ocazia să le ascultăm.

Dorim din toată inima ca astăzi, măcar atâtea din adevărurile pe care Domnul a făcut şi a vrut să ne facă să le simţim, să le păstrăm în inima noastră. Ar fi fost de spus atât de multe lucruri cu privire la aceste adevăruri scrise în „Cântările Treptelor”. Sunt lucruri aşa de frumoase în Psalmi, dar Dumnezeu ne-a pus la îndemână fiecăruia dintre noi şi priceperea, şi Cuvântul, să citim şi să-l adâncim singuri.

Când ne culcăm în patul nostru seara, să nu ne întoarcem repede pe partea cealaltă şi să ne dăm somnului şi odihnei trupeşti, ci să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am auzit. Să medităm la faptele zilei pe care am trăit-o.

Să mai gândim asupra lucrurilor de care Dumnezeu ne-a făcut parte să le auzim.

Şi să ne gândim că aceste adevăruri privesc nu numai viaţa aceasta, ci şi viaţa veşnică, pe care o putem pregăti şi nouă, şi celor care sunt legaţi de viaţa noastră, familia noastră de aici. Aveţi fiecare fiinţe scumpe pe care Dumnezeu vi le-a legat de inimă.

Căutaţi să-L iubiţi pe Domnul, primiţi-L în inimă mai adânc. Lăsaţi să vă stăpânească Hristos sufletul mai deplin. Primiţi-L pe Domnul în inimă mai hotărât. Nu lăsaţi loc în inimă pentru lucrurile pământeşti. Trăiţi cu Hristos din plin, toată viaţa, toată inima să ne fie predată Domnului.

Nu un sfert, nu jumătate, nu trei sferturi, ci toată!

Pentru ca în inima noastră să nu mai aibă loc lumea şi dorinţele pământeşti. Cine se predă lui Dumnezeu din toată inima şi Îl iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, acela nu se va mai târgui cu Domnul, dacă să lase şi păcatul cutare… Dacă să se dezbare şi de obiceiul cutare…

Ci se va lepăda de sine aşa după cum este scris: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine”, de tot ceea ce este fire pământească, dorinţă pământească, lucrare pământească în viaţa noastră… Şi, predându-ne lui Hristos pe deplin, să trăim o viaţă de ascultare cu Dumnezeu şi de binecuvântare pentru cei din jurul nostru.

Poate că aveţi copii, copii dragi pe care Domnul i-a luat la El, şi acum ruperea şi despărţirea de aceste fiinţe vă este ca o rană deschisă care sângeră mereu. Un copil pe care Domnul ni l-a luat este pentru noi o durere trupească, dar o binecuvântare sufletească.

Un copil plecat la Dumnezeu este acolo un suflet care se roagă şi care doreşte şi mijloceşte mereu la Dumnezeu pentru mama sa, pentru părinţii săi.

De multe ori Domnul foloseşte faţă de noi mijlocul acesta pentru a ne aduce la El, luându-ne câte o fiinţă scumpă sus în Cer.

Aşa cum făcea un cioban când voia să treacă apa cu oile sale, dar oile nu voiau. Atunci lua mieluşelul unei oiţe în braţe şi trecea el întâi cu mielul prin apă; şi atunci oaia venea după miel, trecea prin orice apă şi după ea trecea toată turma, treceau oile una după alta.

De multe ori Dumnezeu ne ia la El câte o fiinţă scumpă şi, dacă noi ştim şi mai dorim să îi mai vedem vreodată pe cei iubiţi plecaţi în Cer, atunci ştim şi că, fără să ne întoarcem la Domnul, noi nu-i vom vedea niciodată. Dar dacă dorim să-i mai vedem vreodată pe cei iubiţi care au murit, atunci noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu, la Domnul Iisus, să fim credincioşi; şi atunci sigur că odată, când şi noi vom trece peste apa rece a morţii, vom ajunge cu toţii iarăşi la păşunea cea cerească şi fericită a veşniciei. Dar fără Hristos nu vom avea niciodată putere să vedem acest lucru.

Dorim să avem copii buni? Trebuie ca noi înşine să devenim mai întâi copii ai lui Dumnezeu. Să ne predăm Domnului, să ne hotărâm pentru El, să ne întoarcem cu adevărat la Dumnezeu. Numai atunci noi vom putea creşte copii binecuvântaţi, care vor fi pe urmă ei înşişi o pricină de binecuvântare, la rândul lor, şi pentru noi, şi pentru cei care le vor urma lor.

Ca încheiere a tuturor acestor lucruri, noi dorim din toată inima ca toţi cei care nu v-aţi hotărât pentru Domnul să vă hotărâţi pentru El. Pentru ca să căpătaţi putere şi să dobândiţi o viaţă sfântă, să trăiţi o viaţă de biruinţă şi de credinţă până la capăt.

Atunci viaţa noastră schimbată va aduce roade sfinte şi binecuvântate. Copiii pe care îi vom creşte, cuvintele pe care le vom lăsa în urma noastră, pildele şi exemplul vieţii noastre îi vor îndemna mereu şi pe alţii să vină la Dumnezeu.

Şi după ce noi nu vom mai fi pe pământ, cuvintele noastre, cărţile noastre, îndemnurile noastre vor lucra în copiii şi în fraţii noştri, în urmaşii noştri; iar în Ziua Judecăţii, noi vom vedea fericiţi că nu numai în timpul vieţii noastre am ajutat sufletele să vină la mântuire, ci şi după moartea noastră mulţi-mulţi s-au mai întors la Dumnezeu prin ceea ce am lăsa în urma noastră.

Fericiţi vor fi cei credincioşi! Astăzi încă nu ne dăm seama ce fericire e să fii credincios, dar mâine va veni vremea când veţi vedea ce bine a fost că v-aţi întors la Dumnezeu atunci când v-aţi întors…

că v-aţi hotărât pentru El; chiar dacă au venit şi necazuri în viaţa aceasta. Fără necazuri nimeni n-a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi toţi sfinţii, martirii, mucenicii, începând cu Domnul nostru Iisus Hristos, toţi apostolii şi sfinţii Săi până astăzi… oricine a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu a trebuit să intre prin necazuri. Să nu vă înspăimântaţi de necazuri. Necazurile trec, dar bucuria rămâne.

Suferinţele se duc, dar răsplata lor rămâne. Luptele, încercările, greutăţile se duc, dar cununa rămâne după ele pe totdeauna.

Luptaţi şi vă păstraţi cununa! Să vă păstraţi credinţa până la sfârşit. În felul acesta veţi creşte copii binecuvântaţi, care vor fi fericirea familiei, fericirea satului, fericirea oraşelor, fericirea patriei noastre, a neamului nostru.

Neamul acela este binecuvântat, care are mame credincioase şi copii credincioşi. Viitorul acestui neam este asigurat. Dar vai de neamul care şi-a pierdut credinţa, în care părinţii şi-au pierdut credinţa, în care fiii şi-au pierdut sfinţenia.

Să ne ajute Dumnezeu să fim şi să rămânem credincioşi!

Să ne ajute Dumnezeu să ne creştem copiii binecuvântaţi! Să-i naştem, să-i concepem în stările înalte şi sfinte şi să-i creştem binecuvântaţi, ca să ne putem bucura şi noi, şi Dumnezeu de ei, aici şi în veşnicie. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

sursa: comorinemuritoare.ro