„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Rugăciunea Sf. Efrem Sirul
De vom avea toate ale lumii, dar dragoste nu vom avea, de nici un folos nu ne vor fi acelea, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel (I Cor. 13, 1-3). Iar Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan ne destăinuieşte că Dumnezeu Însuşi este Iubire (I Ioan 4, 16). Cugetând la acestea, fraţilor, să ne încălzim cu focul dragostei inimile noastre cele răcite şi să ne topim laolaltă în flacăra dragostei lui Hristos, Care a biruit lumea!
"Este evident că dragostea, pe care Sfântul o cere nu pentru sine ci pentru a o putea înmulţi în sufletul său şi astfel mai mult să-L iubească pe Dumnezeu şi mai mult să o răsfrângă asupra aproapelui, nu este acea „dragoste” din romanele sau filmele de gen. Nu este acea „părută” dragoste care, la începutul unei căsnicii, transformă defectele în calităţi iar mai apoi, la vremuri de încercări, defectele înving calităţile şi devin chiar mai mari decât au fost la început. Cauza, ne spune Arh. Serafim Alexiev este lipsa de orice străduinţă a ambilor soţi de „a se apropia şi duhovniceşte”. Binecuvântata cununie trebuie să fie imediat urmată de dorinţa celor doi soţi de a cunoaşte fiecare în parte, dar mai ales împreună, dragostea duhovnicească. Cel mai minunat, cel mai fericit sentiment la care un creştin poate ajunge este Dragostea pură, el poate trăi chiar în viaţa aceasta pământeană într-o Împărăţie a Cerului, dacă se dedică întru totul, cu trup şi suflet, Domnului. Este cunoscut că nu toţi putem fi monahi şi sfinţi, dar şi mirenii îşi pot păstra „duhul dragostei” printr-o meditaţie zilnică la cele dumnezeieşti, prin întreţinerea unui climat religios în familie, oferind o educaţie frumoasă copiilor atât prin „învăţături”, cât şi prin exemplul personal, prin păzirea poruncilor şi înmulţirea faptelor bune. Sigur, doar cei „aleşi”, dar care au primit cu bucurie şi fără cârtire suferinţele pentru Hristos, vor trăi acea sublimare a sentimentului de dragoste aşa cum a fost el la început, în inimile protopărinţilor noştri, înainte de păcatul originar. După aceea, ne spune autorul, Dragostea a fost „zdruncinată”. Mai departe, afirmă apodictic: „Dragostea este însăşi esenţa lui Dumnezeu”.
Dar dacă inima noastră este împietrită, dacă nu simte niciun fior de dragoste înseamnă că şansele noastre de a iubi cândva sunt inexistente? Nu trebuie să deznădăjduim. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc că fie şi „fără de dragoste” să înfăptuim faptele credinţei, să avem lucrarea mântuitoare a rugăciunii şi Dumnezeu ne va „încălzi” inima cu „dragostea cea desăvârşită”. Nu cumva o năzuinţă de a iubi e deja un semn, că în sufletul acelui creştin există în stare latentă dăruirea de sine, dragostea, dar greşelile comise, voit sau poate nevoit, i-au întunecat pentru o perioadă minţile şi i-au închis inima?! În această lume „plină de permanentă răutate şi rea-voinţă” ne atrage atenţia Părintele Serafim, sunt multe piedici „în înfăptuirea dragostei”
Sursa: credinta-ortodoxa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu