,,Clopoţelul a sunat de mult timp. Pe holul şcolii era linişte deplină. Învăţătorul de serviciu, o doamnă blondă, îmbrăcată în costum albastru închis, verifica să vadă dacă totul e în ordine.
Aşa părea să fie până să audă un scâncet de copil. S-a uitat înspre ghiveciul uriaş cu un ficus imens, că parcă de acolo venea suspinul…Se apropie şi zări tupilată o fetiţă cu codiţe, cu capul în palme, sughiţând de plâns…Învăţătoarea a întrebat-o cu o voce blândă:
- Ce s-a întâmplat?... De ce plângi?....Te-ai lovit?...Te-a lovit vreun copil?...dar, fiindcă răspunsurile întârziau să apară, doamna s-a apropiat de ghemotocul ce începuse să tremure…O atinse uşor pe umăr, apoi apăsă mâna mai tare, încercând să îi cuprindă umărul mititel în căuşul palmei…Gestul acesta oprise brusc tremuratul şi fetiţa ridică faţa roşie de plâns…Ochii priveau un pic speriaţi…Buzele tremurau uşor…Învăţătoarea o prinse de mână şi încercă să o scoată din ascunzătoarea ei…Fetiţa nu s-a opus. A simţit că nu i se va întâmpla nimic rău…Ajunse în mijlocul holului, învăţătoarea se aplecă pe vine, devenind de o statură cu fetiţa…Atunci observă o frumuseţe de ochişori verzi…Parcă erau frunze de fragi pline de rouă…A privit-o îndelung, zicând mai mult ca pentru sine: ,,Ce mult mi-aş mai fi dorit o fetiţă, măcar una…”
Îşi reveni repede din gânduri şi încercă să afle cum o cheamă pe fetiţă, dar aceasta nu zicea nimic…doar o privea lung şi părea a spune ceva cu privirea…Învăţătoarea nu prea ştia ce să creadă…aşa că, până să se gândească la câte şi mai câte lucruri, o rugă să îi arate unde este clasa ei. În câteva momente se afla în celălalt capăt al holului de unde venea o altă învăţătoare, speriată că eleva ei întârziase la oră…Din două cuvinte, învăţătoarea de serviciu a înţeles că fetiţa, ce se numea Lavinia, suferea de autism…Nu voia să vorbească cu nimeni, nu putea…cu excepţia anumitor persoane…Înainte de a se despărţi, Lavinia i-a zâmbit învăţătoarei ce a salvat-o, apoi i-a făcut cu mâna…
A doua zi doamna Irina, că aşa se numea învăţătoarea, se duse în clasa Laviniei…Aceasta a venit repede şi a îmbrăţişat-o. Doamna Irina încerca să îi pună întrebări, să o facă cumva să vorbească, dar nu reuşi în cele 10 minute…
Aşa procedă în mai multe zile la rand, dar fără rezultat, deşi se legase o prietenie între cele două…Fetiţa se desprindea din îmbrăţişare de fiecare dată fericită şi se juca apoi cu colegele ei.
Într-o zi doamna Irina îi aduse un îngeraş, îndemnând-o să vorbească cu el în fiecare seară…Fetiţa a dat din cap zâmbind, a luat îngeraşul şi l-a arătat prietenelor, apoi îl puse în ghiozdan…
Zilele treceau şi Lavinia tot nu voia să vorbească…în schimb era de o voioşie de nedescris…zâmbea când o vedea pe doamna Irina, îi făcea cu mânuţele un semn, un fel de fluturaş. Atunci doamnei Irina îi veni ideea să îi arate şi ea un semn, o inimioară realizată din alipirea degetelor mari şi arătător de la cele două mâini. Lavinia a învăţat foarte repede simbolul iubirii. De fiecare dată când se întălneau pe holuri se ,,salutau “ cu acest semn şi faţa le radia la amândouă…
Doamna Irina se gândea adeseori: ,,Doamne, copilul acesta mă vrăjeşte…mă face să o iubesc nespus de mult…Văd că iubirea mea îi face atât de bine…poate într-o zi va vorbi…Doamne, îndură-te de Lavinia, să poată spune măcar cuvintele esenţiale ale vieţii…!”
După aceste gânduri şi după această rugăciune şoptită pe holul şcolii, au mai trecut câteva săptămâni. Doamna Irina se mutase în altă sală de clasă. Se vedea mai rar cu Lavinia, doar când avea timp să meargă pe acolo, în celălalt capăt de şcoală…
În ziua de 8 Martie, se pomeni în clasă cu învăţătoarea Laviniei. A tresărit gândindu-se că va primi o veste rea, dar nu a fost aşa. Venise ca să o invite în clasa ei, că are o supriză acolo…Au coborât împreună vorbind despre Lavinia…Simţea un tremur puternic în inimă…îi plăceau surprizele…o întinereau. În câteva clipe au ajuns în clasă. Toţi elevii erau ridicaţi, iar Lavinia era în faţa clasei, aşteptând-o. I-a sărit în braţe, i-a dăruit un mărţişor şi o felicitare pe care era lipit un îngeraş de mătase…apoi şi-a apropiat gura de urechea doamnei şi i-a şoptit : ,,Vă iubesc, doamna Irina! “. S-a depărtat şi, împreună cu toată clasa, au format cu degetele inimioara exact aşa cum o învăţase doamna Irina pe Lavinia…
Tocmai atunci a intrat domnul director şi a zărit 25 de inimioare şi două doamne cu ochii licărind…
( Mariana L. )
Un comentariu:
Superb si emotionant! Felicitari pt aceasta postare!
Trimiteți un comentariu