"...Toţi ucenicii Domnului au avut nevoie de vreun semn să poată crede că Hristos a Înviat. Chiar şi ucenicul cel mai iubit.
Dar Sfânta Sa Mamă n-a avut nevoie de nici un semn.
Pentru ea fuseseră destule cele pe care le văzuse începând cu ziua Bunei-Vestiri.
Singură ea crezuse în ceea ce i se vestise ( Isaia 53: 1).
Ea Îi pusese numele Iisus, Cel ce mântuieşte ( Luca 1: 31)
Ea a auzit mărturia îngerilor, a păstorilor, a magilor.
Ea L-a sărutat şi L-a hrănit la sânul ei.
Ea L-a îmbrăţişat ţi L-a încălzit la inima sa, derindu-L de frig şi de primejdii.
Ea L-a dus în Egipt, a suferit şi a muncit pe la străini, ca să-L hrănească şi să-L îmbrace.
Ea, Mama Lui Scumpă, a tremurat şi s-a rugat cu atâtea lacrimi pentru El peste legănuţul Lui.
Ea, care stătea mereu în umbra Lui retrasă şi smerită, fără a dori să fie nici măcar văzută de mulţime, era desigur cea mai atentă ascultătoare a cuvintelor Lui.
Fiindcă nimeni altcineva pe lume nu mai putea avea asemenea încredinţare despre Dumnezeirea Lui ca ea, Mama Lui Dulce.
De aceea credinţa tuturor celorlalţi a avut nevoie de semne şi dovezi, de întrebări şi răsounsuri, de alergări şi pipăiri.
De aceea credinţa Maicii Sfinte n-a avut nevoie de acestea, pentru că singură ea nu se îndoise niciodată.
De aceea nici nu se scrie nimic despre ea în toate aceste frământate zile, fiindcă lucrurile cele mai evidente nu-i nevoie să le dovedeşti.
Cele scrise s-au scris anume spre credinţa celor ce încă nu credeau ( Ioan 20: 31 ).
S-au despre cei ce s-au îndoit, pentru cei care încă se mai îndoiesc, ca să nu se mai îndoiască.
S-au scris despre cei care n-au crezut, pentru cei care încă nu cred, ca să nu mai fie necredincioşi.
Dar nu s-a scris despre Maica Domnului, care a crezut, pentru cei care cred.
Pentru că aceştia n-au nevoie de dovezi.
Ei cred mai fericiţi fără ele..."
Dar Sfânta Sa Mamă n-a avut nevoie de nici un semn.
Pentru ea fuseseră destule cele pe care le văzuse începând cu ziua Bunei-Vestiri.
Singură ea crezuse în ceea ce i se vestise ( Isaia 53: 1).
Ea Îi pusese numele Iisus, Cel ce mântuieşte ( Luca 1: 31)
Ea a auzit mărturia îngerilor, a păstorilor, a magilor.
Ea L-a sărutat şi L-a hrănit la sânul ei.
Ea L-a îmbrăţişat ţi L-a încălzit la inima sa, derindu-L de frig şi de primejdii.
Ea L-a dus în Egipt, a suferit şi a muncit pe la străini, ca să-L hrănească şi să-L îmbrace.
Ea, Mama Lui Scumpă, a tremurat şi s-a rugat cu atâtea lacrimi pentru El peste legănuţul Lui.
Ea, care stătea mereu în umbra Lui retrasă şi smerită, fără a dori să fie nici măcar văzută de mulţime, era desigur cea mai atentă ascultătoare a cuvintelor Lui.
Fiindcă nimeni altcineva pe lume nu mai putea avea asemenea încredinţare despre Dumnezeirea Lui ca ea, Mama Lui Dulce.
De aceea credinţa tuturor celorlalţi a avut nevoie de semne şi dovezi, de întrebări şi răsounsuri, de alergări şi pipăiri.
De aceea credinţa Maicii Sfinte n-a avut nevoie de acestea, pentru că singură ea nu se îndoise niciodată.
De aceea nici nu se scrie nimic despre ea în toate aceste frământate zile, fiindcă lucrurile cele mai evidente nu-i nevoie să le dovedeşti.
Cele scrise s-au scris anume spre credinţa celor ce încă nu credeau ( Ioan 20: 31 ).
S-au despre cei ce s-au îndoit, pentru cei care încă se mai îndoiesc, ca să nu se mai îndoiască.
S-au scris despre cei care n-au crezut, pentru cei care încă nu cred, ca să nu mai fie necredincioşi.
Dar nu s-a scris despre Maica Domnului, care a crezut, pentru cei care cred.
Pentru că aceştia n-au nevoie de dovezi.
Ei cred mai fericiţi fără ele..."
Traian Dorz,
din cartea „ Hristos Mântuitorul nostru”,
editura „Oastea Domnului”,Sibiu, 2004, p. 158 -159 )
din cartea „ Hristos Mântuitorul nostru”,
editura „Oastea Domnului”,Sibiu, 2004, p. 158 -159 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu