"Doi ingeri"

"-Unde te duci ,copila, la un ceas asa tarziu! Miezul noptii a sunat demult, soptea unei fecioare ingerul cel bun.
-Grabeste, ii zicea ingerul cel rau; el te asteapta diseara sub leasa inflorita a leandrelor.
Copila, la auzul acestor doua voci, se oprea cate o clipa nehotarata.
Ingerul cel bun ii striga: opreste; miezul noptii a sunat de mult.
Ingerul cel rau: grabeste, el te asteapta diseara sub leasa inflorita a leandrelor.
Cel bun ii arata primejdia de a se duce la intalnirea ce-si detese cu palidul strein.
Cel rau i-l arata asteptand-o cu neastampar, i-l infatisa mai frumos ca totdauna: ochii lui visatori, parul lui ondulat, statura lui inalta treceau si reterceau pe dinaintea vederii sale.
Si copila nu mai statu la indoiala.

Nu trecu multa vreme si o corabie cu toate panzele pe catarte se departa repede de Ischia.
O copila plangea in tacere pe o stanca din marginea marei.
Copila care plangea era fecioara care nu ascultase de vocea ingerului cel bun.
Corabia care se departa ducea la sanul ei pe frumosul strein.
Copila a privit mult corabia, si, in urma, noaptea s-a coborat si a invelit corabia, copila si soarta ei, iar soarta ei nu a mai iesit niciodata din noapte.

Insa de atuncea, oricine trece la lumina lunei sau la intunericul norilor pe poteca ce urmase acea nenorocita aude niste soapte tainice:
-Unde te duci, suspina vantul, ierburile si frunzele! miezul noptii a sunat de mult!
-Grabeste, murmura in departare valurile marei; el te asteapta de aseara sub leasa inflorita a leandrelor!"

(Alexandru Macedonski - "Doi ingeri",1874)

O poveste deosebită şi plină de învăţăminte dar, noi am ajuns să credem că astea sunt basme pentru copii, am pierdut conştiinţa acestor ajutoare minunate pe care ni le-a trimis Domnul. De ar fi credinţa noastră măcar cât bobul de muştar, ce s-ar mai bucura îngerul nostru ! Dar aşa, mai mult plânge.....

Ascultarea cercetată în lumina Evangheliei

"De la începutul până la sfârşitul Scripturilor, ascultarea de Dumnezeu trece ca un fir roşu. În grădina Edenului, primului om i s-a dat porunca ascultării de Dumnezeu. Dar această ascultare a fost otrăvită prin neascultarea lui Adam. Prin întreg Vechiul Testament trece această ascultare otrăvită.

Domnul Iisus Hristos a tămăduit şi ascultarea. El S-a făcut ascultător până la moartea crucii (Flp 2, 8 ). Ne-a împăcat cu Dumnezeu prin Sângele Crucii şi ne-a pus în legătură de ascultare cu El. Cuvântul „ascultare” este deci un cuvânt mare şi sfânt. De câte ori îl auzim trebuie să tresărim, gândindu-ne la ascultarea de Dumnezeu şi la ascultarea până la cruce a Fiului Său.

Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare ce se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de Dumnezeu. Aşa e şi ascultarea de Biserică. Biserica predică ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea de Biserică este ascultarea de Dumnezeu. A trăi în ascultare de Biserică înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu.

Numai acela poate spune că trăieşte în ascultare de Biserică, anume cel care trăieşte în ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Lui.

Dar, în curgerea vremii, şi înţelesul acestei ascultări a tot slăbit şi s-a schimonosit. A fugit şi de aici „duhul” şi a rămas „litera”. Din ascultarea de Biserică, aşa cum e înţeleasă şi practicată azi, lipseşte de multe ori tocmai duhul ei. A ajuns şi ascultarea de Biserică să fie dirijată nu de viaţa omului, ci de matricola botezaţilor. Până când creştinul e la locul lui în matricola botezaţilor şi-i în lista parohială, el e în ascultare de Biserică, cu toate că, de multe ori, trăieşte în cea mai teribilă neascultare de Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să avem creştini „ascultători de Biserică” ce colindă cârciumile şi trăiesc în toate fărădelegile. Am ajuns la „ascultători de Biserică” ce se înjunghie pe la cârciumi.

Şi noi, ostaşii Domnului, trăiam în această „ascultare de Biserică”; adică, mai bine-zis, trăiam într-o grozavă neascultare de Biserică, trăind în pace cu toate păcatele şi fărădelegile. Şi atunci trâmbiţa de la Oaste ne-a strigat să intrăm în ascultare de Biserică. Şi noi am ieşit îngroziţi de prin cârciumi şi am intrat în ascultare de Biserică, în ascultare de Dumnezeu, silindu-ne, cu viaţa şi faptele noastre, să trăim în această ascultare.

Dar se întâmplă şi aici un lucru ciudat. Tocmai noi, care ne silim să trăim cu adevărat în ascultare de Biserică, suntem ocărâţi şi acuzaţi că „am ieşit din ascultarea Bisericii”. După cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu strigă nimeni că au ieşit din ascultarea Bisericii, dar strigă după noi.

Şi un lucru şi mai ciudat: cei ce strigă după noi că am ieşit din ascultarea de Biserică, de multe ori ei înşişi, prin viaţa şi faptele lor, trăiesc în neascultare de Biserică. "

Părintele Iosif Trifa,
din cartea "Ascultarea"

Puteti citi toată aceasta carte de doar 16 pagini aici

Doamne Duhule Sfinte, învaţă-ne cum să ascultăm şi să trăim în Oastea Ta.

Icoana ce a învins flăcările

Teribilul incendiu de la Maternitatea Giuleşti, din Capitală, a curmat vieţile a cinci bebeluşi, iar alţi şase, grav răniţi, se zbat acum între viaţă şi moarte. Doar un miracol i-a ajutat pe aceştia din urmă să reziste flăcărilor rupte parcă din iad. Anchetatorii au găsit, într-unul din pătuţuri, o iconiţă ce-l înfăţişează pe Sfântul Stelian ţinând un prunc în braţe.În salonul devastat de incendiu totul a fost distrus. Prizele s-au topit şi s-au scurs efectiv pe pereţi, telefonul de urgenţă a devenit şi el o baltă "îngheţată" de plastic, ba chiar şi obiectele din metal s-au deformat din cauza căldurii. Trei din cele 11 suflete care abia apucaseră să vină pe lume au pierit în timp ce flăcările le mistuiau pătuţurile ori incubatoarele în care se aflau, iar alţi doi, la scurt timp după aceea. Cum au supravieţuit ceilalţi şase celor 200 de grade Celsius la care ajunsese temperatura în "salonul groazei" e o enigmă până şi pentru anchetatori. Un mic obiect de cult descoperit de unul dintre aceştia i-a făcut însă şi pe ei să creadă în minuni!

Anchetatorii spun că e o minune

"Am rămas uimit când am găsit o iconiţă într-unul din pătuţuri. Era pusă sub o saltea care era total carbonizată. Nu-mi venea să cred că a rămas întreagă, chiar dacă este plastifiată, în condiţiile în care tot plasticul din salon l-am găsit topit", ne-a povestit cel care a descoperit micuţul obiect de cult. Iconiţa, care-l înfăţişează pe Sfântul Stelian cu un prunc în braţe, este sfinţită, iar pe spate are semne că a trecut printr- un incendiu. "E o minune! Mi-au dat lacrimile. Vă rog să i-o daţi părintelui care a pus-o acolo. Măcar cu asta să rămână. Ştiu că bebeluşii din pătuţuri au murit asfixiaţi luni seara. Totuşi, sper şi mă rog la Dumnezeu ca iconiţa să-l fi protejat pe copilaş şi acesta să trăiască", a mai spus anchetatorul.

Sursa: Libertatea.ro

Să ne rugăm împreună...

"O, Doamne Iisuse, Izvorul mereu nou al pâinii cu care ne hrănim şi trupul, şi sufletul nostru...
şi Izvorul vieţii, şi al puterii...
şi Izvorul căldurii, şi al iubirii,
Te rugăm, revarsă zilnic şi în sufletele noastre, din belşug, noutatea iubirii proaspete şi calde, prin Duhul Sfânt şi darurile Lui.



Te rugăm, Doamne Iisuse, fă-ne în stare să nu putem face nimic fără iubire, nici în casa noastră, nici în afara ei.
De pâine sau de apa cea nouă, să ne putem lipsi o zi, dar de iubire să nu putem nici o clipă.
A nu o primi, să putem; dar a nu o da, să nu putem niciodată.
Nu ne lăsa pe masa vieţii noastre mereu numai pâinea uscată a unei iubiri vechi, ci fă să o avem pentru toţi, zilnic, caldă şi nouă.
Umple-ne fiinţa întreagă cu iubirea Ta aşa cum izvorul pâinii umple din belşug coşul fiecăruia, masa fiecăruia şi tot aerul. Nu numai cu gustul plăcut al pâinii proaspete, dar şi cu mireasma ei, mai plăcută ca oricare alta. Amin."

Traian Dorz
din volumul " Hristos - Modelul vieţii noastre", pag. 186-187

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XXVIII)

“Fiul meu, când vii acasă sau de-acasă la plecare,
de pe faţă todeauna şterge-ţi orice frământare,
ca să nu stingi bucuria celor ce privesc la tine –
dacă faţa ta-i senină, faci şi pe-ale lor senine, “

„Fii mei, când vreţi vreodată cuiva să îi daţi ceva,
nu mai întrebaţi flămândul să vă spună dacă vrea;
unii nu şi-ar spune foamea nici când se târăsc pe jos,
iar acela care-ntreabă nu dă tocmai bucuros”

“Fiul meu, ascultă pe-alţii despre ei când vor vorbii,
asta are să le placă şi-i va face-a te iubii.
Atunci vor putea s-asculte şi ei vorba ce le-o spui –
tot ce-aştepţi tu de la altul, mai întâi, îi fă tu lui.”

“Fiul meu, tu la oricine adu-i numai bucurie,
poartă-te cu toţi ca Domnul: delicat, cu gingăşie;
ce frumos să duci cu tine todeauna-nviorare
când e plină lumea asta de tristeţe şi-apăsare!...”

„Fii mei, luaţi aminte la-nţeleapta mea povaţă:
adevărul, todeauna, oricui spuneţi-l pe faţă,
nu-l ascundeţi niciodată nici de frică, nici de plată
nici nu-l spuneţi pe la spate ori c-o vorbă supărată –
că numai spunândul bine va fi inima-mpăcată”

“Fii mei, trăiţi Cuvântul, nu numai să-l predicaţi,
altfel, ce zidiţi cu-o mână cu cealaltă dărâmaţi;
cei care trăiesc cu fapta ceea ce cu gura spun
vor zidi cu amândouă şi vor face lucru bun”

“Fiul meu, să şti că-n suflet dragostea pe care-o ai
este-un bun ceresc, talantul cel primit direct din Rai.
Tu o ai nu pentru tine, ca-n plăceri s-o cheltuieşti,
ci prin calde binefaceri s-o împarţi şi s-o-nmulţeşti.”

Traian Dorz,
din cartea:"La izvoarele luminii"

«Strada Croitorilor»…

"O stradă, aşa-numită «Strada Croitorilor», este aici la Sibiu. Se cheamă a croitorilor, dar n-am văzut decât un singur croitor, în capătul ei. Am trecut de multe ori pe această stradă şi odată am apucat în vorbă cu un bătrân care locuieşte acolo:
– Cum se poate, moşule, l-am întrebat eu, de se cheamă strada aceasta a croitorilor şi numai un singur croitor aveţi în ea?
Bătrânul mi-a răspuns aşa la această întrebare:
– Strada asta îşi are numele, domnule părinte, din vremea de demult, de când era plină de meşteşugari croitori. Însă acest meşteşug s-a stins în curgerea vremii; oamenii au părăsit, rând pe rând, această meserie, însă numele străzii a rămas şi pe mai departe până azi «Strada Croitorilor». În cele mai multe case din această stradă – zicea mai departe moşul – oamenii păstrează şi azi unelte de croitorie: foarfece, ace etc., ca o amintire din vremile când strămoşii şi părinţii lor se ocupau de acest meşteşug…
Aşa mi-a desluşit bătrânul istoria cu strada croitorilor şi eu aflu în această desluşire un adânc înţeles creştinesc. În vremile de demult, la începuturile creştinismului, viaţa cea creştinească era şi ea „meserie“ în care toţi creştinii lucrau neîncetat şi minunate fapte şi lucrări de putere creştinească ştiau să facă. Când citeşti, în Faptele Apostolilor, despre viaţa celor dintâi creştini, rămâi uimit despre felul de viaţă pe care îl duceau ei. În toate zilele ei erau în biserică… şi erau una sufletul şi inima lor… Erau în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42).
Însă, în curgerea vremii, viaţa cea adevărat creştinească a slăbit şi s-a stins mereu, întocmai cum s-a stins meseria celor din «Strada Croitorilor». Rând pe rând, creştinii au părăsit meşteşugul de a trăi o viaţă adevărat creştinească; le-a rămas însă numele de creştini. Se cheamă numai oamenii de azi creştini, însă cei mai mulţi au tot atât din viaţa cea creştinească cât mai au azi din croitorie oamenii cei din «Strada Croitorilor». Se păstrează şi azi uneltele de lucru: foarfece, ace etc., însă nu mai lucrează nimeni cu ele, ci le ţin numai de amintire. Aşa se păstrează şi în casa multor creştini semne sfinte şi scumpe: cruci, icoane, cărţi, cu care creştinii de demult lucrau şi biruiau păcatele. Creştinii de azi însă nu mai lucrează cu ele, ci le ţin mai mult numai de amintire şi de podoabă.
Ne trebuie, cu adevărat, o întoarcere la începuturile creştinismului; ne trebuie revărsarea Duhului Sfânt în pustia vieţii sufleteşti de azi.

„Suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi?…“ (Ps. 42, 6)
Aşa îşi întreba Psalmistul David sufletul său. Dacă aşa ne am întreba şi noi sufletul nostru, apoi sărmanul nostru suflet ar răspunde: „Sunt mâhnit pentru că n ai nici o grijă de mine… eu vorbesc şi tu n-auzi… eu plâng mereu şi ţie nu-ţi pasă de lacrimile mele… mi-e foame şi nu-mi dai pâine să mănânc… mi-e sete şi tu mă adapi cu alcool…“

Părintele Iosif Trifa,
din volumul "Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an"

Despre răbdare

Pentru început să dăm câteva exemple de nerăbdare.

Eva luând-o înaintea lui Adam, din nerăbdare, a mâncat din fructul oprit, fără să fi aşteptat să se consulte cu soţul ei. (Geneza 3, 1-6). Dar Adam? Nici el nu a avut răbdare, urmând-o pe Eva, fără ca mai întâi să i se adreseze Tatălui Ceresc. Lăcomia lor şi nerăbdarea au dus la păcat, iar păcatul acesta s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre (Romani 5, 22).

Poporul ales al lui Dumnezeu, Israel, a manifestat continuu lipsă de credinţă şi de răbdare. Psalmistul David în psalmul 105, aminteşte foarte clar despre acest lucru. Lipsa lor de răbdare le-a adus numai durere şi necaz.
Saul, primul rege al Israelului, nu şi-a putut vedea fiul succesor la tron tot din cauza nerăbdării. Nu l-a aşteptat pe profetul Samuel să aducă jertfă lui Dumnezeu. Teama de oameni l-a făcut pe Saul să o ia înaintea lui Samuel şi să aducă el jertfa. Cum s-o fi simţit Saul când Samuel a apărut la câteva minute? Dacă ar fi aşteptat doar câteva clipe! (1 Samuel 13, 6-14)

O dacă am lua aminte la ce li s-a-ntâmplat, cum am aştepta sfaturile Domnului şi cum am fugii de nerăbdare! Iată un exemplu încurajator din Cuvântul lui Dumnezeu:
Iosif, fiul lui Iacov, avea motiv să fie mânios, să se răzbune pe fraţii lui pentru că a fost nedrepti cu el şi au căutat să-l omoare, vânzându-l în cele din urmă ca rob. Putea să se răzbune şi pe soţia lui Potifar, pentru că l-a acuzat pe nedrept şi l-a închis dar, el a răbdat pentru că a avut credinţă şi speranţă în Dumnezeu. Credinţa şi dragostea determinând să-şi îndemne fraţii să nu le pară rău de cea ce făcuseră (Facerea 45,5). Iată deci că dacă suntem răbdători putem câştiga mult. Câţi dintre noi nu am avut anumite acţiuni pripite, făcute în grabă?
Câţi nu am exclamat plini de durere: "O, măcar de-aş fi aşteptat puţin...!"
O, dacă Eva nu s-ar fi grăbit, dacă poporul Israel ar fi aşteptat promisiunile lui Dumnezeu, altfel ar fi fost lumea!

Sfânta Scriptură ne îndeamnă să fim "îndelung răbdători" pentru că fiind răbdători putem avea mereu o inimă calmă, înţelegătoare şi încrezătoare. Fiind răbdători, semenii noştri vor vedea că este mai plăcut să stea în compania noastră.
Roadele răbdării noastre, e adevărat, nu se prea văd aici pe pământ sau nu se văd deloc ,dar se vor vedea într-o zi în cununile strălucitoare ce vor fi aşezate pe capul celor ce au răbdat până la sfârşit, luând aminte la chemarea Mântuitorului: "Luaţi jugul Meu, asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29)
Amin.

CARBUNII APRINSI AI DRAGOSTEI

"Soarele straluceste deopotriva si peste cei buni si peste cei rai, si asupra celor sanatosi si asupra celor bolnavi fara nici o deosebire. Exista insa o diferenta in felul cum recepteaza fiecare lumina soarelui: ochii cei sanatosi se bucura de prezenta soarelui si, datorita lui, vad bine lucrurile din jur, pe cand ochii bolnavi simt o durere de care ar dori sa scape si nu au cum decat ascunzandu-se de aceasta lumina.

In acelasi foc, metalele pretioase stralucesc ca soarele, pe cand lemnul si gunoaiele se mistuie cu fum negru. In acelasi foc al iubirii dumnezeiesti, unii devin albi, stralucitori, altii negri si intunecati. Sfantul Simeon Noul Teolog ne atrage atentia: "Nu va inselati pe voi insiva! Dumnezeu este foc si, cand a venit in lume si S-a facut om, El a trimis foc pe pamant, dupa cum spune El lnsusi: Insa focul cauta sa gaseasca o materie - adica o dispozitie si o intentie spre ceea ce este bine - pentru a cadea pe ea si a o aprinde; si in cei pe care acest foc ii aprinde, El devine o mare flacara ce ajunge pana la Cer. Aceasta flacara ne curata mai intai de intinaciunea patimilor, iar apoi se face in noi hrana si bautura, lumina si bucurie si ne face pe noi insine lumina fiindca ne impartasim in lumina Lui" (Cuvantul 78 ). Dar acest foc iubitor al lui Dumnezeu este acelasi si pentru cei buni si pentru cei rai, numai ca celor buni le aduce pace, iar pe cei rai si neascultatori ii arde, pentru ca raspunsul lor este ura.

Dumnezeu este Tatal nostru, al tuturor. "Fiul care Il iubeste pe tatal sau se va simti fericit in bratele lui, dar daca nu-l iubeste, imbratisarea iubitoare a tatalui sau va fi un chin pentru el. De aceea, iubirea noastra fata de cei care ne urasc pe noi este asemanata in Scriptura cu turnarea de carbuni aprinsi pe capul lor" (Alexandros Kalomiros «Sfintii Parinti despre originile si destinul omulu si cosmosului», Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 94).

"Deci, daca vrajmasul tau este flamand, da-i de mancare; daca ii este sete, da-i sa bea, caci, facand aceasta, vei gramadi carbuni de foc pe capul lui" (Rom 12, 20). Aceiasi carbuni si pe capul celor credinciosi si pe capul celor necredinciosi. Insa pe unii ii va aprinde de dragoste, iar pe ceilalti de ura. Unii se vor lumina, iar altii se vor intuneca. Si sub acelasi imperiu al iubirii dumnezeiesti, oamenii se vor imparti in doua tabere: unii care vor avea chipul lui Hristos in fiinta lor, iar altii care nu-L vor avea. "Vreti sa stiti cum sa va dati seama daca un om are credinta sau necredinta? - zicea un teolog laic grec, Fotis Kontoglu - Daca simtiti caldura iradiind din el, din ochii lui, din cuvintele lui, din purtarea lui fiti siguri ca are credinta in inima sa. Daca insa veti simti raceala, venind dinspre intreaga sa faptura, aceasta inseamna ca nu are credinta, orice ar spune el. Poate sa ingenuncheze, poate sa-si pIece capul cu smerenie, poate sa rosteasca tot felul de invataturi morale cu glas smerit, dar toate acestea respira o rasuflare rece care te ingheata" (Ibidem, p. 93).

Ce este oare starea de continua agitatie, de framantare si tulburare launtrica a unor ascultatori in contrast cu bucuria si pacea altora in cadrul sinaxei liturgice sau a adunarilor fratesti decit urmarea dragostei de foc ce se revarsa la fel si peste cei care asculta si peste cei care nu asculta Cuvantul Evangheliei! Dragostea fata de cei impotrivitori este turnare de carbuni aprinsi pe capul lor si acesta este adevaratul chin pe care-l traiesc cei neobisnuiti cu dragostea. Cu alte cuvinte, acesta este iadul. Te uiti la fata unor astfel de nefericiti si-i vezi ca mereu sunt nemultumiti de oferta dragostei, sunt amarati la vederea iubirii nevinovate. Stau si ei la masa dragostei si nimeni nu-i alunga de acolo. Se simt atrasi de forta iubirii divine, dar focul acesteia nu-l pot suporta. Ar putea sa se desparta de fratii lor, dar, si in izolare, iubirea lui Dumnezeu ii arde. De aceea, aleg mai bine sa se grupeze si sa tina piept valului de iubire care vine mai navalnic spre ei. Dar, cand sunt impreuna, se agita mai tare, pentru ca si carbunii aprinsi sunt mai multi adunati, in acelasi loc, pe capetele lor.
Asa arde si dragostea noastra pentru ca «Dumnezeul nostru este si foc mistuitor» (Evr 12, 29).

Iisus Biruitorul, nr. 36 / 1998
Preot Petru Roncea - Crucea Unitatii
Editura "Oastea Domnului" Sibiu, 2005

,,Vă iubesc, doamna Irina!”

,,Clopoţelul a sunat de mult timp. Pe holul şcolii era linişte deplină. Învăţătorul de serviciu, o doamnă blondă, îmbrăcată în costum albastru închis, verifica să vadă dacă totul e în ordine.

Aşa părea să fie până să audă un scâncet de copil. S-a uitat înspre ghiveciul uriaş cu un ficus imens, că parcă de acolo venea suspinul…Se apropie şi zări tupilată o fetiţă cu codiţe, cu capul în palme, sughiţând de plâns…Învăţătoarea a întrebat-o cu o voce blândă:

- Ce s-a întâmplat?... De ce plângi?....Te-ai lovit?...Te-a lovit vreun copil?...dar, fiindcă răspunsurile întârziau să apară, doamna s-a apropiat de ghemotocul ce începuse să tremure…O atinse uşor pe umăr, apoi apăsă mâna mai tare, încercând să îi cuprindă umărul mititel în căuşul palmei…Gestul acesta oprise brusc tremuratul şi fetiţa ridică faţa roşie de plâns…Ochii priveau un pic speriaţi…Buzele tremurau uşor…Învăţătoarea o prinse de mână şi încercă să o scoată din ascunzătoarea ei…Fetiţa nu s-a opus. A simţit că nu i se va întâmpla nimic rău…Ajunse în mijlocul holului, învăţătoarea se aplecă pe vine, devenind de o statură cu fetiţa…Atunci observă o frumuseţe de ochişori verzi…Parcă erau frunze de fragi pline de rouă…A privit-o îndelung, zicând mai mult ca pentru sine: ,,Ce mult mi-aş mai fi dorit o fetiţă, măcar una…”

Îşi reveni repede din gânduri şi încercă să afle cum o cheamă pe fetiţă, dar aceasta nu zicea nimic…doar o privea lung şi părea a spune ceva cu privirea…Învăţătoarea nu prea ştia ce să creadă…aşa că, până să se gândească la câte şi mai câte lucruri, o rugă să îi arate unde este clasa ei. În câteva momente se afla în celălalt capăt al holului de unde venea o altă învăţătoare, speriată că eleva ei întârziase la oră…Din două cuvinte, învăţătoarea de serviciu a înţeles că fetiţa, ce se numea Lavinia, suferea de autism…Nu voia să vorbească cu nimeni, nu putea…cu excepţia anumitor persoane…Înainte de a se despărţi, Lavinia i-a zâmbit învăţătoarei ce a salvat-o, apoi i-a făcut cu mâna…

A doua zi doamna Irina, că aşa se numea învăţătoarea, se duse în clasa Laviniei…Aceasta a venit repede şi a îmbrăţişat-o. Doamna Irina încerca să îi pună întrebări, să o facă cumva să vorbească, dar nu reuşi în cele 10 minute…

Aşa procedă în mai multe zile la rand, dar fără rezultat, deşi se legase o prietenie între cele două…Fetiţa se desprindea din îmbrăţişare de fiecare dată fericită şi se juca apoi cu colegele ei.

Într-o zi doamna Irina îi aduse un îngeraş, îndemnând-o să vorbească cu el în fiecare seară…Fetiţa a dat din cap zâmbind, a luat îngeraşul şi l-a arătat prietenelor, apoi îl puse în ghiozdan…

Zilele treceau şi Lavinia tot nu voia să vorbească…în schimb era de o voioşie de nedescris…zâmbea când o vedea pe doamna Irina, îi făcea cu mânuţele un semn, un fel de fluturaş. Atunci doamnei Irina îi veni ideea să îi arate şi ea un semn, o inimioară realizată din alipirea degetelor mari şi arătător de la cele două mâini. Lavinia a învăţat foarte repede simbolul iubirii. De fiecare dată când se întălneau pe holuri se ,,salutau “ cu acest semn şi faţa le radia la amândouă…

Doamna Irina se gândea adeseori: ,,Doamne, copilul acesta mă vrăjeşte…mă face să o iubesc nespus de mult…Văd că iubirea mea îi face atât de bine…poate într-o zi va vorbi…Doamne, îndură-te de Lavinia, să poată spune măcar cuvintele esenţiale ale vieţii…!”

După aceste gânduri şi după această rugăciune şoptită pe holul şcolii, au mai trecut câteva săptămâni. Doamna Irina se mutase în altă sală de clasă. Se vedea mai rar cu Lavinia, doar când avea timp să meargă pe acolo, în celălalt capăt de şcoală…

În ziua de 8 Martie, se pomeni în clasă cu învăţătoarea Laviniei. A tresărit gândindu-se că va primi o veste rea, dar nu a fost aşa. Venise ca să o invite în clasa ei, că are o supriză acolo…Au coborât împreună vorbind despre Lavinia…Simţea un tremur puternic în inimă…îi plăceau surprizele…o întinereau. În câteva clipe au ajuns în clasă. Toţi elevii erau ridicaţi, iar Lavinia era în faţa clasei, aşteptând-o. I-a sărit în braţe, i-a dăruit un mărţişor şi o felicitare pe care era lipit un îngeraş de mătase…apoi şi-a apropiat gura de urechea doamnei şi i-a şoptit : ,,Vă iubesc, doamna Irina! “. S-a depărtat şi, împreună cu toată clasa, au format cu degetele inimioara exact aşa cum o învăţase doamna Irina pe Lavinia…

Tocmai atunci a intrat domnul director şi a zărit 25 de inimioare şi două doamne cu ochii licărind…

( Mariana L. )

Poetului ( dor )

Rătăceam
ademenită de dor
pe poteci neumblate
am găsit
o poezie aşteptând poetul
număra descrescător
rostogolirile fierbinţi
din ploaia de stele
îşi creştea lăstarii
pe rotunjimi de pietre umede
vechi meteoriţi de iubire
stavile apelor grăbite
spre risipire
în neantul de vise
mi-am sfinţit
căuşul palmelor
cu apa neîncepută
în limpezimea ei
printr-un ochi de cer
i-am zâmbit şăgalnic
poetului...

( Mariana L. )

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Simeon Noul Teolog

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Simeon Noul Teolog (949–1022) este unul din cei trei sfinţi ai Ortodoxiei care poartă titlul de "Cuvântător de Dumnezeu" (ceilalţi doi sunt sfântul Apostol şi Evaghelist Ioan şi sfântul Grigorie de Nazianz). Prăznuirea lui se face în ziua de 12 martie. A studiat la Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură și pentru o scurtă perioadă tânărul a ocupat o poziție înaltă la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe vestitul părinte Simeon Evlaviosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulți ani, pregătindu-se pentru viața monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.
Sfantul Simeon a fost unul dintre cei mai iubiti autori in spiritualitatea si teologia rusa, iar monahismul romanesc a avut opera lui la indemana in numeroase manuscrise, care dateaza in traduceri de la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX. Un apreciabil numar de astfel de manuscrise se gasesc in Biblioteca Academiei Romane si in diferite manastiri din Moldova.
Operele sfantului Simeon se impart in patru categorii:
1.Cateheze, in numar de 34. Din ele s-au format un numar de "Cuvantari" (P.G. 120) si de "Cuvantari alfabetice" (cod. Monac. 177) .
2.Cuvantari teologice si etice.
3.Capete.
4.Imne.

" Faţă de Dumnezeu trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa curată, ca toate câte le ştii că nu slujesc Lui, să nu le faci; faţă de părintele tău, ca să faci tot ce îţi spune potrivit scopului pe care-îl urmăreşte, neadăugând şi netăind nimic; faţă de oameni trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa, ca cele ce tu le urăşti, altuia să nu le faci; iar faţă de lucruri trebuie să te fereşti de trecerea măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură şi în îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate câte le faci ca în faţa lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat în vreo privinţă de conştiinţă."

"Neascultând de un povăţuitor iscusit, nu-ţi dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scăderi şi greşeli ale tale."

"Mintea încălzită de dorul lui Dumnezeu, nu mai acordă atenţie gândurilor străine de El. Inima nu se mai îngustează prin plăcerea pentru lucrurile mărginite la care se referă aceste gânduri, ci se încălzeşte de dragostea lui Dumnezeu cel nesfârşit şi îi cântă cu foc."
( Sfântul Simeon Noul Teolog - din Filocalie - Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni)

" Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeste, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înteleg duhovniceste este pretutindeni ; căci e de fată, fiind în toate si în afară de toate. El este în toate si aproape de cei ce se tem de El (Ps. LXXXIV, 10), dar mîntuirea Lui e departe de cei păcătosi (Ps. CXVIII, 155). "

"Nu dărîma casa ta, voind să o zidesti pe a vecinului. Să stii că lucrul acesta e obositor si greu. Ia seama ca nu cumva hotărîndu-te la aceasta, să o dărîmi si pe a ta si să nu poti să o zidesti nici pe a aceluia"

(din cele 225 de capete teologice si practice Ale celui între sfinti părintelui nostru Simeon Noul Teolog egumenul Mînăstirii sfîntul Mamas de Xirokerkos, una sută capete făptuitoare si de Dumnezeu cuvîntătoare (practice si teologice). )

"Căci strugurii mai întâi sunt călcaţi de oameni şi apoi sunt zdrobiţi sub piatra şi le storc tot mustul; dar pe omul în care intră frica de Dumnezeu, însăşi aceasta frică îl face să fie călcat de toţi oamenii. Iar când aceea a curăţit şi a zdrobit desăvârşit simţirile sale trupeşti de mândrie şi slavă deşartă, atunci sfânta smerenie, piatra cea înţelegătoare, cea prea uşoară şi bună, căzând de sus şi storcând toată umezeala poftelor trupeşti şi a patimilor, nu lasă fără de folos sufletul stors, ci-l adapă cu izvor de lacrimi, izvorăşte apa cea vie, tămăduieşte rănile păcătoase, spală puroiul şi rănile, şi zăpada nu este atat de strălucitoare cum se vede acest om."

(Sf. Simeon Noul Teolog despre pocainta ca drum de la moarte la Inviere)

„Maica Domnului este Stăpâna şi Împărăteasa şi Doamna şi Maica tuturor sfinţilor, iar sfinţii sunt slujitorii ei precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din preacuratul trup al fiului ei ”.
( Filocalia vol. VI. P. 155 )

"Postul, acest doctor al sufletelor noastre, (…) îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintescă de păcatele şi de lipsurile sale."

„Tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.”

,,Sârguieşte-te să nu superi pe cineva fie cu cuvântul, fie cu fapta, ci să-i mângâi pe aceia care sunt supăraţi de alţii, pe cât e cu putinţă."

"Dumnezeu este Lumină şi cei pe care-i face vrednici să-L vadă Îl văd ca Lumină. Cei ce n-au văzut această Lumină, nu L-au văzut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Lumină"

"Pe toţi suntem datori, noi cei credincioşi, să-i privim ca pe unul şi în fiecare să socotim că este Hristos"

"Cunotinţa sporeşte pe măsură ce fiecare se preface, intrând în unire cu harul îndumnezeitor. Într-o persoană desăvârşită nu va mai rămâne loc pentru "inconştient". Totul va fi pătruns de lumina dumnezeiască "

"Inima curată aduce mintea în stare de a cunoaşte pe Dumnezeu. Curăţia inimii este temeiul cunoşinţei noastre duhovniceşti"

,, Plansul este indoit in lucrarile lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi vapaia patimilor si curateste sufletul de intinaciunea pricinuita de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfantului Duh si reaprinde si incalzeste si face infocata inima si o inflacareaza de dragostea si de dorul lui Dumnezeu."

"Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însuşi. Dacă aceasta este permanentă, se evită toate păcatele şi omul face numai binele de toate felurile, adică se deprinde cu toate felurile de bine şi acestea sunt virtuţile."

( - din Filocalie - Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni )

"Omul care este obişnuit să se împotrivească îşi este sieşi o sabie cu două tăiuşuri, ucigandu-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinandu-l de viaţa veşnică"

( din Filocalie -225 capete teologice practice )

"Focul de te încălzeşte şi tu nu te aprinzi, lumina te luminează şi tu eşti orb, viaţa te-a adumbrit şi nu S-a unit cu tine, apa cea vie a trecut prin sufletul tău ca printr-o trestie fiindcă te-a găsit nevrednic"

„Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul şi fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părţii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac.”

( Cele 225 de capete teologice şi practice, II, 23, în Filocalia, vol.VI,I.B.M., Bucureşti, 1977, p.59. )

,,Sfântul Duh împlineşte voinţa comună a Celor Trei, fiind trimis de Tatăl şi transmis de Fiul."

„Duhul înnoirii dăruieşte credinciosului ochi şi urechi noi”
( Cateheze II, Paris, 1964).

,,Cel ce s-a imbogătit cu bogătia cerească, adică cu prezenta si sălăsluirea Celui ce a zis : -"Eu si Tatăl vom veni si locas ne vom face intru el" (Ioan XIV, 23), stie in cunostinta sufletului de ce mare har s-a impărtăsit si ce mare comoară poartă in inima lui. Căci vorbind cu Dumnezeu ca si cu un prieten, stă cu indrăznire in fata "Celui ce locuieste in lumina cea neapropiată" (1 Tim. VI, 16)103. "

,,Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni."

"Aşadar, crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele fecioare şi curate"

,,Fiecare judecă din starea ce o are el, şi pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate. "

,,Fiind jos nu cerceta cele de sus... "